Îl asculți pe Chet Baker, în tandem cu ploaia. Nu, afară nu plouă, doar vântul mișcă teii destul de poetic. Deși trompeta acoperă frumos toate sunetele, se aud un copil răzgâiat și niște părinți depășiți de situație. Și deodată, în fața laptopului, înțelegi că azi nu te-ai mai grăbit, ai așteptat răbdător să se consume ritmurile din ce în ce mai fragile ale Lor, îndeplinindu-și sarcini prozaice: cumpărături, plimbare în parc, odihnă pe bancă etc. Înțelegi pentru a câta oară că cei tineri cu trufia și insolența urcătoare până la cer nu mai pot fi potoliți din graba lor către viața pe care așteaptă să o ia în piept. Bătrâni și tineri sunt într-o relație dificilă cu timpul. Primii așteaptă bacalaureatul, anul ăsta, început ca din pușcă, de parcă totul trebuie terminat pe 20 iunie, bătrânii, cu gândul la examenele trecute, la oamenii pe care i-au iubit, la cei pentru care au suferit, la experiențele care nu meritau atâta efort. Timpul e nemilos, te tratează cum vrea el. Când crezi că ești stăpânul lui, te trage de-o parte îți arată cum e viața. Apoi parcă înțelegi ceva, mai stai puțin pe loc, și când ai întors privirea s-a făcut toamnă în tine, totul e uscat… ai învățat cumva toate lecțiile, dar nu mai poți face nimic. Lasă trompeta să cânte și copilul răzgâiat să chinuie pianul. E frumos încă…