Bogdan- Alexandru Stănescu este prozator, poet, critic literar, editor, eseist, traducător, doctor în filologie (cu o teză despre Emil Botta, Ars moriendi). Scrie în revistele Dilema, Observator cultural. Pe site-ul revistei Scena9 (unde publică, de asemenea, articole) este prezentat drept: „scriitor, editor. Câine până la moarte”, susținerea echipei Dinamo fiind o trăsătură ficționalizată și în operele sale. La începuturile carierei sale a lucrat pentru emisiunea Parte de carte de la Pro TV, a făcut jurnalism cultural la Ziarul de Duminică, Luceafărul, Ziua literară, Adevărul literar şi artistic. A tradus din creațiile lui Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn. A fost director editorial la Polirom, iar din 2020 este editor la Pandora M și coordonează colecția Anansi.

Copilăria lui Kaspar Hauser, romanul apărut în 2017, interpretat printr-o lupă a corectitudinii politice, a primit acuzația de rasism, generând mai ales în online valuri de hate și eternele polemici despre moralitatea în artă, relația realitate-ficțiune etc.

Bogdan- Alexandru Stănescu mărturisea într-un interviu că nu și-ar fi imaginat lumea în care nu l-ar fi citit pe scriitorul James Fenimore Cooper, pentru el „Vânătorul de cerbi” fiind o mare carte. „Urfin şi soldaţii săi de lemn”, deși necunoscută în prezent, este, de asemenea, o carte importantă, autorul ei, A. Volkov, creând în trecut, în spațiul sovietic, opere apreciate de copii, versiuni ale „Vrăjitorului din Oz”. În calitate de cititor, Bogdan- Alexandru Stănescu nu știe dacă Éric-Emmanuel Schmitt este un scriitor mare, dar consideră că în această categorie intră autorul care își asumă izolarea, indiferența față de părerile comune și cerințele publicului, având o relație exclusivă cu propria literatură (de exemplu, Jon Fosse). Frumusețea literaturii nu o mai vede decât în termeni tehnici, în scene reușite, descrieri care îi plac, în capacitatea de a surprinde. Astfel, din punctul său de vedere, te întâlnești cu frumusețea pură când îi citești prima oară pe Ernesto Sabato, László Krasznahorkai, Thomas Mann. Pentru autorul romanului „Abraxas”, datoria scriitorului este aceea de a crea emoție în cititor, literatura însemnând sinceritate și libertate.

Romanul „Abraxas” a apărut în 2022 la editura Polirom. Ediția pe care am citit-o a văzut lumina tiparului în 2023, iar coperta acesteia consemnează faptul că volumul a primit în 2023 Premiul Observator cultural și Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași. Despre acordarea celui de-al doilea premiu, de către o publicație cu caracter local, creând din 2004 o tradiție apreciată, Bogdan- Alexandru Stănescu spunea că acesta și-a creat imaginea unei distincții curate, în peisajul nu foarte bogat al acestor premii literare. Deși autorul menționează că nu a primit multe premii și nu poate aprecia impactul acestora asupra cititorilor, totuși reacțiile din social-media au fost pozitive și tumultoase.

„Abraxas” a fost scris pe durata a patru ani jumătate, concomitent cu volumul de poezii „Adorabilii etrusci”, în perioada aceasta realizând și biografia „Caragiale. Scrisoarea pierdută”. Un cititor ideal ar putea parcurge în paralel cele două volume pentru a înțelege mai bine imaginile care migrează dintr-o carte în alta, obsesiile stilistice: „Da, multe poeme au luat-o pe calea mult mai lentă și mai detaliată a romanului „Abraxas”. Versuri care se loveau seara de ușa trântită a poeziei se strecurau ziua în proză. La fel cum romanul își trimitea seara mesagerii în poezie. Nu pot spune cu exactitate care e cimitirul cui. Dar cele două comunică, așa cum o fac stafiile cu cei pe care-i bântuie.”

„Abraxas” s-a născut ( precum curentele literare), ca o reacție la Copilăria lui Kaspar Hauser, de care autorul s-a despărțit stilistic când a scris ultima pagină a cărții apărute în 2017. Având 600 de pagini, scriitorul a ales să lase deoparte două sute de mii de semne, realizând „primul mare roman al generației noastre” (Marius Chivu), „un roman esențial al generației noastre, chiar al întregii noastre literaturi contemporane”(Radu Vancu), o construcție narativă complexă. Interpretat de critica literară ca un roman al memoriei, ca o carte a unei familii disfuncționale, a legăturii dintre generații, ca o operă despre istorie și literatură, despre ratare și sursele răului, „Abraxas” presupune un efort de lectură, cititorul admirând stilurile diferite, referințele la un bogat strat cultural, mitologic, o galerie complexă de personaje, o construcție monumentală unitară, dar și umorul, parodia, viziunea artistică poetică.

Naratorul acestei cărți este Mihai (Michi) Lucescu, lector la Facultatea de Istorie, un bărbat învins, o entitate ubicuă, care călătorește în timp și spațiu, în încercarea de a înțelege propria viață. Planul narativ autobiografic se împletește cu cel imaginar, personajul construind un edificiu al memoriei, intrând alegoric în cele unsprezece apartamente ale unui bloc din copilărie ca în niște săli ale unui cinematograf care proiectează filme ale unor eșecuri neașteptate sau chemate.

Compoziția cărții este riguros realizată, alternând cele unsprezece capitole intitulate „În Casa cu Lei” (reconstituirea existenței celor trei generații din familia lui Mihai Lucescu) cu cele unsprezece proze, cu titluri rezumative și metaforice (planul imaginar), care, dincolo de simbolistica intrării într-un multiplex al istoriei, se constituie în niște scenarii ale ratării, fiind niște biografii ficționalizate ale unor personaje istorice, literare, culturale, narate de martori în pielea cărora intră personajul-narator, instanța supremă a romanului.

Compoziția circulară a romanului, de tragedie modernă, este susținută de prezența primului și a ultimului capitol, „Corul”, ca un prolog și un epilog al alunecării lui Michi către moarte, în care se întâlnesc toate vocile, vârstele protagonistului, oamenii și lumea care l-au dominat, el eșuând în încercarea de a înțelege ce se întâmplă cu sine, dinamitându-și în permanență drumul prin viață. Istoria personală se întâlnește cu memoria colectivă, pe fundalul unui București al anilor ’80, ’90, Michi Lucescu ajungând la vârsta de 40 de ani își rememorează episoade importante ale propriei biografii în care prințesa Ralu, „mama-dragon”, tatăl, Genu, Sergiu, tatăl vitreg, bunicii, Ovidius, Meri, Ianakis, Psihi Mu, soția, Ioana, copiii, Matei și Maria formează un arbore genealogic ramificat, o hartă relațională complicată, cu traume intergeneraționale, violențe, exces de vicii și imagini ale decăderii umane: „Eram Anchise și Enea într-unul, duceam povara și eram purtat în cârcă, iar acest sentiment nu-i e cunoscut decât celui ce are norocul sau ghinionul de a fi tată și fiu totodată. Și poate că lucrul ăsta mi-a pus capac, poate din acest punct am simțit responsabilitatea acestui rol dublu prea apăsătoare pentru umerii mei. În anii aceia am simțit cum crește în mine bila neagră din fontă învelită-n sucuri acre, a tristeții pline de furie, o furie care uneori urca din plexul solar […]. Au fost ani întunecați și leșioși în care singura cale de a uita miezul compact și incandescent din intestine era să fug noaptea din casă, să mă plimb din bar în bar, să încerc să agăț femei necunoscute și câteodată să reușesc, să mă trezesc diminețile în paturi cu cearșafuri creponate, mototolite, mirosind a tutun și a fluide uscate, a transpirație nocturnă și remușcări pe care lumina nu reușea să le risipească.”

Descrierile realiste ale sudului Bucureștiului sunt îmbogățite cu dimensiuni simbolice și nostalgice, care transformă geografia într-un spațiu mitic. Acest spațiu de margine devine un simbol pentru granițele dintre trecut și prezent, dintre copilărie și maturitate, dintre realitate și imaginație. Peisajul urban este transformat într-un tărâm al memoriei și al fanteziei, unde se desfășoară evenimente cu valențe simbolice: „[…]Bucureștiul e o hartă a durerilor mele, am câte un steguleț roșu înfipt prin fiecare bar, restaurant, club de noapte, bibliotecă, cartier de blocuri, cartier de vile.”

Există o geografie a diavolescului, orașul fiind „plin de locuri rele”, cu o Vale a Plângerii, în centrul căreia se afla o mănăstire, acoperită de apele revărsate ale Dâmboviței, spațiu populat de o faună pestriță, transformat într-o groapă de gunoi, un univers imund care-și pune amprenta asupra oamenilor. Legenda Văii Plângerii inserate în ficțiune ancorează romanul într-un context cultural și istoric mai larg, evocând mitologiile locale. Deambularea protagonistului între spații precum Casa cu Lei, mansarda din strada Parfumului, apartamentul din Cartierul Tineretului simbolizează diferite etape ale existenței sale, fiind mai mult decât niște simple decoruri. Casa cu Lei este descrisă în roman ca un loc cu o personalitate distinctă, având o prezență aproape vie în viața lui Michi. Aceasta devine un personaj în sine, simbolizând tradiția, moștenirea și istoria familială.

Dacă planul narativ biografic, realist e mai ușor de accesat, planul mitologic e evidențiat de episoade cu semnificații plurivalente. În cel de-al doilea plan semnificația titlului romanului este importantă, putând fi pusă în legătură cu imaginea preluată de la Carl Gustav Jung a unei divinități în care se zbat contradicții ireconciliabile, dar și cu figuri impregnate în piatră, semne de recunoaștere și de apartenență, pe care le analizează Mircea Mihăeș. Astfel, edificiul memoriei imaginative (așa cum o numește naratorul) se sprijină pe episoade narative care pot fi privite ca proze scurte, propunând portretele unor persoane reale din istorie, cultură, metamorfozate în personaje: „Operațiunea Barbarossa” (povestea împăratului Frederic I, numit Barbarossa, istorisită în stil cronicăresc, arhaic, de Anselmus; moartea sa neașteptată, în plină glorie, rămâne un mister al istoriei); „Apoteoza lui Iacov Levi Moreno” (biografia psihiatrului austriac-american, de origine evreu, născut în România, un iluminat mistic, autor al psihodramei); „Mic manual de nefericire perfectă” (delațiunea avangardistului Richter despre Ilarie Voronca, iubirea sa cu Colomba, sinuciderea poetului); „În vis încep” (portretul lui Delmore Schwartz, reconstituit de o femeie al cărei moment de apogeu este reprezentat de întâlnirea cu poetul american, a cărei salvatoare, dar și ucigașă este).

În acest bloc al memoriei, naratorul se întâlnește și cu propriul trecut, rememorând întâmplări care se cheamă una pe alta, ca într-un carusel, trecând prin perioade diferite ale nevrozelor personale, dar și ale tensiunilor sociale, istorice, colective. Intrarea în „AP. 3. Corvus” îi oferă ocazia maturului Michi să se vadă în ipostaza studentului sărac la Litere, care trăise o poveste de dragoste cu Oana, tânăra întâlnită la sala de lectură. Secvențele narate au un substrat autobiografic, scriitorul ficționalizând evenimente reale. Michi este oripilat de viitorul pe care i l-ar putea oferi facultatea de Litere: „începeau să se întrezărească un viitor profesor de liceu, un cancer pe la 50-60, eventual o ciroză, […] singur într-o garsonieră din Titan sau Pantelimon, murind cu o carte în mână […]. Este student în ultimul an, muncește în biblioteca Academiei, strângând și copiind semiclandestin documente pentru doctoratul unui profesor, despre moartea lui Eminescu. Este o privire critică asupra mediului universitar, a profesorilor blazați, a cursurilor plictisitoare la care studenții dorm, iar mitizarea poetului național devine prilej de compasiune: „Ca orice școlar, licean, apoi student în primii ani de facultate, intrasem în bibliotecă intoxicat de poetul național, poate îmblânzit doar de zilele petrecute pe postumele din ediția Perpessicius, însă aici, în subsol, excesul contradictoriu, de text și de informații total opuse reușise să crape statuia, eliberând un animal bolnav, debil, monstruos pe care-l purtam cu mine la demonstrații, la cursuri, […]. Mi-era milă și mi-era frică de el, l-aș fi dorit înapoi, acolo, poetul național în oul de fier pe care mi-l oferiseră manualele și istoriile literare. Și nu mă refer aici doar la reacția doctorului Grama și a mârșavului Macedonski, ci și la panegirice sau la anunțurile pentru subscripții, care mi-l apropiaseră într-un mod scârbos, așa cum ți-e apropiată o rudă bolnavă în stadiu terminal. […]Pieta Rondanini: am avut atunci intuiția unei dezagregări inevitabile a minții, am văzut întunericul în care se scufundă și treaba asta mă umplea de tristeţe şi de emoţiile unei aşteptări nedesluşite.”

Studenția lui Michi este reconstituită (și pe parcursul altor capitole) prin viața boemă, dezlănțuirile bachice sau discuțiile despre literatură din barurile și cluburile sfârșitului anilor ’90, grevele studențești, „parangheliile” de la Muzeul Țăranului Român, emisiunile radio ale lui Andrei Gheorghe, spectacolele teatrale („Regina Mamă”) la care se simțea „ca un țăran selecționat să reprezinte țara pe croazetă” etc. Episodul intrării pentru prima dată în sala de lectură a Bibliotecii Naționale are semnificația unei experiențe revelatoare. Cerând „Muntele vrăjit”, o carte familiară din casa bunicului Ovidius, tânărul Michi reușește să treacă de „fascinația paralizantă” a unui asemenea titlu și să citească cu adevărat, să „hăpăie” paginile, proiecția optimistă cu sine revenind, în calitate de profesor matur, în același spațiu, fiind contrazisă dramatic de realitate când are conștiința eșecului și abandonează Facultatea de Litere și se înscrie la Istorie. Sentimentul insuccesului este potențat și de ambițiile sale de scriitor într-o epocă în care Cărtărescu scrisese Orbitor II, stârnind admirație și invidie literară: „știam că sunt genul de om care înaintează foarte greu, care suplinește lipsa unui talent excepțional prin multă muncă, așa că-mi dădusem repede seama că e imposibil să ajungi un mare scriitor în epoca lui Cărtărescu.”

La jumătatea cărții, intrarea în „AP.5 Iarna generalilor” trasează o bornă a răului, Revoluția din 1989 străbătând zguduitor existența lui Michi Georgescu. Naratorul preia vocea istoricului, încercând să pună în paralel angoasele personale cu cele ale unei entități naționale, declanșând o meditație legată de felul în care ne raportăm la evenimente importante ale istoriei recente. Capitolul are un motto care îi aparține unui personaj controversat al revoluției și începe prin a transcrie detașat, sec, o cronologie a acțiunilor de reprimare a revoluției de la Timișoara (operațiunea Trandafirul), prezintă incidentul controversat în care două echipaje ale Unităţii Speciale de Luptă Antiteroriste (USLA) au fost atacate de forţe ale MApN, opt uslaşi fiind ucişi, printre care şi Gheorghe Trosca, şeful de stat-major al USLA. Istoricul intră în culisele evenimentelor și încearcă să explice cauzele acestor evenimente. Distrugerea celor două vehicule blindate, profanarea cadavrelor sunt scene dure dintr-o iarnă fără zăpadă care se hrănește cu sufletele oamenilor: „pentru mine aceeași Revoluție coincide cu nașterea Răului. Și am resimțit acest lucru chiar de atunci,[…]când m-am chircit de groază văzând cum un pluton de monștri îi ucide pe Elena și Nicolae Ceaușescu, părinții mei din televizor, după un proces pe care și eu, la cei 10 ani ai mei, îl resimțeam ca nefiresc și crud.” Această conștientizare a surselor Răului face parte dintr-o maturizare târzie a personajului, acesta revoltându-se împotriva generației părinților și bunicilor, meditând la faptul că maleficul este peste tot, difuz, „străpunge granițele ființelor”. Lecția pe care i-o dă Sergiu copilului Michi, obligându-l să privească mulțimile încolonate pentru mitingul din Piaţa Palatului întorcându-se împotriva dictatorului și scandând batjocoritor la adresa lui Ceaușescu, subliniază vulnerabilitatea regimurilor care se bazează pe controlul coercitiv al populației, și presiunea socială imprimată asupra maselor: „[…]uită-te bine: băieții ăștia ordonați numai ieri treceau cu pancarte cu Tovarășu’. Și tot de la el au învățat ordinea. Uită-te ce ascultători sunt.”

Portretele personajelor sunt construite admirabil. Printre acestea nu prea există imagini luminoase. Imaginea mamei, relaţia prințesei Ralu cu Michi este influențată și de lucrarea psihanalistei Marie-Louise von Franz, Problema Puer Aeternus. De altfel, scriitorul Bogdan- Alexandru Stănescu recomanda pentru a explora semnificațiile termenului abraxas o altă referință livrescă din domeniul psihologiei, Cartea Roșie scrisă de Carl Gustav Jung, Autorul „Abraxasului” are o solidă pregătire în domeniul psihologiei și valorifică din plin acest lucru în romanul apărut în 2022. Figura dominatoare a mamei, pictoriță, femeie plină de nuri, tragediană de mare clasă, cabotină și insensibilă, slobodă în gesturi și limbaj, domină personalitatea fiului, punându-și amprenta și la nivelul perspectivei personajului principal. Privirea cu care Michi Lucescu reconstituie spectacolul existenței sale și al lumii, în general, este tributară mamei. Autorul recompune imaginea mamei, de la diferite vârste, împletind lirismul, umorul, descrierile crude, scenele violente sau senzuale, comparațiile mitologice. Ceremonialul vopsirii unghiilor, poza pe care și-o arborează prințesa Ralu când citește în cadă, tocurile pe care ea le poartă și în casă, înjurăturile ei, gelozia devastatoare, călătoriile sale de duminică prin București sunt rememorate de narator cu grijă la detalii și cu o poezie a cotidianului, a firescului: „În anii aceia, de dinaintea Casei cu Lei, anii pribegiei noastre, Ralu era mare, o umbră înaltă care-și cobora câteodată capul înspre mine, iar în jurul coamei ei negre, sârmoase, pentru că e vorba de perioada «permanentului» uscat, se desena profilul angelic al unei aure ce radia dinspre un bec de pe holul blocului. Eu eram Chiț-Chiț și mă diluam, ascunzându-mă în pliurile corpului ei masiv, corpul ei obiect, moale și tare, dorit și temut, mă dispersam în el și-l urmam peste tot unde energia lui haotică, de aiurea îl purta.”

Romanul este și o frescă a societății românești din anii dictaturii și ai tranziției postcomuniste, caracterul de critică socială evidențiindu-se în mentalitatea personajelor: „Maturizarea mea politică a început cu asasinarea cuplului Ceaușescu , văzută la televizor, a continuat cu «Ferma animalelor», filmulețul dat la TVR în aceeași iarnă însângerată, cu trupurile întinse în lăzi, […] apoi s-a încheiat cu minerii-ciclopi care au dat iama în mijlocul cinematografului meu, unde loveau femei cu picioarele-n burtă și apucau bărbați tineri de barbă ca să-i mângâie duios cu bâtele-n gură. Duioșie – am învățat duioșia de la mineri.[…] în timp ce eu încerc să înțeleg ce simt, animalele sunt devorate de vii: sunt vii și în același timp trăiesc din plin trecerea în moarte, o trăiesc pe viu.”

Protagonistul cărții lui Bogdan- Alexandru Stănescu se simte acoperit de straturi de identitate pe care nu le înțelege pe deplin. Viziunea sa asupra vieții este una catastrofică, explorând temeri existențiale profunde, sfârșitul vieții, pentru el, fiind echivalent cu sfârșitul lumii: „Eu sunt eu, separat de Ralu, de Sergiu, de Ovidiu, de Genu, învelit în straturi pe care nu le înțeleg, plin de tumultul pe care iarăși nu-l înțeleg, și această descoperire, a experienței mele unice, așadar a morții mele, care avea să coincidă cu Apocalipsa, a continuat să mă uimească.”

„Abraxas” nu este un roman al corectitudinii politice, este o carte problematizantă, care suscită mari dezbateri de idei, ca toate operele care au rămas în conștiința cititorilor.

prof. Loredana Stan