A devenit obligatoriu, din 2022, să vorbești despre poetul Bacovia, raportându-te și la romanul lui Adrian Jicu, „Iorgu”, publicat la editura „Humanitas”, în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani. Receptarea vieții și a operei bacoviene realizată și cu ajutorul volumului lui Adrian Jicu este necesar să o faci, mai ales, în calitate de profesor, dacă vrei să împrietenești tinerii cu biografia și creațiile lui Gheorghie Vasiliu (numele real al autorului născut la Bacău). Ne aflăm în prezența unui volum care poate fi citit cu plăcere de către elevi care nu îl percepeau până acum pe poetul canonic decât ca pe unul obsedat de moarte, pesimist, angoasat. Astfel, cititorii au ocazia să cunoască dincolo de formulele clasicizate, consacrate de critica literară, imaginea unui om viu, cu pasiuni, trăiri, iubiri, cu vulnerabilități, „concret”, în relație cu epoca sa.

Adrian Jicu, născut la Bacău, critic literar, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri“ din Bacău, director al Bibliotecii Județene „C. Sturdza“, doctor în ştiinţe umaniste debutează cu „Iorgu” în domeniul ficțiunii, fiind primul său roman. Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecției de literatură contemporană a Editurii Humanitas își exprima bucuria de a descoperi „un prozator deghizat în hainele unui critic”, citind pe nerăsuflate un roman atipic, scris cu un talent literar care reînvie imaginea unuia dintre cei importanți scriitori ai literaturii române. Scriitorul Adrian Jicu mărturisea într-un interviu că nu i-a plăcut Bacovia când era elev, și odată cu trecerea timpului a înțeles mai bine viziunea poetului simbolist asupra vieții, perspectiva marginală de observator al lumii, simpatia față de cei umili, forma lui de a se revolta.

Cartea aceasta a fost proiectată ca o lucrare de critică și istorie literară, scriitorul documentându-se serios, ca un băcăuan care se respectă, asupra personalității lui Bacovia. Conștient că această lucrare nu poate schimba imaginea consfințită prin tradiție a autorului simbolist, Adrian Jicu a scris un roman- document, o biografie ficționalizată, Iorgu, apelativul folosit de familie devenind o replică umanizată a poetului consacrat. Procesul transformării lui Bacovia într-un personaj de ficțiune a fost unul dificil pentru că imaginea poetului este a unui autor fără biografie, fugind el însuși de propria viață. Celui etichetat de clișeele didactice drept „poet al toamnei” sau „poet al nebuniei” i s-a construit, în spiritul documentelor și al tradiției orale, bogata lume interioară, Iorgu fiind plasat credibil într-o epocă istorică bine reconstituită. „Iorgu” devine astfel nu doar un roman al lui Bacovia, ci și al memoriei culturale, al unei epoci, al relației omului cu istoria.

Naratorul obiectiv, dar nu indiferent, îl însoțește pe Iorgu pe tot parcursul vieții sale, construind și imaginea unor personaje secundare, ale căror voci nu sunt ignorate, slujind reconstituirii unei epoci care traversează evenimente istorice importante: cele două conflagrații mondiale, regimuri politice diferite, venirea comuniștilor la putere etc. Perspectiva narativă obiectivă salvează romanul de la o interpretare specifică prozei sentimentale, care ar fi putut urmări cu orice chip emoția și empatia cititorului. Este de apreciat felul în care scriitorul atribuie naratorului roluri multiple: narând cu detașare, interpretând evenimentele cu ironie, umor, dar și gravitate, având acces la interiorul personajelor, reflectând contradicțiile, luptele interioare ale eroilor ficțiunii. Cu aceeași artă sunt introduse și versuri bacoviene în narațiune, acestea integrându-se perfect în contextul biografic ficționalizat, sintetizând o experiență de viață. Spre exemplu, versul refren din „Plumb de iarnă” („- O, cum omul a devenit concret…”) este inserat în episodul căutărilor profesionale ale lui Iorgu, când acesta încearcă să cunoască tainele carierei de avocat, dar observă în acest mediu materialism, lipsă de moralitate, dispreț față de cei considerați inferiori, din punct de vedere al statutului social. Se revelează astfel esența umană, mecanismele psihologice ale comportamentelor omenești: „Când colo, totul funcționa pe dos…Ce instinct ne face să fim așa? se întreba, urmărindu-i cum se ploconesc, cu căciula în mână și, uneori, cu lacrimi în ochi. Ce tainice resorturi ne îndeamnă să fim umili când suntem tratați cu dispreț? Să fie sărăcia? Să fie ignoranța? Să fie secolele de asuprire otomană, fanariotă și rusească? O, cum devine omul concret! Cum se îndoaie el, cum se smerește în fața unora și a altora…”

Cartea este structurată în 48 de capitole, împărțite echilibrat, fiecare conținând câte un episod important din viața protagonistului. Fiecare capitol se concentrează pe un moment important sau o experiență semnificativă, contribuind la dezvoltarea narativă și la înțelegerea profundă a personajelor și a temelor centrale ale romanului. Evoluția subiectului romanului urmărește cronologia evenimentelor, existând și abateri de la aceasta, introducându-se secvențe retrospective, amintiri, care dau autenticitate povestirii și caracterizează personajele. (Capitolul 14 descrie începutul vieții de student a lui Iorgu, care nu este un prilej de fericire, ci este ocazia de a rememora o întâmplare din adolescență când participase la o înmormântare, generând tensiuni morbide transpuse în creație; capitolul 45 prezintă petrecerea Nababului, de inaugurare a palatului său de pe Calea Victoriei, loc în care peste ani vor avea loc „sindrofii comuniste”, sărbătorindu-se împlinirea vârstei de 75 de ani a lui Bacovia). Pendularea personajului între trecut și prezent evidențiază natura reflexivă a lui Iorgu, evadarea sa în universuri compensatorii.

Acțiunea romanului începe în duminica sărbătorii de Sfântul Andrei, conturându-se imaginea lui Dimitrie Vasiliu, tată de familie autoritar, „comersant cu dare de mână și fruntaș local” al Bacăului, fire pragmatică, curioasă, informându-se din „România liberă” despre evenimentele cu caracter local și internațional, anticipându-se imaginea unui bărbat curajos, dar lipsit de sensibilitate. Zoe, soția lui Dimitrie, îndeplinește rolul consacrat al unui femei, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Capitolul întâi se încheie în stilul unei consemnări cronicărești, ancorând povestea într-un timp simbolic, noaptea de Sfântul Andrei, „când spiritele rele ies în lume și când lupii vorbesc oamenilor, transformându-i în vârcolaci” : „Peste noapte, băcăuanul își iubi nevasta cu o patimă aspră, de care nu se crezuse în stare. Zoe rămase grea și, după nouă luni, avea să li se nască un băiat. Primul lor băiat.” Decizia narativă de a începe romanul cu episodul conceperii lui Iorgu are semnificații reprezentative, cu rol în construirea identității personajului, marcate de introspecție și de sensibilitate.

Copilăria și adolescența lui Iorgu sunt marcate de boli, sensibilitate și interiorizare. Pasiunea pentru desen, gimnastică, patinaj, muzică, simpatiile politice pentru mișcarea socialistă definesc o personalitate de artist, dar și a unui revoltat, a unui anarhist, cu episoade interesante de exteriorizare. Secvența scrierii poeziei „Liceu”, ca răspuns la ancheta inițiată de ministrul Spiru Haret despre starea școlii românești sau episodul protestului organizat de Iorgu, la adresa regelui Carol I, cu ocazia vizitei acestuia la Liceul „Principele Ferdinand” arată vocația de polemist, natura rebelă, care pun într-o nouă lumină imaginea poetului.

Debutul poetic în revista „Literatorul”, vizita la casa lui Macedonski, prezentarea în lumea boemă drept „Bacovia! Bachus via!”, episoadele de concupiscență cu femei ușoare, dipsomania cu care se confruntă până spre sfârșitul vieții, evadarea de la Liceul Militar, după doar două săptămâni de cursuri, nesfârșiții ani de studenție la București și Iași, posturile de profesor suplinitor, copist la Prefectură, funcționar, care culminează cu recunoașterea națională din timpul comuniștilor, căsătoria cu Agatha, nașterea lui Briel sunt secvențe care întregesc complexitatea personalității omului Iorgu, invenția ficțională fiind dezvoltată pe scheletul documentelor istorice.

Moartea mamei sale (capitolul 35) este un moment de introspecție și de exprimare a regretelor personajului principal. El reflectează asupra relației sale cu Zoe și confruntă aspecte ale personalității și ale trecutului său pe care le-a ignorat sau evitat. Portretul moral realizat în această secvență surprinde eșecurile și dezamăgirile personajului principal, contrastul între idealuri și realitate. El servește ca un instrument narativ pentru a explora temele eșecului personal, oferind o imagine a lui Iorgu, lipsită de o perspectivă encomiastică, idealizată. „L-ar fi voit procuror sau măcar avocat, îmbrăcat elegant, cu trăsură la scară și leafă bună, cu familie frumoasă și copii mulți. Fusese visul ei, iar el o dezamăgise. Fugise, ce-i drept, de negustoria pe care ea o disprețuia, dar ce se alesese de viața lui? O permanentă improvizație… Dezamăgire după dezamăgire și necaz peste necaz… Paludism, gripă, blenoragie, crize de nervi, amenințări cu sinuciderea, eczeme și dipsomanie.”

Capitolele finale ale romanului descriu bombardamentele americane asupra Bucureștiului, din 1944, Iorgu fiind îngrozit de acest „spectacol înfiorător”, dar și venirea comuniștilor la putere. Iorgu are parte de o recunoaștere la nivel național, este privit de noua putere politică ca un poet social, considerându-se că vechiul regim îl nedreptățise. La 64 de ani devine din nou funcționar, ocupându-se de inscripționarea lozincilor și a pancartelor, este omagiat de Societatea Scriitorilor. Volumul „Stanțe burgheze” este primit cu reticență din pricina adjectivului din titlu, pentru care poetul trebuie să dea explicații. Primește premii în bani, dar nu se înregimentează politic, se simte tot timpul în răspăr cu vremurile și găsește pretexte de a evita prezența sa în contexte oficiale. Capitolul 43 prezintă interviul pe care personajul principal îl acordă Casei Radio. Deși i se cere să laude „prefacerile acestui timp istoric” și să recite poezii adecvate politic, el citește poeziile „Decembre” și „Rar”. Întrebat ce datorează regimului actual, Iorgu răspunde că-i datorează multe soției sale și încheie interviul recitând „Cu voi” în care versul „O, țară tristă, plină de humor…” sună profetic.

De asemenea, în aceste pagini se conturează imaginea salvatoare a soției Agatha, un adevărat factotum care contribuie la ieșirea lui Iorgu din anonimat. Portretul acestei femei rezumă condiția ei sacrificială: „Ce voință de fier la această femeie! Se lovise de opacitatea și de reaua-voință a funcționarilor ministeriali, care o purtau, de ani de zile, de la Ana la Caiafa. Făcuse naveta prin țară, se mutase dintr-o școală în alta, crescuse un copil, îngrijise un bolnav de nervi, obținuse banii pe căsuța pe care și-o construiseră, se zbătuse pentru apariția volumelor sale de versuri. Neobosită, umblase prin redacții, intervenise pe lângă ziariști și critici. Bătuse pe la toate ușile și, când fusese dată afară pe ușă, intrase pe geam. Cu diplomația și insistența ei, izbândise acolo unde zece bărbați ar fi clacat. Și toate astea pentru el…”

Ultimele trei pagini descriu moartea poetului, ieșirea cu discreție de pe scena vieții. Agatha îl veghează, versul din „Plumb” și „Hristosul ” pictat de Guido Reni adâncind ecourile grave ale secvenței descrise liric.

Așadar, romanul „Iorgu” de Adrian Jicu reprezintă un demers necesar de recreare și reinterpretare a imaginii poetului George Bacovia, oferind o biografie ficționalizată care depășește stereotipurile legate de personalitatea celui mai important poet simbolist al literaturii române.

prof. Loredana Stan