Scriitoarea Ioana Nicolaie este una dintre vocile importante ale literaturii contemporane. Consacrarea sa artistică s-a produs cu volume apreciate de public și multipremiate, de poezie, proză, literatură pentru copii. (versuri-„Poză retuşată”, „Nordul”, „Credinţa”, „Cenotaf”, „Autoimun”, „Noctiluca”, romane-„Cerul din burtă”, „O pasăre pe sârmă”, „Miezul inimii”, cărți pentru copii-„Aventurile lui Arik”, „Arik și mercenarii”, „Ferbonia”etc.).

„Trilogia nordului”, denumire impusă de critica literară, despre viața familiei Bulța („Pelinul negru”, „Cartea Reghinei”, „Tot înainte”) surprinde, dintr-o perspectivă profund umană, realitățile dure ale unui univers marcat de lipsuri, cu personaje de o mare forță interioară.

Scriam în 2021 despre romanul „Tot înainte” că este o carte esențială pentru înțelegerea vieții trăite în perioada comunistă, făcând parte dintr-o bibliografie onorantă despre această problematică a istoriei recente. Scriitoarea mărturisea cu ocazia lansării celui mai recent roman al său, că a scris două cărți obligatorii pentru sine, „Pelinul negru”, „Cartea Reghinei”, iar Drumul spre Soare-Răsare a completat această listă născută „dintr-o necesitate interioară”. Biografia sa interesantă (apartenența la o familie compusă din doisprezece copii, făcând parte dintr-o minoritate religioasă, trăind în stațiunea din nordul țării, Sângeorz-Băi, copilăria trăită în comunism etc.) devine sursă de inspirație pentru literatură, scriitoarea ficționalizându-și propria viață.

Despre geneza romanului lansat la Târgul de Carte „Gaudeamus” 2024, Ioana Nicolaie a povestit că ar fi vrut ca Drumul spre Soare-Răsare să nu fie scris niciodată, fiind născut din suferința pierderii fratelui său cel mare, Radu. Vestea plecării fratelui său a primit-o când se afla la New York, ultima pagină a cărții consemnând încheierea operei literare în același oraș, în septembrie 2024, ca o simbolică închidere a cercului destinului lui Maxim Radu Niculai: „Am scris cu mare greutate cartea, din datorie față Maxim Radu Niculai, fratele meu cel mai mare, pe care l-am transformat în felul acesta în personaj.” 

 Cea mai recentă carte a Ioanei Nicolaie sugerează o imersiune totală în universul romanului, fiind opera care conține cele mai multe elemente autobiografice, autoarea alegând să păstreze numele reale ale tuturor personajelor, excepție făcând două instanțe ficționale (unul fiind Arsenia, alter-ego al autoarei, personaj principal în „Tot înainte” ). Romanul conține elemente de autoreferențialitate în care ficțiunea se confundă cu realitatea, literatura devenind un spațiu al rememorării și al vindecării, astfel accentuându-se dimensiunea emoțională a romanului: „Dar sora mea Arsenia, care…? Deschid în New York ușa hotelului, iată-mă la etajul douăzeci. Răspunde! îi strig la ureche. Telefonul e pe mut, ea nu-l aude, a doua zi mai are niște întâlniri, iar după asta plănuiește să meargă la MoMA. Nu vreau să-ți dau vestea asta, dar trebuie să fie urgent acasă, intră mesajul. A murit Radu! intră din nou. Sora mea citește abia dimineața. Clădirea se surpă, oceanul e un fel de tocană. Vă rog, îmi trebuie un bilet spre România. Și-o să ajung, o să ajung la înmormântare. Ce veste rea tocmai acum de Paște! ce necaz! spune altcineva.”

Vocea narativă centrală este a lui Radu, cel mort „în vinerea Paștelui, cu ochii larg deschiși”, în „14 aprilie, anul Domnului 2023, la ora 23.58”. De-a lungul călătoriei sufletului prin cele douăzeci de vămi, personajul este împins din nou în timp, curățându-și „drumul” spre Soare-Răsare, o destinație simbolică, un spațiu de trecere spre absolut, spre adevăr sau spre uitare. Nu întâmplător, mottoul cărții („Daţi băutură îmbătătoare celui ce este gata să piară şi vin celui cu amărăciune în suflet, Ca să bea şi să uite sărăcia şi să nu-şi mai aducă aminte de chinul lui”) extras din „Pildele” lui Solomon anticipează una dintre temele importante ale operei: condiția artistului neîmplinit, care alege calea autodistrugerii, viciul fiind un mod de a uita propria nefericire. Mottoul prefigurează destinul protagonistului care se mistuie asemenea miilor de pagini scrise de el, care dispar pe drumul decadenței sau al uitării de sine. Deși Radu este înzestrat cu toate darurile minții și sufletului, nenorocul îl urmărește, marea Istorie și deciziile personale îl deturnează de la destinul dorit, neputând fi admis la Liceul de Marină, abandonând pasiunea pentru istorie, lipsindu-i cinci sutimi pentru a fi admis la Filologie la Cluj, amânând mereu împlinirea profesională. Nici viața personală nu e plină de realizări, marea lui iubire, Helga, pleacă în Germania, povestea lor de dragoste fiind marcată, ca în modelele consacrate, de bariere sociale, etnice, sociale. Drumul spre Soare-Răsare devine astfel o carte a iubirii nevindecate, un elogiu adus credinței în eternitatea iubirii, în binele pe care aceasta îl aduce ființei („[…] acum, la capătul capătului, mă gândesc că dragostea e binele. Iar binele meu, cât am trâit pe lume ai fost tu, Helga.” ).

Convenția literară a trecerii prin vămi, a „plății” la fiecare dintre cele douăzeci de popasuri, îi oferă naratorului ocazia confruntării cu propria existență, cu alegerile făcute și cu amprenta lăsată asupra celor din jur. Drumul spre Soare-Răsare nu este doar unul de purificare spirituală, ci și o încercare de a resemnifica viața trăită, de a se elibera de suferință: „Cum să nu mai urlu de durere, sunt gata, sunt sătul de viața asta, de ce nu mai crăp odată? De douăzeci de ani sunt gata! […] Doamne, te pomenești că totul s-a sfârșit, ce bucurie!”

Sunt puse în valoare vocația de povestitoare a autoarei, arta utilizării stilului indirect liber, condiția de personaj-reflector a naratorului, creându-se efectul unei polifonii narative, în care vocile se suprapun, asemenea unui cor. Tehnica narativă complexă creează impresia unei tragedii colective, unde experiența individuală a durerii este absorbită într-un cor al suferinței comune. Cronologia evenimentelor este voit intricată, și din rațiuni estetice, Radu întorcându-se în trecutul propriu, trecând vămile sufletului în ani diferiți, din aceeași perioadă a săptămânii dinaintea Paștelui. Reperul acesta religios are o semnificație aparte pentru familia pastorului „bunului Maxim”, primul predicator din Văralia, bunicul lui Radu. Supraviețuitor al înrolărilor obligatorii pentru muncă forțată, metode de oprimare a unor etnii, în Ardealul de Nord, „bunul Maxim” s-a întors la Evanghelii, propăvăduind alături de Frați „credința cea adevărată”.

Capitolul al șaselea este și un omagiu adus bunicului Maxim și eroilor anonimi care au construit fortificații militare, drumuri, căi ferate, în timpul ocupației horthyste din Transilvania de Nord, o pagină de istorie tratată nesemnificativ până acum, în lucrări de ficțiune, pentru care autoarea s-a documentat cu seriozitate. Legătura dintre generații, moștenirea spirituală transmisă urmașilor de sânge sau de confesiune este redată expresiv de sugestia imaginii liniei ferate Bistrița-Târgu-Mureș ca un lanț uman simbolic, care poartă povara trudei anonime: „Pe linia ferată Bistrița-Târgu-Mureș am mers, cu timpul, toți urmașii lui. Și n-am bănuit niciodată că în pietrișul de-acolo, în traversele cărate cu spinarea, în umbra unor pari care erau spânzurați oameni, e și o parte din bunul Maxim și din ce s-a petrecut mai apoi cu Frații care au schimbat pentru totdeauna Văralia.”

Povestea de viață și moarte a lui Radu este plasată pe fundalul unor evenimente istorice semnificative, pentru care scriitoarea s-a documentat amplu (istoria Ardealului de Nord din anii ’40, destinele primelor familii de Frați din Văralia, exploatările din minele de aur ale Munților Rodnei, impactul fenomenului Caritas asupra societății postcomuniste): „Prin eroul meu, am stat un an și opt luni, cât mi-a luat să scriu romanul, în locuri tulburătoare în care nu credeam să ajung vreodată. Am fost cu el acolo, am luptat unul lângă altul pentru salvare, ne-am folosit împreună puterea.”

Confesiunea realizată din perspectiva unui personaj aflat dincolo de moarte îmi amintește de romanul lui Vlad Zografi, „Șapte Octombrie”. Aici, vocea narativă îi aparține unui poet și provine dintr-un spațiu post-mortem, dând textului un caracter introspectiv. În romanul Ioanei Nicolaie, confesiunea postumă accentuează tragismul condiției artistului neîmplinit, care își recunoaște eșecurile și se luptă pentru iertare și împăcarea cu sine. Astfel, Drumul spre Soare-Răsare este și cartea fratelui, a unei familii care lasă urme consistente de-a lungul existenței sale, a unor oameni care luptă cu Timpul și Istoria. Este de apreciat curajul autoarei de a învinge dileme de natură morală și de a-și aduce familia reală într-o carte despre viață, moarte, iubire. Drumul spre Soare-Răsare devine un „cântec încăpător” al tuturor bucuriilor și suferințelor omenești, viața nefiind niciodată „în ce se arată, ci în ce se ascunde. ”

Loredana Stan