Cumpărasem bilet pentru această piesă în urmă cu o lună și eram curioasă cum va arăta noua adaptare regizorală, după interpretarea clasicizată a celor trei „monștri sacri”, Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică. Puțin a lipsit să nu uit de acest spectacol, dar m-am mobilizat adecvat și am ajuns la locul faptei, beneficiind și de o discuție drăguță cu un șofer de taxi care și-ar fi dorit să vadă și el piesa de teatru. Mi-a spus că mai dusese pe cineva la sala unde avea loc evenimentul și că a fost un noroc faptul că nu a coincis data reprezentației cu meciul de fotbal în care joacă echipa națională. L-am asigurat că s-ar fi găsit public pentru teatru, că meciul poate fi văzut în reluare, dar acest eveniment artistic ar putea fi reprodus cu greu, la Slobozia. Contextul acestui eveniment cultural poate fi complet dacă precizez că evenimentul nu a fost anunțat pe rețelele sociale, sala era plină, foarte răcoroasă, doamnele erau elegante, unele, în posesia unor evantaie cu pene, mirosea frumos, lumea era politicoasă, un domn îmbrăcat în straie bisericești a așteptat cinci minute până să ceară voie să intre la locul său, se verificau telefoanele, se poza decorul. Piesa a început direct, (fără anunțul privitor la închiderea telefoanelor și la interdicția de a face fotografii), cu o melodie care crea sugestia melancolică a imersiunii într-o epocă veche. Jocul actoricesc s-a legat mai greu la început, nu se auzeau bine replicile actorilor, sala trimitea un feedback greoi sau nepotrivit (inadecvarea aceasta a publicului este prezentă mereu, fie se fac poze în timpul reprezentației sau sună niște telefoane, se aplaudă și se râde naiv, se comentează ca la cinema), dar momentul de grație s-a produs, Horațiu Mălăele, Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu au jucat magistral, respectând spiritul piesei de teatru, grație montării lui Horațiu Mălăele. Am remarcat cu încântare prezența în distribuție a lui Matei Constantin, fiul celui mai sus menționat, zâmbetul său, scenele în care se adresa afectuos tatălui din teatru și viață au cucerit publicul.

Piesa își păstrează actualitatea prin replici care se încarcă de noi semnificații în prezent. Regizorul a știut să valorifice contextul social, istoric, recent, generând noi teme de reflecție sau surse ale comicului, astfel că granița dintre grav și comic este adesea volatilă. În condițiile eforturilor actuale pentru toleranță interumană, interetnică, piesa scrisă în 1932 este o pledoarie pentru iubire, inteligență și libertate de gândire.

Mi-a plăcut acest „Take, Ianke şi Cadâr”, pentru că aduce pe scenă spiritul epocii interbelice, frumusețea unei lumii în care oamenii aveau timp să se bucure de valorile adevărate ale vieții, pentru firescul și naturalețea jocului actoricesc. Aplauzele de la sfârșitul spectacolului au confirmat calitatea reprezentației teatrale, momentul sărbătoresc al deschiderii șampaniei fiind prelungit în fața publicului care a fost „botezat” original, Horațiu Mălăele arătându-și respectul pentru spectatori prin aruncarea propriei pălării în sală, într-un gest care are semnificația unui „Chapeau!”. Au fost nouăzeci de minute petrecute agreabil, care au zburat într-o clipă.