scriitorul Florin Lăzărescu:

„Plouă mocănește, fumez în curtea Casei Muzeelor. Alergând prin ploaie, fără umbrelă, cu o geantă mare de voiaj în mână, apare un tânăr simpatic:

— Nu vă supărați, aici e Muzeul Pogorului?

— Casa Pogor e administrată de noi, Muzeul Literaturii, dar aici e sediul central. Trebuie să mergi vreo zece minute până la Pogor. E clădirea unde aveau loc pe vremuri ședințele Junimii, lângă BCU.

Pare nelămurit.

— Păi, aici mi-a zis cineva că tre’ să vin, la Muzeul Pogorului. Am o temă de făcut.

— Ce temă? Poate te-ajut.

Scoate mobilul, verifică o listă lungă și-mi arată.

— Uitați, scrie Muzeul Pogorului.

Mă uit.

— Păi, văd că scrie Muzeul Pogromului.

— Exact. Am de făcut un selfie la Muzeul Pogor… Pogromului.

— Atunci, ai nimerit… Știi ce-i pogromul? îl întreb.

Strânge din umeri, cumva scuzându-se. Îi explic scurt ce-i pogromul, îi povestesc cum în acest loc, care era curtea Chesturii în 1941, au fost bătuți și uciși mii de evrei. Îi arăt și îi explic câteva dintre panourile cu fotografii de arhivă din curte. Pare sincer interesat și impresionat.

— Vrei să intri și în muzeu?

— Nu, că atât am temă: să-mi fac de-afară un selfie cu Muzeul Pogromului… Unde-i mai bine să stau?

— Păi, nu știu, cum crezi tu. Poate lângă panourile astea, să prinzi mai multe în cadru? Hai să-ți fac eu.

Îmi întinde mobilul. Îl pozez. Se uită mândru la poză:

— Perfect… Mulțumesc.

Dă să plece, dar se întoarce brusc:

— Stați că, totuși, îmi trebuie un selfie cu pogromul.

Lasă geanta de voiaj pe piatra cubică udă, își aranjează puțin părul, își face un selfie, apoi o rupe la fugă, urându-mi „sănătate”.

–

LE: cintind comentariile, țin să precizez ceva. Nu mi se pare ok ca un caz particular să fie generalizat la o generație. În patru ani de când s-a deschis Casa Muzeelor, au fost peste 500.000 de vizitatori, înregistrați cu bilet. Marea lor majoritate e formată din tineri, mai puțin din adulți care au făcut „școală adevărată, pe vremuri”.

comentariul scriitoarei Veronica D. Niculescu la postarea de mai sus:

„Tot fără să generalizăm. Mă gândesc de ieri la asta, la ceva ce mi s-a întâmplat și mi-a blocat ore întregi. O elevă de clasa a 11-a îmi cere un interviu. Olimpică. Las totul baltă și zic da, fiindcă elevii au mereu prioritate. Îmi trimite patru întrebări pompoase, însoțite de citate, onduleuri pretențioase, și mă întreabă de „romanul” care e volumul meu de debut, de-acum douăjde ani, nu roman, ci povestiri!, de personajul feminin extraordinar din roman (în povestiri sunt bătrâni, bărbați, pisici, femei), și tot așa, cu personajul ăsta extraordinar și romanul. Îi spun îngrozitor de jenată că din păcate nu pot răspunde la ceva ce nu există. Îmi dezvăluie că de fapt n-a citit NIMIC, nici o carte, a căutat pe google și-a citit fragmente, doar din cartea de debut a găsit (piraterii), e mirată peste poate, dar politicoasă, îi spun că gem librăriile de cărți, îmi spune grăbită că ea CHIAR n-are timp să alerge prin toate librăriile după cărți! Așa ajungem de la inițialul „vă admir!”, la teribilul „eu n-am timp de librării!”. 

 Fata nu atinsese cu mâna nici măcar o singură carte de-a mea, dar mă admira și insista, voia interviul. Termin discuția transpirată din cap până-n picioare, jenată, umilită, mirată, furioasă, îngrijorată, cu dureri de ficat, convinsă că n-am ajutat la nimic, deși m-am străduit. O să mă urască o viață… (Asta în timp ce alți copii, mult mai mici, trimit întrebări punctuale, pasionate, reale etc.)”