„Ultimul trandafir din Shanghai” este o carte propusă pentru a fi analizată în cadrul Cercului de lectură „Animus”. Este al treilea roman al autoarei născute în China, Weina dai Randal, scriitoarea trăind în prezent în SUA. Cartea a apărut în 2021, în România văzând lumina tiparului în 2022, la editura Nemira, colecția Damen Tango, Romane cu dragoste, în traducerea lui Edith Negulici.

Weina Dai Randel a emigrat în Statele Unite, unde și-a continuat studiile, descoperindu-și pasiunea pentru literatură. Are un masterat în literatură engleză și a fost fascinată de poveștile istoriei chineze, pe care a dorit să le prezinte cititorilor într-un mod accesibil și captivant.

Printre informațiile biografice nu se regăsește anul nașterii sale, nicio sursă de documentare neoferind acest detaliu de viață, dar, vorbind despre geneza romanului „Ultimul trandafir din Shanghai”, Weina Dai Randel a mărturisit că este căsătorită cu un evreu și au împreună doi copii. Astfel, povestea de dragoste dintre chinezoaica Aiya Shao și evreul refugiat din Germania nazistă, Ernest Reismann, are un substrat autobiografic subtil. Se conturează ca teme ale romanului iubirea interzisă, confruntarea dintre civilizații și culturi, povestea de iubire având un context istoric riguros documentat, povestea dintre Aiyi și Ernest fiind, în esență, una despre iubirea care transcende barierele culturale și sociale.

Avem de-a face cu o ficțiune istorică, scriitoarea prezentând un episod sângeros al Celui de-Al Doilea Război Mondial, conflictul major dintre China și Japonia. Acțiunea se desfășoară în Shanghai, unul dintre orașele cele mai afectate de invazia japoneză, în perioada în care tensiunile dintre China și Japonia ajung la apogeu. Orașul, un amestec de culturi occidentale și orientale, devine scena unor conflicte brutale, dar și a unei solidarități neașteptate între oamenii afectați de război. Romanul abordează cu sensibilitate problematica refugiaților evrei, un aspect esențial al poveștii. Refugiații evrei, care fugeau de persecuția nazistă din Europa, au găsit adăpost în Shanghai, unul dintre puținele locuri din lume care nu impunea vize stricte în anii 1930 și 1940. Acest plan narativ este dezvoltat prin intermediul personajului principal, Ernest Reismann, dar și prin contextul istoric bine documentat.

Romanul are o construcție modernă, specifică romanelor contemporane, care bifează toate elementele unei lucrări de succes: tensiune narativă, limbaj accesibil, descrieri percutante, scene emoționante și pasaje lacrimogene etc. Capitolele intitulate Aiyi și Ernest, sunt distribuite alternativ, eroina cărții fiind naratoare, perspectiva capitolelor în care apare personajul masculin fiind obiectivă, narată la persoana a III-a. Cele două fire narative se întâlnesc, se unesc, Shanghaiul anilor 1940 devenind un decor sângeros al unei iubiri care are toate elementele unei povești care ține cititorii cu sufletul la gură. Această poveste de iubire are o ramă reprezentată de prezentul anului 1980 în care Aiyi, acum în vârstă și imobilizată într-un scaun cu rotile, întâlnește o reporteră care intenționează să realizeze un documentar despre viața lui Ernest Reismann, fostul pianist refugiat și marea iubire a femeii de afaceri. Întâlnirea cu reportera devine declanșatorul prin care Aiyi își retrăiește și își povestește trecutul. Aceasta oferă un prilej narativ pentru a aduce în prim-plan evenimentele din Shanghaiul ocupat de japonezi, dezvăluind treptat povestea tragică de dragoste și sacrificiile făcute de personaje. Deznodământul poveștii este regăsirea fiicei pe care Aiyi a fost forțată să o dea spre adopție în anii de război. Acest moment de reuniune oferă un final cathartic poveștii, aducând un echilibru între pierderile și câștigurile vieții. Regăsirea fiicei simbolizează și o reconciliere cu propriul trecut, o încheiere plină de speranță, specifică telenovelelor de succes.

Semnificația titlului apare la pagina 48 și reprezintă melodia preferată a lui Aiyi, aceasta fiind pasionată de jazz, luptându-se să aducă în barul a cărui proprietară era această combinație de muzică, între jazzul american și șlagărul chinezesc. Secvența în care Ernest își arată virtuozitățile, încercând să o seducă pe Aiyi, este prima întâlnire dintre ei, în care muzica le este liant:

„Am fredonat, legănându-mă pe ritmurile pe ritmul muzicii de jazz.

-«Există un fel de iubire care te trăsnește ca un fulger; te orbește și totuși, îți deschide ochii să vezi lumea din nou». E versul meu preferat.

-Așa?

Umerii i se legănau; degetele îi dansau la pian. Sincopa, energia și ritmul appassionato se revărsau când apăsa pe clape. A înțeles cum sună melodia mea preferată: a înțeles cum mă făcea să mă simt. Am uitat de mine, dansând în ritmul muzicii, legănându-și șoldurile, fredonând, fascinată de jazz. Și toate astea, în timp ce-i simțeam privirea ațintită asupra mea, bunăvoința, afecțiunea lui profundă. Inima îmi bătea mai tare și obraji îmi luaseră foc. Nu mă simțisem niciodată așa: amețită, naivă, ca o adolescentă.

-Ernest, nu? Eu sunt Shao Aiyi. Spune-mi Aiyi.” 

O scenă simetrică cu aceasta apare în capitolul 52 (din cele 91 la care se adaugă și capitolele care fac un salt în timp, în Shanghaiul anului 1980) în care Aiyi, deplângându-și condiția umilitoare la care este condamnată de familia sa, rememorează prima întâlnire cu bărbatul pe care îl iubește, muzica având un rol terapeutic:

„Ca să nu înnebunesc, cântam jazz în capul meu: […]și preferatul meu, «Ultimul trandafir din Shanghai». Am râs și am plâns amintindu-mi cum Ernest obișnuia să cânte melodia pentru mine și eu fredonam acele note de bucurie, legănându-mi șoldurile, tropăind euforică. Muzica cândva viața mea, pasiunea mea devenise acum imnul libertății, medicamentul meu. ”

Așadar, avem de-a face cu o carte de succes, nu cu o capodoperă, dar romanul este de apreciat pentru că aduce în atenție episoade crâncene ale istoriei, îmbinând dramatismul evenimentelor cu o narațiune accesibilă și captivantă, care reușește să mențină interesul cititorului până la final.

Loredana Stan