Volumul Anei Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 închide o trilogie a literaturii memorialistice a autoarei, începută în 2013 cu Fals tratat de manipulare și cu Soră lume (2020).

Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 a fost publicat la editura „Humanitas”, având un succes de public, dar obținând și o recunoaștere a breslei, instituțională, primind premiul Cartea Anului acordat de revista „România literară”, premiul revistei „Observator cultural”. De asemenea, în 23 mai 2024, se anunța că poeta, prozatoarea și eseista 𝐀𝐧𝐚 𝐁𝐥𝐚𝐧𝐝𝐢𝐚𝐧𝐚 a fost recompensată cu 𝐏𝐫𝐞𝐦𝐢𝐮𝐥 𝐏𝐫𝐢𝐧𝐭̧𝐞𝐬𝐚 𝐝𝐞 𝐀𝐬𝐭𝐮𝐫𝐢𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐋𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐭𝐮𝐫𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚𝐧𝐮𝐥 𝟐𝟎𝟐𝟒 : „Autoare a peste 30 de cărți de poezie, romane și eseuri traduse în peste 25 de limbi, Ana Blandiana (născută la Timișoara, la 25 martie 1942) s-a impus în fața altor 38 de autori care au concurat pentru acest premiu, care la ediția trecută a aparținut scriitorului și traducătorului japonez Haruki Murakami.”

Cariera Anei Blandiana cuprinde multe distincții și premii literare de referință, fiind un nume important nu doar în domeniul cultural, dar și o instanță morală, un reper de integritate în viața politică românească, de după 1990. A condus Alianța Civică între 1991-2001, a fondat alături de soțul său, Romulus Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România.

Literatura confesivă a Anei Blandiana mi-a fost adusă în atenție de o elevă din clasa a XI-a, sensibilă și pasionată de cărți, care a ales să prezinte opera publicată în 2013, în cadrul orelor dedicate lecturilor din afara programei școlare. Ea mi-a vorbit cu emoție despre sentimentul vinovăției pe care l-a avut scriitoarea, din cauză că nu a apucat să-și cunoască mai bine tatăl, după ce acesta s-a întors din închisoare, în cele câteva luni de libertate pe care a mai apucat să le trăiască. Despre vina și pedeapsa de a nu-și înțelege tatăl, suferințele sale, dintr-o perspectivă matură, vorbește scriitoarea Ana Blandiana și în jurnalul său apărut în 2023, un element de convergență al volumelor de memorii: „În acele câteva zeci de zile dintre mijlocul lui august și mijlocul lui octombrie, în care am fi avut prilejul, ultimul și pentru eternitate pierdutul prilej, de a-l cunoaște pe tata, pe care nu-l mai văzuserăm de când eram copii, de a-l înțelege pe tatăl nostru încă tânăr […]. Am fi avut prilejul să-l înțelegem cu mintea noastră, aproape adultă. Faptul că n-am făcut-o este vina care niciodată nu mi se va șterge și, în același timp, pedeapsa care niciodată nu mi se va ridica. […] singurul fel în care am putea fi iertați pentru suferința și singurătatea tatei de atunci este să nu ne-o iertăm noi înșine niciodată.”

Scriitoarea își prezintă cea mai recentă creație drept cea mai groasă carte a sa (având 534 de pagini), dar și cea mai liberă, fiind un jurnal al ultimului an de comunism, început în data de 31 august 1988, când a primit cea de-a patra și ultima interdicție de a mai scrie: „Nu era vorba, așa cum bănuisem de altfel, numai de interzicerea rubricii din «România literară», ci și de interzicerea oricărei publicări, ba chiar a simplei apariții a numelui”.

Scrisă pentru a nu fi publicată, pentru a suplini literatura pe care nu o mai putea încredința tiparului, Ana Blandiana mărturisește că această carte a rămas necitită vreme de 32 de ani, la stadiul de însemnări închise între copertele unor caiete, considerate de autoare neimportante. Odată redescoperite aceste caiete, citite şi analizate din perspectiva prezentului, au înfățișat autoarei aspecte cumplite ale ultimului an de comunism, o realitate pe care memoria o edulcorase, peste care uitarea așezase un văl protector. Din această perspectivă, volumul a apărut la momentul potrivit, dedicat fiind mai ales celor care nu au trăit în comunism, celor tineri, care nu conștientizează că libertatea nu a fost, cum este astăzi, un drept natural. Pentru acești cititori, cartea realizată și ca un „portret al epocii” iese din determinările unui jurnal riguros (așa cum precizează autoarea în „Cuvânt înainte-cuvânt după”) și se transformă într-o literatură fantastică, a absurdului. Scena comunicării interdicției de a mai publica, în baie, de către Zigu Ornea, pe fundalul sonor al apei curgând în chiuvetă, de teama microfoanelor care ar fi putut capta discuția periculoasă, pare desprinsă „din cele mai proaste filme cu ilegaliști”, după cum suprarealiste, de neînțeles pentru secolul al XXI-lea pot fi scrisul și cititul la lumânare, relațiile sociale cultivate „pentru obținerea unui nivel de trai puțin peste media mizeră”, demolările, mutarea foștilor țărani în blocurile de la marginea Bucureștiului sau interpretarea unei cărți pentru copii, cu motanul Arpagic, drept literatură subversivă, motivul real al suprimării, vreme de opt luni, a activității literare a Anei Blandiana. Toate aceste evenimente descrise în jurnal, cu exactitate, din perspectiva scriitoarei, omului, femeii și soției Ana Blandiana, nu mai aparțin în prezent vieții, ci istoriei, relația individului cu timpul, fiind o temă dominantă a acestui volum, ce explică și semnificația titlului. Trecutul acesta care este readus la viață are ecouri și în prezent, răul metamorfozându-se sub atâtea chipuri, nemaiavând granițe: „După 30 de ani în care totul s-a schimbat – și chiar și Răul care a reușit să se transbordeze în întregime dintr-o epocă în alta pare nou și aproape de nerecunoscut -, cantitatea de absurditate și de umilință cuprinsă în aceste pagini nu mai aparține vieții, fără să fie în stare să aparțină istoriei, este un no man’s land nerevendicat de memorie, o diateză neacceptată de gramatica eternității: mai-mult-ca-trecutul.”

Volumul are și o funcție cathartică, terapeutică, fiind un loc în care autoarea să-și poată elibera revoltele, care să nu transpară în literatura sa adevărată. El va suplini nu doar literatura, ci și publicistica pe care scriitoarea o practicase în „România literară” vreme de douăzeci de ani, înregistrând minuțios „tabloul degradării fizice și spirituale”, ca mărturie pentru timpurile viitoare. Mai-mult-ca-trecutul are și o valoare documentară, înfățișând o condiție colectivă, înregistrând ca un proces-verbal „umilințe colective, naționale, adesea atât de profunde și de subtile, de absurde și de sofisticate ”.

Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 are atât o dimensiune etică, dar și estetică, dezvăluind și în aceste pagini memorialistice o scriitoare profundă, sensibilă și angajată în explorarea continuă a condiției umane. Ana Blandiana își exprimă gândurile și trăirile cu sinceritate și vulnerabilitate, având curajul de a arăta cititorilor dimensiunea sa umană netrucată, neînfrumusețată, făcând din fiecare pagină o poezie valoroasă a cotidianului, înnobilată de o estetică a urâtului „devenit obișnuință”.

Stările depresive, „depresiunea sufletească”, anxietățile generate altădată de disperări de natură estetică sunt în aceste pagini greu de depășit din cauza conștientizării inutilității efortului său de a-și „economisi viața” pentru scris. Există un conflict interior permanent între vocația artistică și responsabilitatea socială. Autoarea consideră că, pentru ea, singura formă de umilință este imposibilitatea de a scrie, scrisul fiind unica modalitate de rezistență împotriva dificultăților. Obsesia lipsei de solidaritate a breslei scriitorilor, a intelectualității, a societății românești în general, absența gesturilor curajoase în fața unui regim opresiv, din cauza fricii, învinovățirea că nu a făcut destul pentru a triumfa adevărul și libertatea, judecarea sa de către posteritate, sunt teme de reflecție ale acestui jurnal. Admiră gesturile de disidență ale lui Mircea Dinescu, îi apreciază pe cei făcuți „din același aluat”, în stare să înțeleagă neacceptarea compromisului moral, expediază autorităților o scrisoare de protest împotriva condiției sale de scriitor interzis și se condamnă pentru faptul că nu a făcut destul pentru demnitatea umană: „Conștiința mea e că n-am făcut destul, că n-am făcut tot ce ar fi trebuit (și poate chiar aș fi putut) să fac, chiar dacă alții au făcut mult mai puțin decât mine, va accepta fără împotrivire judecata viitorului, oricât de nedreaptă va părea, pentru că nimeni nu-mi va putea cere vreodată mai mult decât mi-am cerut (fără să fi dat) eu însămi.”

Jurnalul poate fi citit și ca un roman al iubirii, în multiplele sale fațete (iubirea dintre soți, afecțiunea față de mamă, comunicarea caldă cu Geta, sora sa). Întrebată dacă există în carte vreun personaj față de care autoarea a fost nedreaptă, aceasta a răspuns că soțul său, ființa cea mai apropiată, a suferit alături de ea, i-a temperat entuziasmul și acțiunile care le-ar fi putut pune amândurora în pericol libertatea: „ceea ce constituie esența legăturii și chiar a dragostei noastre este că el se zbate în permanență să mă oprească, iar eu mă zbat în permanență să îl pun în mișcare. Cel mai simplu și poate cel mai înțelept ar fi să conchidem că ne completăm reciproc, că astfel între elanul meu sinucigaș, și prudența lui, tinzând să atingă cota zero a rezistenței, se realizează un compromis supraviețuitor.” Permanenta preocupare a soților este scrisul, dedicându-și o mare parte din timp acestei activități: „viața noastră se deosebește esențial […], nu numai pentru că nu aveam de povestit nașteri și morți, ci pentru că singurele noastre cifre erau ale cărților scrise, tot ce conta, tot ce rămânea în afara vieții și a morții.”

Neplăcerile vieții cotidiene (statul la coadă la benzină, la alte produse necesare subzistenței, repararea mașinii, culesul fructelor de la Comana, făcutul țuicii, vizitele la Gogu Rădulescu, un om politic al epocii comuniste, diverse comisioane făcute lui Gellu Naum, Geo Bogza etc.) nu reprezintă decât un timp pierdut pentru scris, Ana Blandiana se simte vinovată atunci când soțul său nu scrie, considerând că Romi (Romulus Rusan) e nevoit să plătească pentru întâmplările vieții acesteia. Într-o consemnare din 13 octombrie 1998, diarista prezintă imaginea fericită a celor doi soți, o plimbare prin pădure exprimând măsura armoniei depline, în acorduri lirice: „Ne întoarcem ținându-ne de mână pe sub luna subțire pe cerul subțire pe cerul limpede, cântând cântece pe versuri de Eminescu („Somnoroase păsărele”, „Mai am un singur dor”). Pare incredibil și exagerat, dar, imediat ce rămânem absolut singuri, suntem fericiți. Dacă am putea să nu ne mai amintim niciodată că există și alți oameni pe lume, că lumea însăși există numai în geografie, nu în istorie.”

Emoționante sunt paginile în care este portretizată mama Anei Blandiana, în încercarea de a-i înţelege evoluţia acesteia, scriitoarea mărturisind că s-a folosit de proza lui Marin Preda, după cum drumul de la ficțiune la realitate s-a produs și în sens invers, imaginea mamei fiind cea care a ajutat-o să îl accepte și să nu îl judece aspru pe prozator. Iată cum încă o dată se dovedește că granița dintre literatură și viață este atât de fragilă, Mai-mult-ca-trecutul putând fi citit și ca un roman, în care persoanele numeroase care populează acest univers se transformă în personaje despre care povestește o instanță subiectivă, dar dintr-o perspectivă sinceră, netrunchiată, stăpână pe adevărul său.

Dacă poeziile (spre exemplu, cunoscute creații, „Ar trebui”, „Descântec de ploaie”) Anei Blandiana înfățișaseră cititorilor profunzime, sensibilitate, o explorare complexă a temelor existențiale, confesiuni tulburătoare, intime, prezente în jurnal oferă acces la universul interior al omului. Astfel, volumul memorialistic valorifică din plin dimensiunea umană a unei artiste remarcabile. Condiția de femeie care se îngrijește de universul casnic, având preocupări asemănătoare atâtor ființe umane o anonimizează, coborând-o de pe un piedestal iluzoriu, aspect pentru care se revoltă în unele pagini, regretând că toate activitățile din afara scrisului nu-i pot da plăcerea pe care i-o oferă scrisul: „Cele două ore le-am petrecut aproape fără să-mi dau seama cum trec în bucătărie, făcând o tartă cu căpșuni, fără de care aș fi putut trăi foarte bine […]. Mă apucă însă din când în când un fel de regret că nu fac nimic pentru a mă bucura de ceea ce se numește viață. Că nu fac nimic cu frumusețea mea, de exemplu, sau că nu mănânc, sau că nu mă plimb.[…]. Fiecare dintre aceste ocupații m-ar plictisi și obosi în scurtă vreme, niciuna dintre ele nu se compară nici pe departe în ceea ce privește plăcerea pe care e în stare să mi-o ofere scrisul, dar faptul că pentru ele nu-mi rămâne niciodată timp, faptul că ele îmi sunt în permanență interzise de mine însămi sau făcute în grabă, pe furate, le mărește în mod artificial savoarea bănuită și le transformă într-un fel de fructe visate tocmai pentru că sunt interzise.[…] Am stat deci două ore în bucătărie (nici măcar muzică nu mi-am pus) ca o proastă[…]”

Ritualul autumnal de a face conserve, de a pune murături devine o necesitate, în condițiile în care mijloacele financiare ale familiei sunt amenințate de interdicția de a mai scrie și devine umilitor timpul pierdut cu activitățile gospodărești. O seară în care cârpește o haină veche a soțului, cu pisicul Blondel în poală, nu are nimic romantic, ci presupune o voluptate a acceptării unor vremuri dificile, a iminenței sărăciei. Scriitoarei i se pare ciudat că Virginia Woolf a prăjit un pește, înaintea sinuciderii, iar în 22 august 1988 notează: „[…] e ora 1 și încă nu m-am apucat de scris, în schimb sunt deja obosită de munca fizică, de treburile mărunte: am udat grădina cu găleata, am făcut mâncare, veșnicul pește prăjit al Virginiei Woolf…”

Diarista are nostalgia unei familii mari doar în preajma Crăciunului, fiind singurul prilej din an în care și-ar fi dorit să aibă copii. Sunt câteva adnotări în care autoarea se observă prin prisma feminității sale, a frumuseții, considerând că aceasta este una din una dintre sursele naturii sale iradiante, în zilele când „e aprinsă lumina” în sine. Afirmația colegelor, la întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, „că dintre toate fetele eu sunt cea mai tânără și cea mai frumoasă” o bucură nespus, deși e conștientă „de emoția de natură politică”. Firea ei liberă, exuberantă, este revelată de mărturisirea plăcerii de a dansa: „Îmi place să dansez, cred că, dintre toate distracțiile imaginabile, cel mai mult îmi place să dansez. Este o plăcere a mea, absolut fără legătură cu partenerul, și dacă regret ceva din viața mea este că nu am dansat mai mult, că am dansat de fapt atât de puțin, că m-am dedat atât de rar acestei atât de nevinovate dezlănțuiri.”

Cel mai recent volum memorialistic al Anei Blandiana își întregește valoarea de mărturie a ultimului an de dictatură și prin prisma portretelor unor personalități mai mult sau mai puțin importante ale acelor vremuri. Astfel, Blandiana împărtășește amintiri din viața sa personală și profesională, dezvăluind momente semnificative care au influențat evoluția sa. Portretele lui Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Augustin Buzura, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Geo Bogza, Gellu Naum, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Ion Dodu Bălan, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Doina Uricariu etc. sunt realizate în tușe mai groase, în lumini și umbre, reflectând experiențele de viață ale autoarei. Imaginea lui Mircea Dinescu este a unui poet curajos, care face acte de disidență și este urmărit de Securitate. De altfel, Securitatea este în carte un personaj în sine, omniprezent, instituind teroarea, urmărindu-i cu mijloacele specifice de intimidare și amenințare și pe Ana Blandiana și Romulus Rusan. Criticul literar Nicolae Manolescu este caracterizat și prin perspectiva duplicității din viața privată, dar și a oscilării între a o susține pe scriitoarea interzisă și a evita semnarea unei scrisori de solidarizare. Gellu Naum este înfățișat și în viața reală în cheia unui scriitor suprarealist, autoarea „pedepsindu-l” pentru ironia cu care vorbește de Mihai Eminescu. Despre Ion Dodu Bălan și Fănuș Neagu diarista precizează că atingerea lor te maculează, povestind despre un concediu la mare alături de alți scriitori. Scrie și despre disidența lui Dan Deșliu, despre arestarea ziaristului Petre Mihai Băcanu, despre interzicerea poetei Angela Marinescu și firea ei atipică, despre frica față de sistem a unui om al sistemului, Gogu Rădulescu.

De asemenea, sunt multe pagini relatate cu umor, în tonuri senine, care echilibrează reflecțiile grave, morale, cu momente de optimism. Dialogul din spital, dintre Geo Bogza și vecinul de cameră, amândoi având o vârstă venerabilă, urându-și sănătate și fericire până la adânci bătrâneți îi stârnește râsul autoarei. Scena înmormântării pădurarului „cel gras și afacerist”, descrisă în tonuri tragicomice înfățișează o lume a satului în care tradițiile s-au pervertit. Vizita actorului Victor Rebengiuc și a fiului său la Comana, plecați „să facă cumpărături de fructe și legume pe șosea” evidențiază capacitatea autoarei de a găsi frumusețe în situațiile complicate ale vieții cotidiene. Descrierea orașului Fetești redă cu umor și ironie o experiență cotidiană, în care căutarea banalului se transformă într-o aventură plină de detalii absurde și neașteptate. Ana Blandiana reușește să capteze esența vieții cotidiene din provincie, oferind totodată o critică subtilă a realităților economice și sociale: „Am oprit la Fetești, unde Daniela Crăsnaru ne spusese că se găsesc chiloți (!), dar bineînțeles n-am găsit, ne-am ales doar cu o oră pierdută într-un oraș canicular de câmpie, format dintr-o singură stradă lungă și prăfoasă de blocuri, în care am reușit să mâncăm câte un ștrudel cu marmeladă, să cumpărăm câte o pungă de detergent plină cu biscuiți (vreau să spun că biscuiții se vindeau în pungi imprimate cu nume și reclame de detergent) și să bem câte un suc care la București costă 2 lei, iar acolo se vindea cu 5,50.”

Ana Blandiana chiar și în literatura memorialistică rămâne o poetă profundă, viziunea lirică regăsindu-se în fiecare pagină a jurnalului său, fraza care condensează mesajul cărții fiind: „Viața mea, ca o haină uitată pe malul cărților.” Afirmația este o metaforă a vieții și a literaturii, surprinzând complexitatea interacțiunii dintre viața personală și angajamentul intelectual.

prof. Loredana Stan