Ian McEwan, autorul romanului „Lecții” recomanda cartea lui Jay Parini (lucru care m-a determinat să citesc „Borges și eu. O întâlnire”), prezentând-o ca un volum amuzant, scris inteligent, cu dragoste pentru literatură, care conține două portrete profunde: al scriitorului Borges și al Scoției. Se cuvine menționat că Jay Parini nu este o apariție meteorică în peisajul literar, este autorul a opt romane, printre care amintesc doar „Ultima gară”, cu o ecranizare care a primit premiul Oscar, este profesor de literatură comparată la Middlebury College, în Vermont, este poet, editor, istoric și critic literar, scenarist, scrie pentru ”The Guardian” și alte publicații.

Ediția românească a romanului „Borges și eu. O întâlnire” a apărut în 2023, la editura „Humanitas Fiction”, colecția „Raftul Denisei”, în traducerea lui Mihnea Gafița. Romanul a fost lansat la Târgul de Carte „Gaudeamus”- 2023.

Dedicată soției Devon, cartea lui Jay Parini are ca motto un adagiu al lui Oscar Wilde („Viața reală este adesea viața pe care nu o duci.”) care se încarcă de semnificații mai ales în epoca prezentă, a rețelelor sociale, fiind o invitație la trăirea existenței în mod plenar, dar și o reconsiderare a raportului realitate-ficțiune. Astfel, povestea reală a întâlnirii providențiale cu Jorge Luis Borges se confundă cu imaginea ei ficționalizată, planurile ambiguizându-se în mod voit, mai ales în relație cu titlul romanului, varianta lui Parini la proza scurtă a scriitorului argentinian, „Borges y yo”. Câtă ficțiune și cât adevăr există în viața acestor personaje nici nu mai contează, deși autorul explică în postfață substratul antropologic al volumului său, evidențiind că povestea cărții „a trăit în memorie timp de cinzeci de ani”: „ Memoria este un copil vitreg al imaginației, așa că discuțiile din această carte sunt reconstituite cu fidelitate față de vocile care mi-au tot răsunat în cap mai bine de cinci decenii.”

Din punctul de vedere al încadrării într-o specie literară, „Borges și eu. O întâlnire” este considerat „volumul bazat pe întâmplări reale” (prezentarea de pe coperta a patra), un „road novel” (Denisa Comănescu), „un roman”, un „memoir ficționalizat”, „un palimpsest […], fiindcă un text a fost scris peste alt text, cu multe ștersături; textul subiacent abia dacă se mai distinge, dar nu este mai puțin important, în măsura în care oasele lui străpung pielea.”, o „ficțiune sau autoficțiune” (postfața scrisă de autor). Genul biografiilor în care Jay Parini a arătat măsura desăvârșirii sale intelectuale, scriind despre John Steinbeck, Robert Frost, Gore Vidal, se împletește cu memorialistica și cu ficțiunea, realizându-se astfel un omagiu adus scriitorului aflat în centrul narațiunii, dintr-o perspectivă profund subiectivă.

„Borges și eu. O întâlnire” este o carte despre virtuțile formatoare ale călătoriei, în care, așa cum spunea Petrarca, „fiecare slăbiciune devine mult mai gravă”, însă bătrânețea și cecitatea scriitorului argentinian sunt niște atuuri care pun la încercarea soliditatea unei relații între mentor și discipol, care se construiește sub ochii cititorilor.

Romanul are un început care explică elementul declanșator al poveștii în care autorul însuși este personaj: moartea lui Jorge Luis Borges, unul din cei mai mari autori latino-americani ai secolului al XX-lea. Prima pagină redă contextul scrierii cărții, anul 1986, când Borges a murit la Geneva, la vârsta de 86 de ani. Este ca și cum Jay Parini (scriitorul) mușcă dintr-o madlenă imaginară și amintirile ies la suprafață, granița dintre persoană și personaj fiind superfluă într-o carte cu elemente de autoreferențialitate, într-o operă despre viață și literatură: „Întâlnirea noastră durase numai o săptămână și ceva, dar îmi provocase o mutație, o schimbare de perspectivă, dând buzna peste mine tocmai la momentul potrivit. Și tot ce știam sigur era că felul meu de-a fi pe lume nu mai fusese niciodată același, după ce Borges îmi trecuse prin viață.”

În 1971, Jay Parini (personajul), neinițiat în ale vieții și literaturii, luptându-se cu autoritatea maternă, cu prejudecata tatălui că literatura nu este o profesie și cu iminența înrolării în Războiul din Vietnam, alege să plece într-un orășel din Scoția, unde aspiră să devină poet, să-și ia doctoratul la Universitatea St. Andrews: „Nu era ușor lucru să te descurci din scris. Măcar atâta lucru știam.[…]Singurul lucru pe care-l știam cu certitudine era că nu m-aș fi întors niciodată, pentru nimic în lume, la viața sigură, simplă, discretă, pe care și-o doriseră pentru ei părinții mei și o descoperiseră în partea de nord-est a Pennsylvaniei, în siajul unui război care ucisese șaizeci de milioane de oameni de pe tot globul. Trebuia neapărat să plec de lângă ei și din Scranton, să las în urmă toate mesele interminabile și sufocante, conversațiile fără noimă, letargia fatală a vieții «normale»”

La St. Andrews, „americanul care studiază greaca veche și-și ignoră ordinul de recrutare” îl cunoaște pe Alastair Reid, poet și traducător, cel care avea să-l inițieze în ale scrisului. În același timp este atras de frumoasa Bella care prezida Clubul de Poezie, devenind o muză pentru tânărul bărbat, virgin în toate domeniile existenței sale. Imaginea inițială a femeii iubite impresionează prin frumusețea neconvențională, senzualitatea aproape imponderabilă, gesturile care o unicizează. Astfel, descrierile sunt unul dintre punctele forte ale scriiturii lui Jay Parini, impresionând prin expresivitate, forța picturală, subtilitatea emoțională a unor detalii aparent simple: „Avea ochii de un verde-cenușiu pal și părea să cuprindă cu ei toată încăperea dintr-o singură privire. Mi-a plăcut la ea încheieturile fragile ale mâinilor și picioarele foarte lungi și subțiri. Avea o voce proaspătă, dar cu un timbru gutural, care m-a cucerit. Când râdea, își înclina capul într-o parte. I-am remarcat buzele destul de pline și gâtul frumos, alungit. Mi s-a părut atrăgătoare, dar la modul neconvențional. Chiar și felul în care se scutura uneori din tot corpul și-mi zâmbea stânjenită mi-a rămas la suflet.”

Alastair îi corectează versurile dedicate Bellei, predându-i elemente de poetică: „Un poem este o casă cu mai multe camere, adică strofe. Dumneata ești arhitectul. […]Niciodată nu e terminat, e doar abandonat. Publicarea e-o formă de a scăpa de el. […] Ca și cum i-ai da drumu-n closet – și-a tras de un cordon imaginar, ținându-se de nas. […] Numai că poemele sunt greu de pierdut, așa cum sunt și copiii. Se țin întruna după tine, își dau ghionturi ca să reacționezi cumva la ele. Vor de la tine ceva ce nu poți cu-adevărat să le dai.”

La pagina 60 a romanului începe să se contureze portretul lui Borges, imaginea sa fascinantă, de intelectual complet, care este ca un „tonomat de citate”, pronunțându-se prima oară numele acestuia de către fiul lui Alastair, Jasper, care îl anunță pe Joy că argentinianul va sosi acolo. Pe fundalul îndoielilor legate de teza de doctorat a tânărului, al vinovăției că prietenul său cel mai bun ia parte la Războiul din Vietnam și el nu, al stării de epuizare psihică, este descrisă venirea lui Borges în casa lui Alastair ca un eveniment major în viețile tuturor: „Ai fi zis că Dumnezeu în persoană se pogorâse în camera de alături.” Jay este anunțat subit de către Alastair că trebuie să aibă grijă de Borges, iar acesta din urmă propune să plece cu mașina tânărului pentru a se întâlni în Inverness cu un pasionat de ghicitori anglo-saxone. Astfel, în capitolul 11, la pagina 112, se instalează momentul-intrigă al romanului.

Notele comice, ironia, ludicul sunt elemente care însoțesc întâmplările al căror protagonist este Borges, pe parcursul călătoriei în Scoția pe care o fac cei doi bărbați, la început, doar simple cunoștințe, ulterior, prieteni și confidenți, într-o explorare a peisajelor, într-un dialog de la maestru la discipol, primul, o bibliotecă vie în stare să recite versuri, să reproducă citate relevante din marea cultură a umanității, celălalt fiind un „virgin literar”, a cărui viață se va schimba radical. Dacă la început Borges apare ca un personaj enigmatic și distant, treptat, relația lor capătă căldură și umanitate, devenind chiar confidenți: „Foarte rar mi se întâmplă să-mpărtășesc asemenea intimități, dar dumneata și eu am devenit suflete-pereche. Frați întru cuvânt!” La sfârșitul acestei călătorii, naratorul nu îl mai privește pe Borges ca pe un scriitor despre care nu știe nimic, enigmatic, ci ca pe un om strălucit, care îi împărtășește cu generozitate o viziune unică asupra lumii și literaturii.

La volanul unei mașini delabrate, pe care scriitorul o compară cu Rosinante, Jay este desemnat să fie ochii lui Borges, să-i descrie cu precizie tot ce vede, dar îl numește Sancho, rămânând în universul literar al lui Cervantes. Un obiectiv pe harta traseului celor doi călători, vizita la biblioteca Carnegie îi oferă prilejul lui Borges, fost director al Bibliotecii Naționale, să peroreze despre cărți, să afirme că „Dumnezeu a fost primul și singurul bibliotecar”, să vorbească despre trecutul său livresc, să „guste” unele volume, lingându-le „pofticios cotorul, cu o limbă ca de pisică”, să declare că și-ar dori să moară plonjând printre rafturile de cărți. Ajungând la Palatul Scone unde fuseseră încoronați vechii regi scoțieni secole de-a rândul, Borges face istoria și etimologia locului, admiră, prin ochii naratorului, parcul și calcă pietrișul ca pe floricele de porumb, auzind „un fel de muzică făcută cu picioarele. Un preludiu la corul deplin al pietrelor.” Borges are ocazia în acest spațiu să experimenteze fascinația pentru labirinturi, intrând pe coridoare vegetale, „timpul devenind flexibil ca un gumilastic”, scriitorul argentinian jucând rolul lui Socrate, tânărul fiind unul dintre discipoli, ca în dialogul „Menon”. Naratorul se gândește chiar că este victima unei conspirații puse la cale de Alastair, care născocise periplul acesta, cu scopul ca Borges să-l învețe ceva pe tânăr. Rolul de învățăcel, de neinițiat se conturează tot mai mult, Jay Parini având această revelație într-un han insalubru: „Călătoria cu Borges era, pentru mine, ca și cum aș fi fost chemat la catedră de profesor, fără să am la mine caietul cu tema pentru acasă,[…]”

Borges elogiază „O mie și una de nopți”, considerând că, pentru el, este sursa tuturor lucrurilor pe care le-a făcut, printre altele, (re)scrierea clasicilor. În miezul unei furtuni pe care dorește să o înfrunte, recită celebrul vers din „Regele Lear” („Suflați, turbate vânturi, să vă crape și bucile obrajilor, suflați!”) și alunecă într-o tufă de scaieți, cu fața în jos, episodul fiind descris tragicomic de narator. Scriitorul argentinian, citându-l pe Milton, consideră că nu a fost „o căzătură prielnică” (cu referire la căderea omului din Rai, așa cum explică nota de subsol, observațiile infrapaginale fiind de mare ajutor, având în vedere numărul mare de trimiteri la surse culturale, completând imaginea unei lucrări serioase, cu grijă pentru acuratețea științifică).

Episoade aproape suprarealiste sunt secvențele în care Borges binecuvântează în limba latină un preot care plânge la atingerea frunții sale, revelația că orașul în care scriitorul îl căuta pe pasionatul de ghicitori era Inverness din Noua Zeelandă, nu din Scoția, unde ajunseseră cei doi călători, „lupta” cu monstrul Nessie, recitarea „Cântecului Creației”, căderea bătrânului în lacul Loch Ness, în încercarea de a-l traversa cu o barcă cu vâsle, oferirea „Labirinturilor” lui Borges de către autorul Mackay Brown, despre care tânărul Parini voia să scrie o lucrare de doctorat, ultima oprire pe câmpul de bătălie de la Culloden și întâlnirea cu figuranți care reconstituie scene istorice etc.

Secvența citirii de către narator a prozei scriitorului sud-american „Borges y yo” pe feribot, „o proză foarte scurtă despre diferențele dintre omul și scriitorul Borges.” este un episod autoreferențial care închide cercul literar dintre autor, narator și cititor. Este un moment în care textul lui Borges rezonează cu experiențele trăite și narate de Parini. Oglindirea tematică subliniază autoreferențialitatea: atât Borges, cât și Parini se folosesc de text pentru a reflecta asupra sinelui. Scriitorul american evidențiază odată în plus că naratorul din carte este atât un personaj ficțional, cât și o extensie a autorului, punându-se în valoare dialogul între text și realitate.

Scene emoționante se întâlnesc în paginile despre inutilitatea războiului, în revolta personajului Parini împotriva conflictului armat din Vietnam, ultima scrisoare a prietenului Billy fiind un manifest curajos pentru viață exprimat deschis, liber. Finalul romanului în care, la sfatul lui Borges, Jay Parini arde cele șapte scrisori nedeschise, trimise de comisia de recrutare, dansul în jurul focului, intrarea naratorului, alături de Bella, în marea „ca o pătură de diamante” reconciliază neconvențional viața și literatura.

Mesajul esențial al romanului „Borges și eu. O întâlnire” de Jay Parini este acela că adevărata libertate constă în capacitatea de a trăi autentic, transformând experiențele în artă, dar fără a pierde contactul cu esențele simple și frumoase ale existenței.

prof. LOREDANA STAN