„Viața e mai dreaptă decât moartea” de Narine Abgarian este deja un volum cunoscut, apreciat la noi. A apărut la sfârșitul lui 2024, situându-se în topul vânzărilor Grupului Humanitas. Volumul s-a bucurat de multe întâlniri cu cititorii, (eu l-am cumpărat de la Târgul de Carte „Gaudeamus”), autoarea venind cu bucurie în țara noastră, dând interviuri curajoase, care o situează în galeria scriitoarelor contemporane valoroase, de limbă rusă. Mai mult decât atât, în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.

Narine Abgarian s-a născut în micul oraș Berd din Armenia, unde și-a trăit copilăria și adolescența, în 1993 mutându-se la Moscova, oraş căruia îi datorează consacrarea ca scriitoare. Autoarea mărturisea într-un interviu luat de jurnalistul Cătălin Ștefănescu faptul că nu se simte stânjenită că vorbește limba rusă şi că a creat în această limbă, ea continuând să facă aceste lucruri și ca un act de revoltă împotriva unui sistem politic opresiv și a unui „terorist de tipul Putin” care „vrea să îngusteze cercul plăcerilor tale”. După începerea războiului din Ucraina, Narine Abgarian a părăsit Moscova, s-a stabilit în Armenia natală, în prezent trăind în Germania, alături de soțul său.

Volumul „Viața e mai dreaptă decât moartea” a apărut în limba rusă cu titlul „Dalșe jit” („Continuă să trăiești”), editorii români considerând mai sugestiv (liric, în spiritul conținutului plin de poezie) enunțul care apare în finalul cărții, accentuând un mesaj optimist, al încrederii în valorile binelui. În ciuda ororilor care sunt descrise în acest volum despre războiul dintre Armenia și Azerbaidjan (conflictul din jurul regiunii Nagorno-Karabah) , există în fiecare dintre cele 31 de povestiri, apologia vieții, motivația de a lupta pentru izbânda luminii și a iubirii.

În era dezvoltării personale, a aspirației la fericire și la starea de bine, cartea Narinei Abgarian exorcizează răul, doar prin delicatețea și firescul poveștilor, și se transformă într-o oglindă a umanității, care reflectă imaginea unui univers divers în care oameni, necuvântătoare, lucruri conviețuiesc, sperând la o nouă zi. Fiecare povestire conține mesaje care însuflețesc ființa și transcend cruzimea și absurdul războiului. („Viața e prea scurtă ca să ții minte necazurile”[…] „Dă la o parte ce nu contează și trăiește fără să privești în urmă”; „ în inimile frânte ale oamenilor e atâta iubire nedăruită, încât mai târziu, când vine vremea, Dumnezeu le ridică la cer, și ele împrăștie cu strălucirea lor tulburea pâclă de culoarea cernelii. Satenik repetă deseori că într-o zi inima tatălui ei o să lumineze și ea lumea.”: „Viața are un rost câtă vreme ai de cine să te îngrijești, repetă adesea Aleksan. Arpine nu se supără – de ce-ar tăgădui, când așa și e: viața are rost atunci când ai pentru cine să trăiești.”; „Primul lucru pe care l-a făcut Așhen după înmormântare a fost să se ducă pe câmpul de unde culegea tatăl ei imortele. Și-a întins șalul și s-a culcat, desfăcând brațele. În jur era așa o pace și o tăcere, de parcă peste lume s-ar fi răsturnat o căruță întreagă de liniște. Deasupra, schimbându-și rapid conturul, pluteau nori denși, albi ca zăpada.”; […]Vardanuș se temea de moarte și își dorea să existe cât se poate mai mult, de aceea întorcea ceasul, convinsă că viața continuă atâta vreme cât cineva îi măsoară curgerea.”; „oricât te-ar durea sufletul și oricât ți-ar plânge inima, ține curat peticul de lume care ți-a fost încredințat. Că altceva nu poți să faci pentru salvarea lui.” )

Volumul „Viața e mai dreaptă decât moartea” surprinde prin structura sa neobișnuită, ce abolește convențiile clasice ale prozei scurte. Deși volumul este alcătuit din povestiri independente, acestea sunt legate între ele, subtil, prin personaje și evenimente comune. Personajele migrează dintr-un spațiu diegetic în altul, aducând cu ele povești de viață, conflicte nerezolvate, traume devenite prezențe cotidiene, oferind cititorului senzația unui univers narativ coerent, circular, având ca centrum mundi orășelul Berd. Un personaj secundar dintr-o proză scurtă ocupă dominant scena epică în textul literar următor, identificându-se, în acest sens, un pattern, o înlănțuire narativă, personajele chemându-se unele pe altele, reperele biografice ale „ființei de hârtie”, doar anticipate într-o povestire, dezvoltându-se ulterior. Femei sau bărbați, tineri sau bătrâni, oameni sau animale, azeri, armeni, musulmani sau creștini își găsesc, democratic, loc în ficțiunile inspirate din viață ale autoarei, nerămânând în urma acestora ură, ci compasiune, dorința de a vorbi despre ființe nici mai bune, nici mai rele decât altele, individualități lipsite de apărare, victime ale războaielor altora.

Oamenii ajung să se obișnuiască cu starea perpetuă de război, femeile pregătesc masa între două bombardamente („Inima”), își pierd viața ducând celor dragi, ca pe o avere de preț, baclavale („Baclavaua”). Tați și fii fac cu schimbul, păzind granița, scot pușca și țintesc umbrele care se îndreaptă în direcții greșite („Valea”). Horen se condamnă că nu a putut să-și apere fiica, nici pe vaca Malișka de șacali care au venit odată cu războiul. („Șoșetele”). Țovinar se confruntă cu dispariția mamei plecate la oraș, la spital. Tatăl ei se gândește la un schimb de prizonieri, în eventualitatea în care trupul soției va fi găsit și aduce acasă un bărbat cu care se comportă inuman. Fetița și bunica eliberează prizonierul, iar copila își așteaptă încă mama în stația de autobuz. („Așteptarea”)

Povestirile încep lin, așa cum curg doar poveștile de viață fericite, nefericirile unind existențele personajelor din „Viața e mai dreaptă decât moartea”, făcându-le să semene unele cu altele, contrazicând incipitul din „Anna Karenina”. Proza scurtă „Inima” condensează în câteva pagini o poveste de dragoste și moarte, între Zabel și Arto. Vorbele lor de iubire desprinse parcă din „Cântarea Cântărilor” conferă un aer aproape mistic relației dintre cei doi: „Cum poate un singur om concret, absolut compact și de-a dreptul minuscul la scara Universului să ocupe întreg spațiul vieții mele? […]- Iar eu te ascult și înțeleg cum e, când e, fericirea. Te ador, singură, concretă, absolut compactă și de-a dreptul minusculă la scara Universului pricină pentru fericire, șoptea el.” Zabel pleacă să-și viziteze familia, satul ei este înconjurat, el se înrolează voluntar, descoperă trupul lipsit de viață al soției sale. Proza se încheie rotund cu revenirea la simbolul inimii, cu replica dureroasă la sfatul străbunicii lui Zabel de a nu sta culcat pe partea stângă, pentru că face rău inimii: ”S-a întins alături, s-a ghemuit așa cum îi plăcea ei și a închis ochii. A ascultat durerea care i se răspundea în corp, […]pe partea dreaptă inima te doare la fel de mult ca pe stânga, ba poate chiar mai tare.” Durerea celui care supraviețuiește tragediei este omniprezentă, bărbatul este incapabil să accepte definitiv moartea.

Anna, fetița salvată în urmă cu paisprezece ani de Aleksan, în proza „Furtuna”, supraviețuitoare a pogromului din Baku, devine eroina povestirii „Dantela”. Crescută de Aleksan în Berd, devenită peste ani jurnalistă, femeia păstrează o legătură indestructibilă cu orașul în care se născuse a doua oară, transformat în refugiu spiritual și simbol al stabilității: „Anna a petrecut în Derbent câteva ore, dar deja detecta în el trăsături ale Berdului, le căuta invariabil în înfățișarea tuturor orașelor în care mergea, și întotdeauna le găsea fără greș. Și nu avea importanță unde se afla – în Spania care te copleșea cu arșița amiezii, în China cea misterioasă și de neînțeles sau în Scandinavia, cea bătută de vânturi, Peste tot o aștepta un salut liniștitor al orașului, care devenise al ei, îi dădea vești despre el, fie printr-o țiglă de teracotă spartă, fie prin pragul tocit al unei case de piatră, fie prin aroma unei felii de pâine acrișoară bine rumenită: sunt aici, sunt aproape, părea că spune el, ai unde să te întorci, ai un refugiu unde nu trebuie să-ți fie frică să trăiești!” Secvența narativă centrală a prozei este reprezentată de întâlnirea din cimitirul orașului Derbent cu o bătrână oarbă, azeră, care își amintește cum a fost salvată dintr-un convoi de evrei și armeni, condamnați să fie împușcați și aruncați în Marea Caspică. Povestea bătrânei fusese trăită și de micuța Anna, ascunsă sub divan de bunică și salvată din orașul cuprins de pogrom, de bunic, într-o valiză. Povestea sugerează că, în ciuda ororilor deja petrecute, violența continuă să se perpetueze în alte forme și contexte, lăsând în urmă victime inocente. Cele două femei, aparținând unor generații diferite trăiesc suferințe similare, marcate de violență. Repetabilitatea ororilor din istorie, ilustrată prin povestea bătrânei și destinul micuței Anna, subliniază incapacitatea umanității de a învăța din propriile greșeli.
Jurnalista Anna poartă cu ea povara traumei trăite și, privind știrile de la televizor despre comemorarea pogromiștilor împușcați de soldații sovietici, interiorizează o interpretare politică, condamnând indirect decidenții politici (pag.163).

Astfel, volumul de povestiri se deschide către o critică sociopolitică, autoarea propunându-și să nu scrie o operă explicit politică, însă evenimentele istorice nu pot fi total separate de realitățile politice. Volumul are foarte puține trimiteri directe la un substrat politic, subliniindu-se subtil tensiunile unei lumi marcate de conflicte etnice și ideologice, autoarea crezând încă în puterea literaturii de a trece dincolo de politic, explorând condiția oamenilor vulnerabili, prinși în mecanismele necruțătoare ale istoriei. Personajul Vainanț Nunufar din proza „Ghetele” este înfățișat virulent, acid la adresa puterii politice. Femeia care își pierduse cei trei copii în război îl vizitează pe cizmarul Kolik, repararea unei ghete fiind un pretext de a socializa și de a-și exterioriza gândurile. Privirea afișului decolorat care acoperă o crăpătură în perete, cu un „ candidat stupid la președinție” îi declanșează furia femeii, somându-l pe cizmar să îl arunce. Gesturile lui Nunufar, dialogul dintre cele două personaje surprind defularea femeii și puterea eliberatoare a cuvintelor. Comentariul sarcastic („Nici să ardă ca lumea nu știu!”), exprimă o nevoie viscerală de a se elibera de povara unei realități dezamăgitoare. Replica finală concentrează esența nemulțumirii femeii:

„ S-a aplecat brusc, a deschis ușița și a aruncat în foc afișul mototolit, fără a uita să facă un comentariu caustic: Toți sunt o apă și un pământ! A privit afișul cum se mistuie, scoțând un fum murdar, acrișor. A pufnit.

-Nici să ardă ca lumea nu știu!

Kolic și-a scăpat și-a scărpinat ceafa:

-Tare nu-i iubești!

-Și pentru ce să-i iubesc? Ne-am mai plânge copiii dacă țara asta nefericită ar fi condusă de oameni cumsecade? ”

În privința unor dialoguri intertextuale care se pot stabili pornind de la cel mai recent volum al Narinei Abgarian, consider că universul sinestezic desfășurat sub privirile cititorilor poate fi pus în legătură cu romanele lui Elif Shafak, prin abundența detaliilor olfactive, a gusturilor și sunetelor. De asemenea, relația profundă cu animalele care sunt văzute ca niște egali ai oamenilor îmi amintește de prozele Veronicăi D. Niculescu, datorită umanizării necuvântătoarelor, a explorării legăturii dintre viețuitoare de toate felurile.

Dintre scriitoarele care au vizitat România și au avut curajul exprimării unor opinii politice, scriind cărți cu subiecte sensibile, contextul istoric evocat fiind și în prezent tensionat, aș menționa numele Narinei Abgarian, alături de cel al lui Zeruya Shalev. Ambele autoare cercetează adâncurile existenței umane, oferind cititorilor o viziune emoționantă despre viață și despre felul în care oamenii înfruntă durerea.

„Viața e mai dreaptă decât moartea” rămâne o carte a victoriei vieții, a minunatelor imagini senzoriale, a aromelor și miresmelor Orientului, a gastronomiei care evocă amintiri, reconciliază trecutul cu prezentul. Autoarea liricizează realitatea cotidiană, în ciuda contextului tragic în care se petrece acțiunea volumului de povestiri.

Loredana Stan