Întoarcerile la frecușurile cotidiene (după vacanța de Paște) sunt inevitabile. Ce ar fi viața fără privirile pline de înțeles ale învățăceilor mai mici sau mai mari, fără monologul în Babilon al adultului care se urcă pe scenă, interpretând rolul cerut de context, fără zâmbetele sau tristețile tinerilor rebeli care emană prin toți porii dorința de libertate și independență, fără stres, orare încărcate și nervi pe măsură? Toate sunt ale noastre, dar ale noastre sunt și vacanțele petrecute mai mult sau mai puțin spiritual, educativ, cultural, relaxant.

Vacanța aceasta a fost un maraton turistic, destinația finală fiind orașul iubirii. Orașul nu s-a dezis nicio clipă de această reputație. Sunt vii încă imaginile cu îndrăgostiți care se iveau fantasmatic pe străzi, sărutându-se, purtându-se de mâini ca într-o încătușare asemenea celor din lacătele prinse pe podurile peste Sena. Cuplul matur întâlnit în trenul spre Versailles, care comenta într-o spaniolă-italiană știrile despre moartea papei sau îndrăgostiții eleganți care se îmbrățișau în vagonul care ne transporta spre capitala franceză, doamna care, printre câteva priviri în oglindă și smulgeri de sprâncene cu penseta din dotare, vorbea drăgăstos cu soțul și copiii săi sunt tot atâtea forme de iubire, ascunsă în gesturi simple, vorba clișeului.

Nu pot fi uitate trăirile înălțătoare din Catedrala Notre-Dame, ascultând hipnotic imnul „Gloria in excelsis Deo”, după o așteptare la o coadă, care s-a mișcat vreme de o oră asemenea șerpișorului din bătrânul joc. Vor fi păstrate în memorie mulțimile de oameni care participau la slujbă în prima zi de Paște, respectau ritualul religios, cohortele de turiști înconjurând incinta sacră cu telefoanele în mâini, atenționați să nu deranjeze, dar fascinați de solemnitatea momentului și de frumusețea locului.

A mai fost și Palais du Louvre, văzut în golden hour, grandios, impunător, scăldat într-o lumină caldă care îi accentua măreția și farmecul atemporal. Imaginea fetei care se cocoțase pe o margine a unei fântâni, pentru ca un fotograf să îi imortalizeze trena roșie, unduitoare și privirea ei peste umăr nu cadra cu rafinamentul și noblețea arhitecturii. Parisul este și un mare studio foto, decor ideal pentru momente memorabile, atrăgând călători de toate vârstele: și mirese imperturbabile, cu baloane roșii în mâini, asiatici fericiți să imortalizeze tot ce se poate, bătrânei cu picioare fragile, încălțați salomonistic, susținuți de bețe de drumeție etc. Frumusețea inunda bulevardele, orașul arhiplin nu sufoca, vremea era îngrozitor de schimbătoare. O plimbare pe Champs-Élysées a devenit și mai romantică datorită ploii furtunoase, umbrelelor cu simbolurile consacrate, deschise către un cer care, în clipele următoare, se limpezea, ocrotind șirurile de oameni din fața magazinelor luxoase, mulțimile de gură-cască din fața cofetăriilor, cafenelelor.

Romantică a fost și plimbarea prin cimitirul Montparnasse, într-o zi de luni ușor ploioasă, în căutarea mormântului lui Brâncuși. Pietrele de pe mormintele evreilor, mulți dintre ei supraviețuitori ai lagărelor morții, poartă mottouri sfâșietor de umane: „Patience et maîtrise avant toute chose, telle est ma devise!” (9 avril 1969, Dominique Jacoubovitch). Monumente insolite impresionează privirea și sufletul: un covor de cochilii de scoici, un vas uriaș ce păstrează un lichid enigmatic, o pisică sculptată, ca o prezență eternă și tăcută, versurile lui Victor Hugo, „Demain, dès l’aube…”, elegie scrisă după moartea fiicei sale, plasate acum pe mormântul Laetitiei, o copilă de 13 ani -similitudini bizare, cum doar viața poate orchestra. Mâini rugătoare, îngeri îndurerați, Madone tragice, totul respiră o tandrețe dureroasă, printre frunzișul proaspăt și aleile care parcă șoptesc povești care nu vor să moară.

S-a văzut și Turnul  Eiffel, grandioasă construcție, strălucitoare prin absența emoției (pentru cea care scrie aceste rânduri). S-a ajuns și la Domul invalizilor, complexul de clădiri, cuprinzând muzee şi monumente legate de istoria militară a Franţei, o reverență la adresa trecutului acestui popor. Pentru artă și alte bizarerii contemporane s-a poposit la Centrul Pompidou. Designul său industrial, simbol al postmodernismului arhitectural și al nonconformismului cultural francez ne-a scuturat puțin confortul ancestral. Peste toate acestea, este neprețuit spectacolul urmărit de la terasele de pe malul Senei, unde turistul este în egală măsură privitor și privit, având locuri la un fel de teatru al străzii, savurându-și rafinatele feluri de mâncare și schimbând câteva vorbe cu chelnerii, însoțitorii de masă sau chiar cu orașul însuși. Ritmurile vieții cotidiene în Orașul Luminii sunt atât de firești, totul este simplu, în sprijinul călătorului răvășit de atâta noutate, avertismentele cu hoții de buzunar și posibilele insecurități sunt de luat în calcul, dar nu s-au confirmat nicio clipă, din fericire.

A fost frumos și orașul Strasbourg, un fel de Salzburg mai cosmopolit, marcat de diversitate culturală și politică, cu ale sale Quiche Lorraine și Tartelette citron. Münchenul ne-a primit cu o explozie etnică și senzorială, în care șaorma pare să fi devenit parte integrantă din peisaj.Restaurantul hotelului unde am fost cazați ne-a întâmpinat dimineața cu un mic dejun generos, ce includea, printre altele, ouă vopsite, deși trecuseră cinci zile de la Paște. Din păcate, nu a mai fost timp pentru o plimbare pe malul Dunării, în romantica Budapesta, țara natală ne aștepta. Ar fi multe de spus și de scris, dar unele amintiri sunt făcute să rămână nerostite.