Ioana Pârvulescu este o personalitate remarcabilă a vieții culturale contemporane, fiind profesoară la Facultatea de Litere din Bucureşti, dar şi o scriitoare importantă, excelând în poezie, roman, eseu, literatură pentru copii. Și-a perfecționat publicistica timp de optsprezece ani, scriind săptămânal în cadrul rubricii din revista „România literară”, „Cronica optimistei”. Este coautoare a unor auxiliare de limba și literatura română, de nivel liceal, la editura Art Klett, contribuind la impunerea unui alt mod de predare a acestei discipline. Este prezentă în rețelele sociale, unde, spre exemplu, acum patru zile, promova masteratul pe care îl coordonează, de Teoria și Practica Editării (TPE) al Facultății de Litere din București.

Scriitoarea este dragă sufletului meu, având ocazia să interacționez cu domnia sa la târguri de carte și să primesc autografe pe cărțile pe care, de fiecare dată, le aștept cu mare plăcere. Scriam în 2020, la apariția romanului „Prevestirea” despre arta Ioanei Pârvulescu de a stăpâni poveștile, despre originalitatea cu care aduce în prezent un mit biblic, despre frumusețea iubirii senzuale pe care o descrie sensibil, rafinat. Astfel, Aurul pisicii, apărut recent la editura Humanitas și lansat la Salonul Internațional de Carte „Bookfest” duce mai departe tema iubirii, într-o carte dedicată dominant acestui sentiment, dar și relației dragostei cu timpul sau condiției umane.

Despre geneza acestui prim roman de dragoste al autoarei, vorbește ea însăși în „Câteva precizări auctoriale”, menționând că această carte a avut o variantă scrisă în perioada comunismului, din care a păstrat titlul și personajul motanului Sebastian, creând, după trei decenii, o poveste mai serioasă, mai matură, care se armonizează cu viziunea contemporană asupra vieții.

Romanul are o dedicație („Celor care care știu că orice dragoste e formată din timp, chiar dacă nu știu ce e timpul” ) care anticipează temele romanului și perspectiva tributară scriitorului Octavian Paz care considera că dragostea este „prizonieră în timp”.

Mottoul păstrat de la prima variantă a romanului este constituit de dialogul dintre tată și fiu, întâlnit în „Anii de drumeție” de Johann Wolfang Goethe, despre denumirea populară de „aurul pisicii” a piritei, atrăgând atenția asupra diferențelor dintre aparență și esență, asupra adevăratei naturi a timpului și a valorilor sale. Cartea lui Goethe revine simbolic în traseul narativ al romanului, acesta fiind autorul preferat al personajului masculin, Sebastian Severin, născut în 28 august, în aceeaşi zi cu scriitorul german. Compoziția bipolară a romanului este susținută de cele două etape importante ale iubirii dintre medicul veterinar Monica Mihuț și biologul Sebastian Severin, narațiunea realizându-se la persoana I, din perspectiva personajului feminin.

Romanul este melancolic, pentru că autoarea nu crede în poveștile de dragoste cu happy-end, și are structura unei lungi scrisori, scriitoarea simțind nevoia, ca în toate creațiile sale, unui interlocutor căruia să-i fie spusă povestea. Confesiunea Monicăi este adresată Soniei, rodul iubirii celor doi iubiți, care nu a trăit decât trei zile, naratoarea înfățișându-se în condiția de mamă, împărtășindu-i fiicei din experiențele sale de viață. La pagina 196, prin intermediul unui text emoționant, cu accente lirice, se prezintă tragedia mamei care se confruntă cu pierderea copilului său, din cauza unui destin nedrept. Enumerațiile, verbele la conjunctiv și condițional-optativ relevă tragedia unei vieți neîmplinite și a unui rol matern întrerupt brusc: „Pentru ei crezi în Dumnezeu și te rogi. Lor sănătate, lor bucurii, lor dragoste. Să-i aperi cu dinții, cu unghiile, cu anii,[…] zid în fața relelor lumii. Să-i salvezi. Nu știu unde ești acum, fetița mamii, dar aș fi putut să fac toate astea pentru tine.”

Cartea se deschide cu anunțul făcut la poliție de către Sebastian Severin, privitor la dispariția iubitei sale, având rolul unui prolog care complică aparent desfășurarea epică a celor două părți ale Aurului pisicii. Se poate vorbi și de existența unei simetrii între începutul și finalul romanului, reprezentate de reflecțiile naratoarei, care își descoperă umbra proiectată pe asfaltul unei alei, din care ciugulesc nestingheriți niște porumbei. Reflecțiile despre fragilitatea condiției umane, lipsa de substanță, consistență și permanență a vieții omului („Nu suntem decât umbră și ceață”), cugetările despre metamorfozele iubirii („Nu ne scăldăm niciodată în apele aceleiași iubiri”) au ecouri din filosofie, chiar dacă sunt prezente în gândirea unei femei pe care cărțile o plictisesc, dar conferă volumului un caracter sentențios, aforistic. Aceeași imagine cu umbra naratoarei încheie rotund desfășurarea epică a romanului și unește cele două perspective temporale (trecut-prezent) asupra poveștii de iubire. Începutul poveștii de iubire care nu iese din tiparele obișnuite se sfârșește atipic, în manieră fantastică, „în noaptea de după ziua lui și a lui Goethe ”, Monica trecând printr-o metamorfoză a condiției sale, întorcându-se în timp, trăind la 49 de ani în trupul unui copil.

Dimensiunea fantastică a cărții, problematica relației omului cu timpul sunt susținute de episoade narative importante (afecțiunea pentru câinele Kronos, călătoria la Sighișoara, de 1 ianuarie 2020, vizitarea turnului cu ceas, văzut ca o axis mundi, întâlnirea cu bătrânul ceasornicar, un înțelept care le decriptează imaginile simbolice ale celui mai frumos ceas din Transilvania, sorcovirea Monicăi care crede că va întineri pentru că a acceptat acest obicei, stricarea ceasului din locuința lui Sebastian etc.) dar și de coperta inspirată a volumului realizată de Mihail Coșulețu care valorifică motivele consacrate în roman: ceasurile și mecanismele din interiorul acestora, clepsidra, ochiul etc.

La nivelul compoziției romanului, se remarcă și delimitarea acțiunii în mici capitole separate de spații albe și de folosirea majusculei. Unele dintre aceste capitole au o relativă independență, putând fi citite autonom datorită existenței unei acțiuni captivante cărora pot fi atribuite mesaje sugestive sau descoperirii unor tipologii umane complexe.

Cartea are un fundal muzical important, reprezentat de titlurile și versurile unor melodii care o ajută pe Monica Mihuț să-și formeze „părerea despre viață” și să evadeze din prezent. Nu întâmplător, scriitoarea atribuie celor două personaje principale preocupări care denotă curiozitate culturală variată, în cazul lui Sebastian, naratoarea concentrându-se pe muzică și animale: „muzica mea și cărțile lui se întâlneau, cum avea să se întâmple de multe ori în anii petrecuți împreună”. Acțiunea romanului poate fi completată de audiția acestei „coloane sonore” originale care este prezentate și traduse la sfârșitul volumului („My mix”). ”Here Comes the Sun” este tema principală a dragostei pentru Sebastian. Melodiile și versurile, în limba engleză, franceză, spaniolă, pe care le ascultă Monica sintetizează o experiență umană trăită, rezumă o întâmplare sau conferă o semnificație morală unor evenimente. Scriitoarea mărturisea într-un interviu că și-ar fi dorit ca romanul Aurul pisicii să fie însoțit de un CD (așa cum s-a întâmplat cu romanul lui Éric-Emmanuel Schmitt, „Viața mea cu Mozart”).

Aurul pisicii este și un roman al dragostei pentru ființele necuvântătoare. Este interesantă prezentarea legăturii dintre animale și proprietarii lor, mulți dintre oameni fiind porecliți după animalele lor. Sunt inedite poveștile cu care se întâlnesc Monica și Maya, prietena ei, în cabinetul veterinar situat la subsol, care ascunde un univers întreg: frații care vin să trateze un fluture „bolnav”; câinele care a înghițit un prezervativ, semn al infidelității și motiv al abandonării animalului; cuplul format dintr-un bărbat solid și tatuat și femeia cu tocuri înalte, sâni siliconați, proprietarii unui cățeluș chihuahua alb, a cărui consultație se încheie cu leșinul stăpânului și cu o unghie mov, lăsată pe masa de tratament; femeia gravidă care voia o programare pentru o ecografie, dar venise la un cabinet veterinar; pictorul și maidaneza botezată „Laura doi” (strigată Doi), pentru că „Laura unu” era un tablou al lui Giorgione; „Spionul” cu nume de actor, Florin Zamfirescu, care își pierdea mereu o pisică inventată, încercând astfel să o cucerească pe Monica.

Motanul Sebastian apare în ultima parte a romanului și este cadoul tizului său uman pentru Monica metamorfozată în copil. Pisicul se rătăcește în autobuz și este recuperat cu ajutorul actorului care strălucise în rolul câinelui, în piesa de teatru regizată de Yuri Kordonsky. Deși numele actorului nu este precizat, acesta este ușor de identificat, Marius Manole, după rolul despre care se vorbește și acum, deși spectacolul „Inimă de câine” nu se mai joacă: „Pe cel de pe scaun îl văzuserăm împreună cu vreo 10 ani înainte în Sarik.[…]Arăta la fel de tânăr, cu obrazul neted, cu părul ceva mai lung, dat după urechi și un breton, dat pe-o parte și el. Întâlnirile cu actorii ieșiți din rol, oameni ca toți oamenii, mă fascinează, eu sunt campionii metamorfozelor și mă întrebam cât din personajele cu care se identifică le rămâne sub piele. Actorii mari, artiștii mari au o modestie reală care mă uimește din cale-afară. […]Mi-a trecut fulgerător prin minte că fostul câine prindea acum pisica. […]Sebastian i-a mulțumit actorului, puțin surprins, pentru că îl recunoscuse și el, […]” Se evidențiază fascinația naratoarei pentru metamorfozele prin care actorii trec și admirația pentru abilitatea actorilor de a se adapta, de a prelua diverse identități pe scenă.

De altfel, motivul metamorfozei este unul recurent, apărând obsesiv în roman, de la transformările din mitologie și povești, până la celebra nuvelă cu același nume: „Într-adevăr, viața e metamorfoză, poate că era cel mai important lucru pe care mi-l spusese el. Discutaserăm îndelung Metamorfoza lui Kafka […]pe care Sebastian a încercat s-o gândească ca pe un film al evoluției biologice dat înapoi. O lege implacabilă a involuției.[…]Eu eram gândacul. Trebuia să renunț la tot trecutul și la orice speranță. Aveam să mă mulțumesc să-i fiu alături.” Reflectând asupra lecțiilor învățate din experiența prin care trece, naratoarea își dezvăluie lupta interioară și procesul de acceptare a unui destin dificil, găsind sens în a fi alături de Sebastian, chiar și cu această nouă identitate, bărbatul condamnând-o pentru că l-a părăsit. Monica Mihuț este o ființă rațională și încearcă să găsească explicații logice ale întoarcerii în timp, în chipul unui copil: efectul vaccinului anticovid, pierderea minții, moartea sa și ajungerea în iad, niciuna dintre aceste soluții neputând fi acceptată pentru ceea ce trăiește femeia.

Aurul pisicii este și o pledoarie pentru frumusețea vieții, pentru trăirea ei plenară, cu autenticitate, dar și o meditație despre vârstele omului, despre natura surprinzătoare și uneori copleșitoare a vieții: „Abia acum înțelegeam ce bine e să îmbătrânești”; ”[…]maturitatea înseamnă să-ți înțelegi plânsul”; „Problema cu viața e însă că te pune în situații pe care ești obligat să le crezi măcar tu”; „[…]în viață te poți trezi dintr-o dată și cu lucruri care par să nu i se mai fi întâmplat nimănui, care nu sunt în nicio carte, despre care nu se suflă o vorbă”.

Aurul pisicii este și un roman al iubirii trupești: „ne iubeam ca și cum supraviețuirea speciei om depindea de noi”. Erotismul acestor scene are o poezie firească, lipsită de mecanica gesturilor amoroase și de vulgaritate, fiind parte integrantă a vieții: „[…]mă scufundam ca-n apă în brațele lui” .

Aurul pisicii este și un roman al elogiului științei, al biologiei, naratorul descriind acțiunea cu un ochi al cercetătorului, observându-se competența în domeniul pe care Sebastian Severin îl reprezintă, fiind profesor la Facultatea de Biologie. Apoptoza, eliminarea celulelor prin moartea lor programată este o teorie prezentă în conversațiile personajelor principale ale cărții: „în fiecare celulă există o enzimă care e numește caspază. Ea funcționează ca o «foarfecă moleculară». Într-o celulă normală caspaza este inactivă și celula trăiește bine-mersi. Atunci când celulei i-a sunat ceasul, caspaza se activează și începe să «taie» anumite rețele de proteine în celulă, declanșând moartea programată, apoptoza.”

Așadar, cel de-al cincilea roman al scriitoarei Ioana Pârvulescu este, după cum afirmă Mircea Cărtărescu, cea mai contemporană operă de ficțiune a autoarei, prezentând o dragoste trăită vreme de nouăsprezece ani, sub semnul metamorfozei ființei, al schimbării vremurilor, al coexistenței contrariilor în care iubirea poate fi inventată de muzică, dar și de biologie.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023