Nu puteam să citesc romanul scriitoarei Elif Shafak, „Insula copacilor dispăruți” într-o perioadă mai potrivită, decât după „Aurul pisicii” al Ioanei Pârvulescu. Cele două cărți se întâlnesc în detaliile care armonizează lumea oamenilor, a plantelor și animalelor, în ambele volume existând câte un personaj pasionat de cercetarea din domeniul biologiei, al științelor naturale. Sebastian Severin și Kostas Kazantzakis trăiesc iubirea vieții lor și luptă împotriva neuitării, botanistul cipriot confruntându-se cu moartea soției, iar biologul român cu absența inexplicabilă a ființei dragi. De asemenea, cele două personaje feminine (Defne și Marina) suferă procesul unor metamorfoze dureroase, în aceste romane întâlnindu-se fantasticul, straniul și realismul magic, Elif Shafak și Ioana Pârvulescu fiind niște povestitoare admirabile, realizând o legătură între cultura orală și cea scrisă.

„Insula copacilor dispăruți” a apărut la editura Polirom în 2024, la trei ani după tipărirea ei în străinătate și a fost tradusă din limba engleză de Ada Tănasă.

Despre cărțile lui Elif Shafak am mai avut ocazia să scriu, descoperind în ele frumusețea descrierilor Orientului, curajul de a spune povești dureroase despre subiecte ignorate. În multitudinea de interviuri care există în online cu Elif Shafek, aceasta se declară o scriitoare imigrantă, o londoneză, educată în Turcia, pe care cărțile și poveștile au salvat-o, diversitatea și pluralismul fiind pentru ea valori pe care le-a căutat de-a lungul vieții. Nu întâmplător „Insula copacilor dispăruți” este dedicată „Imigranților și exilaților de pretutindeni, dezrădăcinaților, re-înrădăcinaților, celor lipsiți de rădăcini”, pentru a îi omagia pe toți năpăstuiții sorții, pe cei lipsiți de voce proprie și transformați în eroi ai ficțiunii. De asemenea, o altă dedicație este adresată copacilor lăsați în urmă, care continuă să trăiască și în amintirile autoarei, aceasta transformându-se în purtătoarea de cuvânt a imigranților și exilaților, subliniind atât durerea dezrădăcinării, cât și puterea de a-și regăsi un nou „acasă” și de a păstra vie amintirea rădăcinilor inițiale.

Scriitoarea mărturisea că a vrut de mult să scrie această poveste despre frumoasa insulă a Ciprului, cu o istorie atât de complexă, în care trecutul este încă viu. Elif Shafek a menționat că dificultatea transformării într-o ficțiune credibilă a unei istorii complicate a constat în găsirea unui ton potrivit, a unui stil autentic și a unei voci care să povestească veridic. Autoarea a explicat contextul istoric dificil (care este fundalul pe care e proiectată acțiunea romanului) în legătură cu existența în Cipru a unei zone-tampon controlate de Naţiunile Unite, („Linia Verde”) care i-a separat timp de decenii pe ciprioţii greci de ciprioţii turci. Această graniță este rezultatul conflictelor etnice și politice dintre comunitățile greco-cipriotă și turco-cipriotă care au culminat în 1974. Astfel, temele universale ale cărții „Insula copacilor dispăruți” sunt tratate în relație cu problematica naționalismului, a colonialismului britanic, a violențelor interetnice etc.

Capitolul care deschide volumul, „Insula”, are valoarea unui prolog care unește cele două perspective narative ale cărții: subiectivă, a „smochiniței” care povestește implicat, dar și ca un martor evenimentele din lumea oamenilor și cea a necuvântătoarelor; obiectivă, a unui narator generic, observator imparțial al contextului istoric, politic, social al întâmplărilor care se petrec în insula Cipru, în „Nicosia, singura capitală divizată din lume”. Capitolul acesta conține multe simboluri, motive literare care anticipează desfășurarea narațiunii: imaginea soldaților care păzeau cu mitraliera linia de demarcație între sud și nord, lucrurile pe care nicio graniță nu le poate separa: vânturile, insectele, păsările, fântâna (spațiu al vieții și al morții) în care își vor găsi sfârșitul cei doi patroni ai tavernei botezate după arborele care se află aici, versurile poetului grec Kavafis etc.

Cartea are și două planuri narative: unul care se petrece în Londra anului 2010, urmărind povestea Adei, adolescenta de 16 ani, care se confruntă cu moartea mamei sale, și cel care se întoarce în timp, în 1970, în Cipru, dezvoltând povestea de dragoste dintre un grec, Kostas și o turcoaică, Defne. Povestea de iubire nu este prezentată șablonard, nici lacrimogen și este completată cu multe straturi de semnificații. Evoluția subiectului nu urmărește cronologia acțiunii, cartea fiind structurată în șase părți, cu titluri care anticipează desfășurarea narativă, și cu mici capitole în care alternează vocile narative. Toate capitolele în care naratoarea este „smochinița” poartă acest titlu, copacul acesta fiind un personaj important al cărții, „un dublu vegetal” al Adei, fiica lui Kostas și a lui Defne.

„Vocea smochiniței” este cea care echilibrează reconstituirea poveștii de iubire, fiind cea care avertizează asupra nenorocirilor pe care le aduc războaiele nu doar oamenilor, ci naturii, animalelor, întregului ecosistem: „Dar pe o insulă năpăstuită de ani întregi de conflicte etnice și atrocități cumplite, oamenii n-au fost singurii care au avut de suferit. Pe lângă ei am suferit și noi, copacii – și animalele au îndurat greutăți și chinuri pe măsură ce habitatele lor au ajuns pe care de dispariție. Ce ni s-a întâmplat nouă n-a contat deloc, pentru nimeni. Totuși, contează pentru mine și atâta vreme cât mai sunt în stare să spun povestea asta, o să includ în ea ființele din ecosistemul meu – păsările, liliecii, fluturii, furnicile, țânțarii și șoarecii- pentru că am învățat un lucru: oriunde există război și o separare dureroasă, n-o să fie niciun fel de câștigători, fie ei oameni sau altceva.”

Cartea are o compoziție simetrică, mai întâi, din punctul de vedere al semnificației primei („Cum să îngropi un copac”) și ultimei părți a romanului („Cum să dezgropi un copac”). Scriitoarea atrăgea atenția asupra motivelor literare ale îngropării și dezgropării care sunt bogate în semnificații și simboluri, abordând atât aspecte personale, cât și colective ale experienței umane. Autoarea s-a folosit în realizarea cărții de experiențele personale, trăite pe când locuia în Michigan, unde iernile erau foarte aspre. Ea a cunoscut familii de italo-americani care își îngropau smochinii în iernile friguroase, pentru a îi salva și îi dezgropau primăvara. În acest sens, smochinul, care supraviețuiește iernii prin îngropare și revine la viață primăvara, devine un simbol al forței vitale și al capacității de regenerare a vieții.

De asemenea, experiența dezgropării cadavrelor celor pierduți fără urmă este descrisă în carte, bazându-se pe relatări reale, Comisia pentru Persoane Dispărute depunând o muncă uriașă, realizând un necesar act de justiție. Se aduce iar în prim-plan tema războiului și a consecințelor sale devastatoare. Este, de asemenea, un proces de vindecare pentru comunitățile afectate, oferindu-le posibilitatea de a-și înfrunta trecutul și de a-și onora morții: „Dacă mergi azi în Cipru, încă găsești morminte de văduve grecoaice sau turcoaice, pe care e gravată, în alfabete diferite aceeași rugăminte: «Dacă-mi găsiți soțul, îngropați-l lângă mine»,” În „Notă pentru cititor” scriitoarea oferă sursele de informare avute în realizarea cărții, ea concepând (la pag.56 și 344), în aceeași manieră de a respecta simetria cărții, „rețeta” cu imagini, în 10 pași, respectiv în 7 pași, a îngropării și dezgropării unei „smochinițe”.

Un alt element care încheie rotund cartea, aducând și o rezolvare a conflictului, la nivelul planului narativ în care acțiunea se petrece în Londra anului 2010, este reprezentat de imaginea Adei, fata al cărei nume (Adacim), în limba turcă, înseamnă „insulă”, care se întoarce la școală după vacanța de Crăciun, într-un răstimp în care își pusese ordine în gânduri, o cunoscuse pe sora mamei, Meryem, care venise din țara de origine a părinților săi, se împăcase cu tatăl său, Kostas, vorbind despre trecutul familiei, despre moartea mamei sale, și anunță că va vizita Ciprul, dorind să-i cunoască pe locuitorii acestuia, „insulari” ca și ea. Planul acesta narativ oferă o reprezentare a lumii contemporane și prin teme de actualitate inserate în acțiune: sănătatea mintală, cyberbullyingul, alcoolismul, încălzirea globală etc.

Confruntarea dintre generații și culturi/civilizații, condiția femeii, segregarea de ordin religios, etnic, sexual, sunt întâlnite în fiecare pagină a cărții, romanul fiind unul al condiției umane, pledând pentru un mesaj optimist, în ciuda suferințelor prin care trec eroii ficționali, în ciuda istoriei care nici azi nu a rezolvat această istorie complicată a Ciprului.

Legătura cu mitologia, comunicarea cu „ființele nevăzute”, djinnii, despre care se pomenește și în Coran, adaugă un alt strat de semnificații acestei cărți. Meryem e cea care îi duce la vindecător în Nicosia, pe Defne și Kostas, dar și pe Ada, în Londra, crezând în înțelepciunea străveche, care este parte din cultura ei.

„Insula copacilor dispăruți” este și o carte a simțurilor, a mirosurilor, aromelor Orientului, Elif Shafak descriind detaliat flora și fauna, dar și scene de viață cotidiană. Romanul este plin de referințe la bucătăria tradițională a Ciprului, care este un amestec de influențe grecești și turcești: mâncăruri precum mezze, kebapuri, dulciuri orientale. Aromele condimentelor, precum scorțișoara, chimionul și coriandrul, sunt frecvent evocate. Chiar și mâncarea este pretextul unui patriotism, Meryem, deși este tolerantă față de alte culturi, sușține întâietatea bucătăriei turcești în fața celei grecești:„[…]nu halloumi, ci hellim; nu tzatziki, ci cacik; nu dolmades, ci dolma; nu kourabiedes, ci kurabiye […] În ce-o privea pe Meryem, «baclavaua grecească» era «baclava turcească», iar dacă sirienii, sau libanezii, sau egiptenii sau iordanienii, sau oricine altcineva ar fi revendicat desertul ei iubit, ghinion, nu era nici al lor. Deși cea mai mică modificare în vocabularul ei culinar putea s-o supere, mai ales eticheta «cafea grecească» îi făcea sângele să fiarbă în vine, fiindcă pentru ea era, și-avea să fie mereu «cafea turcească».

„Insula copacilor dispăruți” este și o carte a plantelor, a păsărilor, a animalelor, subliniind importanța lor în viața oamenilor și în înțelegerea lumii din jur. Plantele și copacii sunt mai mult decât simple elemente de decor, ele simbolizează legătura dintre generații. Smochinul, în special, este un simbol al supraviețuirii și al legăturii cu rădăcinile culturale și istorice. Alte plante și flori menționate în carte au și ele semnificații simbolice, reflectând diverse aspecte ale vieții și identității personajelor. Personajele principale au o relație strânsă cu natura, care este descrisă cu respect. Munca în grădină, îngrijirea plantelor și contemplarea peisajelor sunt activități care îi oferă lui Kostas un refugiu și o sursă de liniște interioară. Povestirile „smochiniței” sunt un exemplu al legăturii profunde dintre om și natură, scriitoarea folosind personificarea, alegoria ca procedee care pun în lumină această „comunicare” cu lumea în care omul ar trebui să conștientizeze că nu e stăpân: „ Păducelul mi-a dat de știre că tânăra Ada nu se simte bine. Și m-a cuprins o tristețe fără margini. Pentru că mă simțeam legată de ea, chiar dacă Ada poate n-avea o părere prea bună despre mine. Doar crescuserăm amândouă în aceeași casă, un copil și un lăstar.”

Există în roman o imagine inedită asupra păsărilor, insectelor, animalelor, atrăgându-se atenția asupra prejudecăților, percepțiilor subiective, utilitare, în ceea ce privește aprecierea ființelor necuvântătoare: „Șoarecii și șobolanii li se par oamenilor urâți, însă hamsterii și gerbilii, drăgălași. Porumbeii sunt simbolul păcii în lume pe când hulubii nu fac altceva decât să umple orașele de murdărie. Oamenii proclamă purcelușii încântători, însă abia dacă suportă mistreții. […] Privesc fluturii cu simpatie, dar nu și moliile. Au o slăbiciune pentru gărgărițe, însă, dacă ar vedea vreun gândac soldat, l-ar strivi imediat.”; „ […]acel fluture-de-scaieți anume venise tocmai din Africa de Nord. Pe când îmi povestea călătoriile sale, îl ascultam cu respect, știind ce migratori rezistenți sunt, văzuți aproape pe tot globul. Pot să zboare 4000 de kilometri. N-am înțeles niciodată de ce oamenii privesc fluturii ca pe niște ființe fragile. S-ar putea să fie optimiști, dar fragili, niciodată!”

Capitolul „Suflet bătrân” în care Kostas distruge plasele braconierilor, capcane pentru a prinde păsări cântătoare, poate fi citită ca o proză care avertizează asupra impactului acțiunilor umane asupra naturii: „Ambelopoulia, caviarul din Cipru: păsări cântătoare gătite – fripte, prăjite, murate, fierte. Considerat o delicatesă, un fel de mâncare popular. În sud. În nord. Pe teritoriul ONU. În zona militară britanică. Printre insulari, generațiile mai în vârstă îl priveau ca pe-o tradiție inofensivă, iar tinerii îl vedeau ca pe-un fel de a-și arăta curajul. […]apăruse o piață neagră – traficul cu păsări moarte deja devenise o afacere profitabilă pentru bandele internaționale și pentru colaboratorii lor. Păsările prinse în Cipru erau introduse clandestin în alte părți și vândute pe bani frumoși. În Italia, România, Malta, Spania, Franța, Rusia, tocmai până-n Asia…Unele restaurante le afișau în meniu, altele le serveau pe-ascuns, la prețuri speciale. Iar clienții apreciau privilegiul, câte păsări puteau devora la o singură masă era o chestiune de mândrie. Așa că păsările continuau să fie omorâte, braconate fără nicio deosebire. Pete două milioane de păsări cântătoare erau ucise în Cipru în fiece an.”

Povestea papagalului Chico spusă „smochiniței” despre orașul fantomă Varosha adaugă o voce suplimentară în narațiune, sporind gravitatea problematicii cărții, fiind o critică la adresa distrugerii patrimoniului cultural, din cauza războiului și a divizării. Varosha, cândva o destinație de vacanță a vedetelor de la Hollywood, transformat într-o ruină, e un simbol al conflictelor nerezolvate și al reînvierii unor amintiri dureroase.

Reflecțiile de natură morală despre condiția umană, iubire, război transformă „Insula copacilor dispăruți” într-o carte a experiențelor de viață, istorisite grav, melancolic, dar și poetic, senin, cu optimism pentru că „Iubirea este afirmarea curajoasă a speranței”. De asemenea, cartea pune un accent puternic pe importanța memoriei, atât colective, cât și personale. Personajele principale sunt profund influențate de amintirile trecutului, fie că sunt amintiri de familie sau amintiri colective ale unei comunități afectate de conflict. Prin intermediul narațiunii, Elif Shafak subliniază cum aceste amintiri modelează identitatea și comportamentul oamenilor.

„Insula copacilor dispăruți” este o carte despre vindecare și reconciliere. Scriitoarea prezintă prin intermediul poveștilor cathartice cum indivizii și comunitățile pot să-și vindece suferințele și avertizează asupra efortului pe care omenirea trebuie să îl facă pentru a repara greșelile trecutului.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023