Cea mai recentă operă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Soarele negru, este unul dintre cele mai bune romane ale anului 2024, dacă nu cel mai bun, după cum opinează majoritatea celor care l-au citit. Lansat la Târgul de Carte „Gaudeamus”, aflându-se pe primul loc în topul vânzărilor Editurii Trei, nominalizat la Premiile Radio România Cultural, având parte de cronici excelente, Soarele negru confirmă încă o dată calitatea artistică remarcabilă a romanelor acestui autor, evidențiindu-se rafinamentul estetic, forța narativă și profunzimea psihologică a unui prozator de primă mână. Fiind subiectul unor cluburi de carte, al multor întâlniri cu cititorii, dar și al unor emisiuni la TVR Cultural și Radio România Cultural etc. Soarele negru se bucură de o receptare entuziastă, autorul fiind într-un dialog constant cu scena literară. Invitat în podcasturi (Vorbitorincii, CSVD în cărți), scriitorul, traducătorul și editorul Bogdan-Alexandru Stănescu se afirmă ca una dintre cele mai articulate și influente voci ale literaturii contemporane.

Trecând rapid în revistă câteva considerații critice despre cea mai recentă carte a lui Bogdan-Alexandru Stănescu: un „spectacol total al literaturii” (Realdo Tokacs), „o arheologie a rupturii, a ambivalențelor, a fragmentarului” (Adrian G. Romila ), „un roman maximalist ca la carte” (Mirela Nagâț), „un roman transgenerațional” (Victor Cobuz), „o carte-eveniment” (Raul Săran), „un roman polifonic care acoperă multe epoci și spații culturale” (Angelo Mitchievici), nu poți să nu constați dificultatea de a scrie o cronică originală despre Soarele negru, un volum dificil, cu deschideri către interpretări nebănuite. Scriam despre Abraxas, volum care compune, alături de cel mai recent, și de Copilăria lui Kaspar Hauser, o trilogie a memoriei și a familiei, evidențiind multiplele straturile culturale, mitologice, galeria de personaje complexe, structura de „ficțiune arhitecturală”.

Scris în paralel cu traducerea unui seminar ținut de C. G. Jung despre „Zarathustra”, romanul se transformă într-unul homeric, cu multiple ramificații, metaforic, cu un fir narativ complex, care conține reflecții filozofice, istorice etc. Soarele negru ajunge, cronologic, în contemporaneitate, volumul anterior al trilogiei încheindu-se cu zece ani în urmă. Volumul conține simboluri recurente, episoade narative care traversează sau fac legătura cu întreaga trilogie, mai ales cu Abraxas, construind astfel o continuitate simbolică, o rețea de sensuri ce dau profunzime scriiturii: fascinația față de Jung, Leviathanul și autorul ei, Thomas Hobbes, operațiunea Barbarossa, imaginea mamei, anatomia familiei, legăturile cu literatura ale eroilor ficționali, elementele de autoreferențialitate, imaginea Bucureștiului, incursiuni în istoria comunismului, dar și ai anilor tranziției etc.

Cele trei mottouri ale romanului oferă posibile interpretări ale acestuia, așezând textul sub semnul dualității vocii narative centrale, al încercării personajului principal de a „nu-și pierde cumpătul”, al puterii ficțiunii și al „credibilității” acesteia, temă care este evidentă și în Avertisment. Este bizar, dar din ce în ce mai necesar, ca un roman să se deschidă cu asemenea rânduri, cititorii având ocazia să citească una dintre cele mai frumoase profesiuni de credință ale unui autor (a cărui operă a fost privită prin lupa corectitudinii politice), pledând cauza ficțiunii, asumându-și rolul unui „dictator” în patria literaturii, revendicându-și „dreptul” de a deforma „după bunul plac” realitatea. Este o declarație pentru autonomia artei, o reafirmare a literaturii ca teritoriu al posibilului, al memoriei și al imaginației.

Cartea are o ramă onirică, visul „bărbatului din baobab”, al tatălui mort, despre un băiat care rătăcește prin lumi onirice. Astfel, romanul poate fi interpretat drept visul din vis, „o antologie de caraghioslâcuri” a unor „visători” care „nu s-au luat prea tare-n serios”. Invitația „Să intrăm în vis” este urmată de reflecțiile personajului-narator „trecut de patruzeci de ani”, jurnalist de investigație, care lucrează la o carte, revelată în ultimele pagini, ca o creație care „stă să înceapă”. Revelația acesta târzie adaugă volumului un strat metatextual, pe lângă dimensiunea onirică. Putem spune că vom citi o carte cu vise și visători.

Pendulând între o realitate hidoasă, cu știri despre monstrul din Caracal, cu documentări despre criminalul carnivor din anii ’80 și un trecut marcat de poveștile de viață ale părinților săi și ale sale, Gheorghe Ibrahim Abdallah deconstruiește, pe parcursul celor 460 de pagini, un puzzle narativ. La rândul său, cititorul deșiră o pânză intertextuală care s-a țesut dinspre personajul central, prin părinții săi și cu ajutorul altor personaje-reflector, către epoca stalinismului și a nazismului, în anii comunismului românesc, perioada de tranziție și cea a anilor 2000. Bătrâna tehnică a povestirii în poveste este revalorizată, cititorul navigând dintr-o istorisire în alta, rămânând la sfârșit să răspundă la întrebarea De ce? a instanței textuale care a traversat epoci apuse, istorii personale, în încercarea de a recupera figura paternă și de a face pace cu sine.

Asemenea lui Michi Lucescu, personajul central din Abraxas, și Gheorghe Ibrahim Abdallah, „fiul unei yoghine ortodoxe și al unui camerunez troțkist”, eroul Soarelui negru este pasionat de literatură, frecventează un cenaclu literar, are o viață boemă, cunoaște de mic violența. Mai mult decât atât, Gigi/Ibrahim, trăiește umilința constantă, rezervată celor metiși, într-o lume strâmbă, plină de prejudecăți și mentalități rigide. Episodul apartenenței la un grup de băieți al cărui șef este Garoe, „zeul de a cărui fericire a depins ani de zile fericirea” evidențiază cruzimea și brutalitatea relațiilor interumane: „a fost pentru prima dată când am simțit că tot universul râde de mine.”

Smaranda, mama lui Gigi, este o prezență dominatoare în viața fiului său, reușind să suplinească absența lui Diallo Abdallah, tatăl care alege să muncească în Anglia și să păstreze o legătură fulgurantă cu familia pe care o avusese timp de unsprezece ani. Însă, în centrul romanului se află imaginea copilului care pendulează între cele două figuri parentale. Dacă Abraxas era cartea mamei Ralu, asemănată cu Medusa lui Caravaggio, Soarele negru propune, așa cum se explicitează și în broșura de însoțire a romanului, imaginea familiei ca o himeră „ale cărei capete și trup sunt fantomatice”. Familia devine o proiecție, o iluzie, ceva ce pare să existe doar în amintirile lui Gigi/Ibrahim. Există o legătură profund emoțională între membrii unei familii marcate de absență, iubirea și suferința fiind inseparabile, personajul central căutând toată viața apropierea tatălui și răspunsuri la întrebări chinuitoare:„ la fel cum și ea (n.a. mama) îmi simțea de la distanță durerile și tristețea și cum amândoi îl simțeam pe Diallo, oriunde s-ar fi aflat.”

Nu întâmplător, amintirea momentelor preferate din anii copilăriei în care tatăl îi citea din „Legendele Olimpului” este unul dintre actele fondatoare ale unei legături indestructibile. Acele clipe rare devin pentru narator un spațiu sacru al intimității. Poveștile mitologice devin un cod afectiv comun, o formă de apropiere sufletească: „În minutele acelea, Diallo era doar al meu, părea să-și abandoneze zbuciumul și să mă vadă. Iar atingerea și vocea lui se împleteau cu poveștile mele cele mai dragi.[…]Însă legenda care îmi trezea cele mai stranie reacții, care mă făcea să trăiesc tristețea și oroarea, era cea a lui Iason monosandalos, ce părea de la început să se afle sub o stea întunecată, sub soarele negru al melancoliei și al crimei.[…] Acum, trecut de patruzeci de ani, mă impresionează altceva din legendă: moartea lui Iason. […] E sfârșitul oricărui erou poartă în suflet soarele negru și deasupra capului carena putredă a tinereții eroice.”

În fragmentul de mai sus se găsește și una dintre cele mai întâlnite interpretări ale titlului romanului, pus în legătură cu soarele negru al melancoliei, cu poemul lui Nerval. Cert este că simbolismul melancoliei, al unor descoperiri dureroase însoțește viața personajului, încă din copilărie. Legenda lui Iason „sub soarele negru al melancoliei și al crimei” devine o oglindă pentru drumul interior al naratorului, o viață luminată de idealuri, dar umbrită de absențe, pierderi și o durere reprimată, transmisă din generație în generație (durerea lui Diallo care și-a văzut pierind mama și frații și revolta sa împotriva tatălui, suferința mamei care a fugit de un părinte ultraconservator și agresiv, chinurile Ilenei, „iarba rea”, mătușa Smarandei, care se refugiase la București, pentru a scăpa de abuzurile tatălui etc.). La maturitate, naratorul înțelege tragedia imposibilității de a rămâne pentru totdeauna erou. Asemenea eroilor antici, tatăl este iubit, admirat, dar și învăluit într-o aură de melancolie și mister, iar legătura dintre ei devine o moștenire emoțională dureroasă, dar profundă.

Cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu este una a călătoriilor în spațiu și timp, declanșate de pretexte narative fascinante sau de prezența unor personaje-reflector, care luminează din interior episoade istorice mai puțin cunoscute și medii sociale diverse. Astfel, bunicul Vova al prietenului lui Gigi, devine pretextul evocării tragicei scufundări a navei „Mogoșoaia”, Ileana, „care a aderat la comunism prin intermediul artei croitoriei”, oferă o perspectivă subtilă asupra ideologiei infiltrate în gesturi cotidiene, iar viața mondenă și interlopă a protipendadei comuniste este ilustrată prin casa de modă „Diana” și figura Mamei Mina – un personaj emblematic pentru universul dublu al seducției și compromisului. În paginile romanului, ficțiunea se împletește armonios cu secvențe documentate realist, inspirate din fapte reale. Cititorii pot recunoaște cu ușurință replicile ficționale ale casei de modă „Venus” și ale Zinei Dumitrescu, iar biografia manechinului Melek Amet este redată cu finețe, adăugând o dimensiune autentică construcției narative.

Cronologia evenimentelor este alambicată, drumul ficțiunii și al poveștilor fiind singurul care îl conduce pe cititor prin labirintul evenimentelor. E atâta sete de poveste, dar și nevoie de a elibera un demon al narațiunii dominatoare. Personajele nu se mai satură să-și spună poveștile de viață, să-și ispășească prin confesiune vina de a fi de partea hidoasă a istoriei: psihiatrul Vasile Petrescu (care a avut un model real), racolat de KGB, luptând din interiorul sistemului comunist la deconstrucția personalității umane, nazistul gay Zolli Pintsch, martor al ritualurile oculte de naștere a Celui de-Al Treilea Reich.

Era previzibil că va apărea în roman topografia unui București inedit, știută fiind prețuirea constantă a autorului față de orașul în care s-a format: „[…]umblam pe străzile Bucureștiului vechi, atât de diferite de cartierul unde crescusem și în care fusesem închis ca-ntr-un orfelinat. […]melancolia caselor de pe Strada Italiană, de pe Dianei, a blocurilor vechi ce mărgineau casele de pe Luca Stroici avea darul de a alina […]”. Dar, alături de Smaranda, Diallo și copilul Gigi/Ibra ajungem în anii de sfârșit ai comunismului, în Constanța, în apartamentul „frumos din Blocul Creion, ciudata construcție cilindrică”, de unde naratorul vedea în fiecare dimineață marea, iar seara o saluta, înainte de culcare. Anii petrecuți în Timișoara, în timpul studenției sale, de către viitorul psihiatru Victor Predescu reprezintă perioada cea mai fericită a existenței sale, iar orașul are o poezie a sa: „[…]vedeam Piața Unirii, în toată frumusețea ei barocă dărăpănată. Mi-era greu, când învățam sau scriam referate, să nu rămân cu privirea pierdută înspre Domul Romano-Catolic sau, în partea opusă, spre Catedrala Ortodoxă Sârbă. Imobilul în care eram noi găzduiți purta numele Casa «La Elefant» și se afla într-o perioadă de tranziție înspre o utilitate publică, după ce fusese ani la rând han și ospătărie.”

Însă, cele mai lirice pagini sunt dedicate Sulinei și poveștilor acestui oraș al copilăriei lui Cristi Romaniuc, prietenul lui Gigi/Ibra: „Sulina e un oraș plămădit din materie onirică și tragedie: acolo unde orașele cunosc o etapă a fericirii întemeietoare, Sulina vine cu turle aurite scăldate în sânge și lacrimi. Și totul e legat de Dunăre și mai apoi de mare.” Vara petrecută în acest loc, călătoria în locul „secret” , imaginea pădurii onirice, a arborilor contorsionați, „visul sertarelor din carne”, inițierea erotică a naratorului, descrierea fraților Cristi, Ilinca, Mihai care citeau aceleași cărți și se „înțelegeau într-un idiom familial, șoptit”, inaccesibil sunt pagini frumoase, încărcate de nostalgie și mister, care evocă o lume fragilă, aflată la granița dintre realitate și vis.

Totul are legătură cu visul în acest roman sau se desfășoară sub semnul visului: visul lui Diallo care prezice moartea prietenului său, Max, (pag.139); Ileana „a dat bacalaureatul, ca prin vis” (pag.218); coșmarul recurent al Ilenei (pag. 219); vara pe care a Victor Predescu a petrecut-o cu părinții săi, în sat, a fost ca un vis urât și interminabil (pag.248) etc. Chiar și în afara cadrului explicit oniric, miezul narativ este constituit dintr-o curgere continuă către vis, către halucinație, către o realitate distorsionată de afect și memorie. Mulțimea de confesiuni, manuscrise, scrisori, documente în care scotocește fostul jurnalist de investigații – în încercarea de a reconstitui cât mai fidel povestea criminalului carnivor al anilor ’80 – funcționează, la rândul lor, ca pendulări pe muchie de cuțit între realitate și imaginație. În această oscilație continuă, adevărul faptic este contaminat de proiecții, fantasme și vise neîncheiate, iar romanul devine o sondare în adâncul conștiinței.

În cadrul romanului se conturează o veritabilă ars poetica, articulată prin vocea naratorului, prin fragmentele de confesiune și prin tensiunile dintre real și imaginar. Scrisul nu este un simplu act artistic, ci o strategie de supraviețuire, un mod de a lupta împotriva disoluției aduse de vis, de memorie și de absență. El devine liantul dintre familie și ficțiune, dintre trăirea intimă și transfigurarea estetică, dintre ceea ce s-a pierdut și ceea ce poate fi salvat prin cuvânt. A face literatură este un act necesar, dureros, lucid și purificator. A scrie înseamnă a rămâne prezent, a respinge alunecarea în „negativul vieții”, a opune uitării o formă de memorie vie, afectivă:

„[…]pasiunea mea pentru jurnalism e felul meu de a mă împotrivi alunecării în vis […] pentru mine toată literatura e vis, e negativul vieții, iar nimic nu mă înspăimânta mai mult decât să mă pierd în acest negativ, când eu simțeam cu tărie că tatăl meu are nevoie de mine, la fel mama mea, care îmi era alături, puteam să întind mâna și s-o ating, dar asta nu însemna că ea era cu totul acolo, că jumătate din sufletul ei nu era dispărut undeva în centrul Africii. Iar ca să deschid robinetul acestei presiuni a visului, ca să mă pot elibera de ea, scriam o poveste despre care nu știam cum se va încheia, dar știam că, atunci când o scriu, eu sunt acolo, în teritoriul ei, iar când n-o scriu, sunt purificat de toată mâzga visului și pot trăi, mă pot pregăti pentru tot ce mă așteaptă.”

Romanul Soarele negru propune, astfel, o literatură organic legată de traumă și de identitate, în care cuvintele au puterea nu doar de a vindeca, ci de a conserva ceea ce ar fi altfel iremediabil pierdut.Finalul cărții rămâne deschis, ca o prelungire firească a visului, sau ca visul însuși, o recunoaștere a faptului că nicio poveste trăită nu poate fi cu adevărat încheiată, ci doar suspendată în cuvinte.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025