Faci slalom printre poze cu marea, cu cafeluțe băute cu spor, printre rețete de castraveți covăsiți, videoclipuri cu sfaturi pentru a nu fi dependent financiar de partener și îți vine să te ascunzi în pat și să te ridici când vor rugini frunzele și cocorii se vor pregăti de plecare. Dar nu, trebuie să bifezi toate obiectivele vacanței, să reziști presiunii sociale de a avea un concediu minunat. Ai acum revelația că, despre acest lucru scria Ana Blandiana în jurnalul său, într-o consemnare din 3 septembrie 1988: „Nimic nu ne atrage spre mare, cu excepția nevoii de a fugi de aici și poate a fricii de complexele care ar rezulta din prejudecata că nu am fost plecați «în concediu»”. Iar în 4 septembrie 1988, scriitoarea consemna câteva rânduri care trebuie înțelese în relație cu mentalitățile epocii comuniste și contextul politic, deși natura umană nu a suferit schimbări radicale: „Hotărâm să nu mai plecăm nicăieri, să nu mai vedem oameni, relații, conversații. Deci încă un an fără mare, încă unul pierdut dintre puținii ani care ne mai rămân ca să ne bucurăm de exultarea vitală unde marea se confundă cu tinerețea și cu minunea de a fi viu..” Ana Blandiana avea 47 de ani, era o „vedetă” a lumii literare, era urmărită de Securitate, era dificil pentru ea să își permită luxul de a se ascunde de orice contact social. Pe tine, anonim al câmpiei Bărăganului cu pescăruși, porumbei și ciori, zilele de caniculă te-au răpus și te gândești că ai avut deja curajul de a exulta la frumusețea mării și a muntelui. Lume prea multă peste tot, căldură mare, monșer!

Bendeac despre concediu