La Târgul de Carte „Gaudeamus” 2024 m-am întâlnit cu un volum al scriitoarei japoneze Banana Yoshimoto, care se anunța interesant, dovadă că s-a situat pe locul șase în topul vânzărilor editurii la care a fost publicat.

„Kichen”, după aproape 40 de ani de la apariție, a văzut lumina tiparului și în România, la editura Humanitas Fiction, în traducerea din japoneză a Irinei Holca.

Coperta cărții este cosmopolită și atractivă, anticipează conținutul inedit pentru anii ’80 și pentru cititorii europeni, conține pseudonimul literar al autoarei în hiragana, unul dintre cele trei sisteme de scriere japoneze, și titlul volumului în limba engleză, deși există un echivalent și în niponă. Imaginea de scriitoare excentrică, rebelă, Banana Yoshimoto și-a cultivat-o încă de la debutul său editorial cu romanul mai sus pomenit: alegerea pseudonimului, sensibilitatea distinctă față de cultura contemporană, temele și problematica neconvențională a prozelor sale, stilul simplu, dar rafinat până la esență etc. De asemenea, „Kitchen” este scrisă pe când autoarea avea în jurul vârstei de 20 de ani (ca și personajele sale) și lucra într-o cafenea (spațiu ficțional care găzduiește întâlniri emoționante și reflecții asupra vieții).

Volumul „Kichen” (apărut la noi în 2024) inserează și nuvela „Lumina lunii”, cele două texte narative având o tematică asemănătoare: moartea, singurătatea, suferința, dar și revirimentul, reconstrucția individuală. Deși cele două eroine ale prozelor se confruntă cu pierderea celor dragi, moartea și suferința învăluind întreg universul personajelor, există un fel aparte de a privi lumea și de a coabita cu durerea, care nu are nimic de-a face cu morbidul, nihilismul, ci cu o filosofie specifică acestui spațiu cultural. Mikage și Satsuki experimentează pe propria piele conceptul japonez “Ichigo ichie” (tradus aproximativ prin „o dată în viață” sau „fiecare întâlnire este unică”, provenind din ceremonia ceaiului ) care simbolizează și în carte ideea că fiecare moment, fiecare întâlnire sau experiență sunt unice și irepetabile. Iubirea, refugiul în pasiunea pentru gastronomie, compasiunea și empatia, regăsirea frumosului în tot ce înconjoară ființa sunt căi de vindecare a durerilor sufletești și șansa regăsirii sinelui. Mesajul cărții este astfel profund umanist, pozitiv, care transcende barierele temporale, spațiale, culturale: „Vreau să fiu fericită. Să mă pot gândi la puținul praf de aur pe care îl țin în mână, nu la efortul depus pentru a-l obține, cernând ore în șir noroiul din albia râului. Și m-aș bucura foarte mult dacă toți oamenii la care țin ar putea să fie și ei fericiți.”

Acțiunea romanului și a nuvelei se petrece în Tokyo, în anii ’80, dar nu se concentrează pe un cadru temporal strict definit, ceea ce conferă prozelor un caracter atemporal, ca de altfel și temele universal-valabile sau caracterele arhetipale (oameni obișnuiți, cu dorințe, temeri și conflicte eterne, personajul transgender etc.) Totuși, detaliile privitoare la utilizarea telefonului fix sau a cabinelor telefonice capătă în era digitală o tonalitate nostalgică, dar sunt și un semn al alienării indivizilor și al dorinței de afecțiune. Asemenea lui Holden Caulfield, eroul lui Salinger, care, atunci când găsea un telefon își apela foștii prieteni, Mikage și Yuichi își consolidează astfel relația dificilă și de neînțeles pentru societatea conservatoare: „În timp ce așteptam, m-am uitat în jur și am observat […] un telefon roz. Am întins mâna, am luat receptorul și, cu cea mai mare naturalețe, am scos din buzunar hârtiuța cu numărul de telefon al lui Yūichi și l-am format. […] mi-am dat seama că relația mea cu Yūichi, după ce aflasem de moartea lui Eriko, avea ceva în comun cu ideea de telefon. De fiecare dată când vorbeam cu el, chiar dacă era chiar în fața mea, parcă se afla de fapt mai departe, la capătul unui fir de telefon. Și întotdeauna parcă locul acela îndepărtat unde se afla el era mai senin și mai liniștit decât locul unde eram eu, ca și cum ar fi fost undeva pe fundul mării.” „Kitchen” ilustrează așadar complexitatea relațiilor umane în fața pierderii și suferinței. Relația dintre Mikage și Yūichi, deși marcată de o dorință de apropiere, rămâne influențată de pierderile lor personale și de mecanismele de protecție emoțională, ceea ce creează o tensiune subtilă între apropiere și distanță.

Simbolul lunii prezent în prozele scriitoarei japoneze amintește de romanul lui Haruki Murakami, „1Q84”, unde astrul selenar devine un simbol central al dualității și al existenței unei realități paralele. În „Kitchen” luna evocă adesea un sentiment de seninătate melancolică și de contemplare interioară. Momentele de liniște sub clarul lunii sau în timpul nopții reflectă solitudinea și căutarea sensului vieții în fața durerii și a pierderii. Luna devine un simbol al reconcilierii cu sinele, în contrast cu utilizarea ei ca semn al dislocării în „1Q84”.

Romanul, început ca o scriitură despre moarte și singurătate, se transformă în unul de dragoste, dar și al iubirii de viață, scris lejer, pe alocuri previzibil, salvat de cultivarea emoției, în mod sincer, fără viziuni telenovelistice. Secvențe precum discuția din autobuz dintre o bunică înțeleaptă și nepoata sa răzgâiată, visele lui Mikage care sunt o realitate secundă, revelatoare, imaginea apartamentului lui Yūichi și Eriko, ca un loc protector în care eroina cărții este invitată să locuiască după moartea ultimului membru al familiei sale, descrierea unor preparate din gastronomia japoneză (tsukimi, tradus „privitul lunii” pentru că gălbenușul simbolizează luna, iar albușul, norii), călătoria cu taxiul și escaladarea zidurilor hotelului, pentru a-i aduce lui Yūichi o porție fierbinte de katsudon, sunt pagini frumoase ale romanului, prin felul în care surprind impactul emoțiilor și legăturile afective dintre oameni, universal valabile.

Un aspect inedit al conținutului operei literare (dacă ne raportăm la perioada în care a apărut aceasta) este legat de problematica identității de gen. Banana Yoshimoto nu este cunoscută ca o militantă pentru drepturile persoanelor LBTQ, dar explorează în ficțiunile sale teme legate de căutarea identității, libertatea personală și relațiile umane, fără a încorseta personajele în stereotipuri rigide. În romanul său de debut, „Kitchen”, unul dintre cele mai interesante personaje este Eriko, o femeie transgender care este puternică, fermecătoare și maternă: „[…] – întrega ei ființă emana o forță vitală ca o lumină, care făcea aerul să vibreze. Parcă nu era om. Nu mai văzusem o ființă ca ea.[…] Te făcea să-ți dorești s-o reîntâlnești. Și după ce pleca, imaginea ei continua să strălucească în inima ta, cu blândețe și căldură – asta înseamnă să ai puterea de a fascina oamenii, mi-am dat eu seama.” Construcția acestui personaj îmi amintește de filmografia regizorului Pedro Almodovar, pelicule precum „Todo sobre mi madre” sau „La mala educación” vorbind despre libertatea de a construi propria identitate și puterea de redefinire în fața societății.

O altă legătură cu cea de-a șaptea artă a prozelor scriitoarei japoneze este stilul cinematografic, valorificat în ecranizările de care cartea a avut deja parte. Scenele sunt pictate cu delicatețe, cu o atenție aproape obsesivă la detaliile ce sugerează stări interioare – un gest mărunt, o schimbare a luminii, o senzație subtilă de mișcare. În „Kitchen”, descrierea spațiului, a luminii lunii sau a liniștii nopții amintește de cadrele statice și contemplative din filmele asiatice.

Așadar, cartea de debut a Bananei Yoshimoto, chiar și la aproape patru decenii de la apariție, este la fel de proaspătă, ușor de citit și plină de lecții de viață pentru un public eterogen.

Loredana Stan