O rețea socială mi-a adus în atenție cea de-a doua carte a Mariei Orban, popularizată fervent în breasla profesorilor din care autoarea însăși face parte, predând limba și literatura română în orașul natal, Brașov. Maria Orban a primit numeroase premii pentru prozele sale, care o consacră în peisajul literar contemporan, atestând originalitatea scriiturii și profunzimea mesajului artistic. „Oameni mari”, romanul de debut apărut în 2020, a primit anul următor un premiu la Festival du premier roman de Chambéry și a fost nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde“ pentru literatură scrisă de femei.

Cariera Mariei Orban se leagă în mod fericit de FILIT, „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” fiind lansat în cadrul acestui festival, cartea definitivându-se în timpul unei rezidențe FILIT pentru scriitori români. În perioada 26-29 septembrie 2024, scriitoarea s-a aflat la Chișinău, unde a avut loc cea de-a doua ediție a FILIT, romanul apărut în 2023, la editura Nemira (n’autor) fiind selectat pentru Premiul liceenilor.

„Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” este o carte melancolică despre legătura dintre generații, despre relația părinții-copii, despre iubire și moarte, despre puterea de a merge mai departe când viața te îngenunchează. Aproape 100 de pagini tratează o problematică densă, prezentând trei săptămâni din viața unei femei de 40 de ani, Elena (Leia), care lucrează într-o librărie, este divorțată, are o fiică, Ioana, și se luptă cu boala Alzheimer a mamei, Nana, în plină pandemie.

Două mame și o femeie care alege să renunțe radical la maternitate se întâlnesc, se despart, se iubesc în felul lor: „Există numai ea, maică-sa și Ioana, dacă una dintre ele moare, moare tot, pentru că ele sprijină lumea.”

Personajul principal rememorează întâmplări personale, ținând cont doar de mecanismele memoriei selective și afective: pasiunea pentru fotografii a tatălui, transmisă și Leiei, relația frumoasă cu acesta, edulcorată de moartea survenită înainte de vreme, răceala și egoismul mamei, reproșul că nu i-a păsat decât de ea. Mama, transformată în propriul copil pentru Leia, devenită dependentă de aceasta și de nepoata Ioana îi generează eroinei cărții revoltă, ură, frica de a o pierde, vinovăția că nu o poate scoate din infernul medical, neputință, dorința de a înțelege cum definește individul relația cu propriul părinte: „Degeaba i-a făcut semn Ioana să tacă, reproșurile ei s-au învolburat peste maică-sa care părea să se chircească, sub presiunea lor era mică, corpul ei și-așa slăbit se strângea tot mai mult. Măcar de s-ar fi eliberat strigând chestiile alea, ca pe urmă să o poată iubi cum se iubește o mamă. Și chiar așa, oare cum trebuie iubită o mamă?” Mama autoritară, educatoarea care se ocupa mereu de alți copii, pentru care Leia face o listă de reproșuri, se transformă în „noua mamă”, cu „pielea subțiată și vânătă”, „ca un vas spart în bucăți”.

„Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” se deschide cu un fragment din „Profetul” de Kahlil Gibran și cu poemul „Jocul” al Marianei Marin, cele două texte fiind o punere în abis a întregul roman, dezvăluind problematica dominantă a relației dintre părinți și copii, dar și a identității, a libertății individuale: „Copiii voștri nu sunt copiii voștri./Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită. Ei vin prin voi, dar nu din voi,/ Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri../ Puteți să le dați dragostea, nu însă și gândurile voastre,/ Fiindcă ei au gândurile lor.” De altfel, tot romanul este presărat cu versuri ale unor poeți români (Ruxandra Novac, Mircea Ivănescu, Dan Coman, Alexandru Vakulovski, Răzvan Țupa, Ioan Es. Pop etc.) sau ale unor melodii („Doru”, trupa Specii etc.), autoarea definind liric universul personajelor, sintetizând astfel experiențele prin care trec acestea. Nu întâmplător, Leia este o ființă lirică, trăiește printre cărți, organizează cluburi de lectură pentru copii, iubește fulgii de zăpadă, fotografiile, are o viziune profundă asupra existenței, regăsind la acest personaj afecțiunea maternă, dar și asprimea, posesivitatea în relația cu fiica Ioana. De altfel, pasiunile acestea ale personajului vin din existența scriitoarei, aceasta vorbind în interviuri despre iubirea pentru munte, plăcerea de a alerga prin pădure, de a surprinde natura în fotografii, mai ales iarna, dar și de nevoia de a se defini în relație cu mama și cu propriile fiice.

Începutul romanului stă sub semnul definirii fericirii și al realității, cele două entități intrând adesea în competiție. Fericirea Elenei (Leia) putem spune, asemenea clișeului, că stă în lucruri simple, care trădează o nevoie acută de libertate, credința ei că realitatea ține de propria voință, de felul cum alegi ordinea imaginilor care să te invadeze, este iluzorie pentru că regretele, vinovăţia îi invadează mereu ființa. Când se simte ca o iubită, (soţie a fost parcă într-o altă viață), o năpădesc grijile de fiică, postura de mamă este acaparantă, luptându-se cu dorința de a nu fi intruzivă, pentru a păstra comunicarea cu Ioana: „nu știe în ce rol să mai intre, mama, fiica, iubita?, când nimeni nu are nevoie de ea, timpul pare suspendat.”

Ioana, reprezentantă a generației Z, pare că nu moștenește dilemele mamei, este matură, în stare să preia atribuțiile mamei, să aibă grijă de Nana și chiar îi reproșează acest fapt, că amână să ajungă să o vadă la spital. Tânăra e radicală în hotărârea de a nu-și continua studiile după liceu, cum vrea Leia, dorindu-și să plece la tatăl acesteia, care trăiește în Canada. Conflictul dintre Elena și Ioana se adâncește când mama completează în numele fiicei actele de admitere la Universitatea din Berlin. Fata refuză o perioadă să mai comunice cu mama sa, iar iubitul Ioanei este văzut de femeia matură ca un intrus în relația lor: „O va pierde. A pierdut-o deja, știe, nu e nevoie să vină el să-i spună. Și e vina lui, de când e cu el, Ioana nu o mai vede pe ea. Sau poate că e și ceva ce ține de generații. Ce poți să-nțelegi din tatăl tău sau din mama ta, și la ce bun? […] Fix clișeul ăsta nu i-a trecut prin minte, dar e și ceva interesant în toată întâlnirea asta, felul în care el povestește despre Ioana, despre ei, cum ar fi fost să lupte și pentru binele tău cineva, Leia, cândva, să o înfrunte pe maică-ta, să…”

Problematica sănătății mintale, gestionarea relației cu părinte bolnav, întâlnite și în romanul „ Repetiție pentru o lume mai bună” de Mihai Radu, dar și realitatea dură a pandemiei care tratează omul reificat sunt teme de impact, ce evidențiază fragilitatea umană și complexitatea vieții contemporane. Drama incomunicării, singurătatea omului contemporan, condiția sa de ființă invizibilă sunt alte aspecte pe care le tratează „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” și în care se regăsesc mulți cititori: „Ești singură, Leia. Nici mamă, nici tată, ai rămas doar tu, și fulgii care continuă să cadă peste ordinea mare a lucrurilor, și peste ordinea ta mică, făcută bucăți.”

Loredana Stan