Am citit cu emoție volumul de debut al poetului Alex Gabriel Stan, rememorând, ca fostă profesoară a lui, din perioada liceului, sclipirea minții sale extraordinare, bucuria și nesațul întâlnirii cu texte memorabile, sărbătoarea interpretărilor profund originale cu care ne obișnuise în orele de curs. Selectarea sa, în clasa a XII-a, în lotul României care a participat la Olimpiada Internațională de Filosofie a fost un eveniment important pentru comunitatea noastră, datorită premiului obținut în cadrul acestei competiții. Între timp, Alex Gabriel Stan a devenit la 27 de ani doctor în filosofie, și-a consolidat cariera științifică și literară, prin numeroase eseuri, articole și creații literare publicate în reviste prestigioase. Fișa biografică existentă la sfârșitul volumului Ishtar consemnează, de asemenea, implicarea lui Alex Gabriel Stan în multe proiecte literare și filosofice.

Volumul de poeme a fost lansat la Târgul de Carte „Gaudeamus” 2024, în cadrul evenimentelor editurii „Vinea”, care a publicat această carte. Eu însămi am avut parte la standul acestei edituri de întâlnirea cu poetul și editorul Nicolae Tzone, care mi-a prezentat elogios autorul și volumul Ishtar.

Deși Ishtar este primul volum de poeme publicat, Alex Gabriel Stan demonstrează că este un poet în adevăratul sens al cuvântului. Cele douăzeci și două de poeme compun un ciclu unitar de creații în care o voce lirică proteică dă glas frământărilor personale, angoaselor existențiale, reinterpretând modern simboluri culturale arhaice. Titlul arată legătura cu zeița fertilității, a iubirii, a războiului din „Epopeea lui Ghilgameș”. James George Frazer, în „Creanga de aur” analiza puterea sa regeneratoare, a trecerii de la moartea iernii la renașterea primăverii.

Coperta volumului conține un detaliu înfățișând leul de pe Poarta zeiței Ishtar din Babilon, un simbol arhetipal al puterii, forței și regalității, al dualității război-dragoste (caracteristici definitorii ale zeiței Ishtar). Această alegere grafică creează o punte între cultura veche mesopotamiană și explorarea lirică modernă a autorului, anticipând temele profunde ale poemelor.

Poemul „Ishtar” poate fi interpretat ca o evocare a mitului morții și a renașterii divine, așa cum sunt analizate în „Creanga de aur”. Versurile sunt expresia poetică a luptei dintre viață și moarte, a frământărilor existențiale, reflectate în miturile arhaice despre zeița fertilității și a regenerării. Simbolul „porților înfoiate” prezente în acest al doilea poem sugerează pragurile fragile dintre lumi, evocă o călătorie onirică printr-un spațiu al degradării, al corupției materiei. Coborârea poetică este o luptă interioară, între dorința de lumină și adevăr („sperând la lumina și la încetarea puterii”) și forțele întunecate ale morții, ale putrefacției. Asemenea lui Ishtar, vocea poetică pare să piardă controlul asupra propriei identități („răpindu-mi sinele”), trecând printr-o inițiere dureroasă. Finalul poemului, în care „morții-s cu morții și vii-s cu morții”, reflectă o contaminare între cele două tărâmuri, semn al dezechilibrului universal, similar cu pustiirea pământului în lipsa lui Ishtar.

Poemele lui Alex Gabriel Stan au un subtil scenariu epic, sunt deosebit de picturale, exprimă o bogăție senzorială, mustesc de miresme, nuanțe, sunete. Ele descriu o tensiune interioară violentă, resimțită sinestezic, asemănătoare celei în care Ishtar încearcă să răzbească la lumină.

Ishtar este un volum al autoportretelor, al nenumăratelor măști lirice, cu un eu dominator, „singurul pe lume/care să mă simtă, care să-mi ureze binele sau răul, care să mă țină mintă.”. În această cheie poate fi privit poemul „punct” ca o ars poetica în care vocea lirică dă glas inexprimatului, nenumitului, netrăitului, nedevenitului, amintind de „Necuvintele” stănesciene. Cuvântul devine spațiu de tensiune între lume și limbaj:
„vreau ce e să nu fie și ce e să se vadă nu de drag sau din frică
ci mai mult dintr-o căutare sau un jind sau o speranță
sau ceva mai ușor de prins dar greu de pus în cuvinte
așa că las cuvintele să curgă fără vină

cuvintele se lovesc de suprafețele simple și se întorc la mine
ușor ca o gârlă și mă lipesc de ele cum se lipește cărămida
de alte cărămizi

pentru că v-ați decis demult la ce se arată și cum se arată
și la ce vedeți și cât vedeți și ce se vede
m-am făcut ca o oglindă oarbă și sunt devenit nedevenit”

Insolit este poemul „foca pe plai” care evocă un univers ficțional dens, plin de simboluri animaliere, cu „oameni triști și animale rele” care populează subpământeanul, celestul, uscatul și apa. Dualitatea și ambiguitatea acestui spațiu și acestor ființe alimentează o tensiune permanentă între lumi, între vizibil și invizibil, între viață și moarte. Limbajul marcat de oralitate conferă textului o muzicalitate proprie, o expresie autentică a spontaneității trăirilor, imprimând poemului un ritm alert și viu, care apropie cititorul de emoții nefiltrate: „oi tace solemn/cu buze albastre și-oi râde în pumni, să nu vadă, apoi voi fi mut./că foca e tristă și nu știe că-i focă, ș-am strâns-o prea tare odată, demult.”

În poemul „semn” impresionează acest du-te-vino continuu între pământ și cer, care sugerează nu neapărat o tensiune existențială profundă, ci o pendulare între contingent și transcendent, între materia vie și sensul metafizic al lucrurilor. Cititorul e captat de mișcarea florii de tei, care are grația unei balerine vegetale, învârtindu-se, plutind, urcând din pământ și coborând din lumină, într-un dans al existenței, devenind un marcaj temporal, dând măsura trecerii anilor. Dintr-o dată, pământul devine un „loc frumos”, neidealizat vizual, dar perceput sinestezic, într-o bogăție a sentimentelor: bucurie, supărare, liniște, mirare, trezite de senzația fragrantă a teiului, care așază peste imaginea covorului mort sugestia unui ritm circular, evocând ideea de reîntoarcere. Folosirea verbelor la diferite timpuri („fusei vesel”, „a trecut un an”, „se întoarce”) contribuie la senzația unei treceri rapide, aproape iluzorii, a timpului.Versurile transmit un sentiment de nostalgie, dar și de armonie între viață și moarte, între frumusețe și dispariție: „floarea de tei e pe frunză/ atârnă pe verdele cu pe verdele cald/ se învârte eliptic și se învârte pe loc/ și se învârte plutind și se întoarce// aici jos văd semnul de sus./s-a dus un an dar/ sus acolo e semnul/ m-am uitat la semn și mă supărai și apoi/ fusei vesel și/ iar supărat// floarea de tei s-a urcat din pământ/ apoi din nou se rotește/ și se răsucește spre cer/ obosește/ coboară din lumină și se întoarce sucit/ se întoarce la loc/ și a trecut un an și semnul venii iarăși/ nimic nu fuse în an/ a trecut ca un fulger/ doar semnul iese deschis și îmi spune/ ce frumos miroase frumos și ce arată splendid și cum totul se așază/ se așază în beznă, unde e covor//covorul e mort și miroase frumos/pământul e loc frumos/ miroase a tei.//”

„Glossa” lui Alex Gabriel Stan este ultimul poem al volumului Ishtar, un dialog sui-generis adresat de zeiță eului poetic sau un mesaj al celui din urmă către posteritate, în care, deși peisajul este terifiant și efortul venirii, al întoarcerii pe pământ este colosal, îndemnurile de la final transcend frica și disperarea: „timpul a trecut, timpul a venit. am privit minunile colosale/cum se uitau la roiul din vale. totul e de acum imposibil de mic/și imposibil de prins. mâinile cele mai tari nu mișcă nici praful/de pe atlant. văd prin crăpături cum mișună balaurul/ nu mai rămâne nimic din nimic. mergi înainte să se sfarme făgașul. te vor prinde din urmă, să nu te temi să nu te temi.”

Volumul Ishtar se încheie rotund, în acord cu structura întregului volum: poemele își extrag forța în acest text liric din reluarea unora dintre motivele literare esențiale: reîntoarcerea, ciclicitatea, fragilitatea ființei, tensiunea dintre teluric și divin.

Autorul reușește să creeze un univers liric original, în care trecutul arhaic intră în dialog cu neliniștile și sensibilitatea contemporană. Cartea impresionează prin densitatea simbolică, forța expresivă și unitatea tematică, transformând lectura într-un parcurs inițiatic. Este o operă matură, care oferă cititorului o experiență estetică profundă și o reflecție asupra condiției umane.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023