Autoare: LOREDANA STAN

Secțiunea proză scurtă

Categoria de vârstă: peste 19 ani

Recviem

            În memoria lui C.V.

Dimineața a început cu un țipăt prelung al unei femei înnebunite de durere. Țipătul venea de peste tot, se prelingea pe ferestrele încă închise și se așeza lângă tine, pe pernă, trezindu-ți visele încă amețite. Apoi țipătul a adunat vorbe și gesturi. „Dani, Dani, trezește-te, hai acasă!” Așezată în genunchi, pe trotuar, lângă bărbatul căzut dintr-odată, ca un spic de grâu secerat înainte de vreme, femeia cu haină de purpură, ca o tragediană coborâtă în stradă, implora divinitatea să-i aducă bărbatul înapoi, să-l trezească din morți precum se făcuse cu Lazăr, și să-l vadă iar zâmbind, alergând către ea, cu brațele ridicate până la cer. Însă, în imaginea prezentă, cerul se pare că era un reper care nu mai însemna fericire, ci doar o poartă către o altă lume.

            Femeia continua să plângă. Își frângea mâinile, mângâia cu gesturi precipitate bărbatul căzut pe caldarâm,  pe lângă care se adunaseră tot felul de gură-cască, așa cum se întâmplă la rău. Venise și ambulanța. Cineva avusese prezența de spirit să folosească telefonul pentru natura sa cu adevărat importantă. Semnalele sonore ale salvării treziseră mai tare cartierul învăluit în aburii dimineții. Micul oraș de câmpie în care pescărușii țipă se oprise parcă în loc, respirând în ritmul mâinilor apăsate pe pieptul bărbatului care nu mai putea să lupte pentru viața lui. Într-un film, secvența asta ar fi putut fi redată din înaltul cerului, înfățișându-l pe muribund întins pe asfalt, pe fundalul unor viori capabile să smulgă multe lacrimi. Din cer se privea și el, neînțelegând cum s-a schimbat totul într-o secundă. Doar ce închisese ușa apartamentului, salutase o vecină și terminase de vorbit cu Magda, soția sa, despre ziua și săptămâna care începeau cu stereotipiile de rigoare. Coborâseră împreună scara blocului, așa cum făceau de multă vreme de când lucrau împreună. Priviseră copacii din preajma blocului – vara indiană care nu dădea semne că se va sfârși curând îi desfrunzise poetic –  și se îndreptau amândoi spre mașina care avea să-i ducă la serviciu. Drumul însă pare că voia altceva, pașii îl purtau în altă direcție, ceva se scurtcircuitase în el, mâna întinsă spre Magda nu mai ajungea la ea. Apoi nu auzea decât țipetele ei, ca dintr-un hău. Și se făcu întuneric.

            De la ferestrele unui coafor, câteva persoane  priveau ca la un spectacol în desfășurare. Bărbatul care era căzut la pământ, lângă mașina care trebuia să-l ducă la serviciu, era inconștient. Soția sa continua să plângă, să-l strige, să-l cheme acasă, să-i aducă aminte de fiul lor care de-abia pornise în viață, pe picioarele proprii. Însă, picioarele lui Dani nu-l mai duceau nicăieri. Se privea din altă lume, înțelegea el, în timp ce paramedicii îi făceau manevrele de resuscitare. Defribilatorul nu putea porni inima. Magda țipa să se continue cu resuscitarea. Dani vedea cum îl acoperă cu o folie de aluminiu. Salvarea plecase. Magda se ridicase în picioare și rămase mută, păzind trupul bărbatului său, pe lângă care treceau în ritm infernal automobile grăbite către ritmurile vieții rutiniere.

Orașul de câmpie se trezea brutal, Magda și Dani se despărțeau după ce, zi și noapte, fuseseră împreună. O viață de om, cu rele și bune, care acum erau rememorate de bărbatul care privea ca la cinematograf pelicula existenței sale. Se vedea copil, când, în vacanțele de vară petrecute la bunici, aducea acasă vaca, de la izlaz. Soarele cobora încet linia orizontului, întinzând umbre lungi peste câmpie. Se auzeau mugetele animalelor și zgomotele copiilor pentru care totul era o joacă, stropitul la fântâna cu cumpănă, desenatul cu bețele în praf,  alergatul pe lângă vite, veselia lor ce umplea câmpia de viață. Se vedea adolescent, la revoluție, în fața televizorului, alături de mulțimea de bărbați care se mutaseră din camera unde se desfășura priveghiul bunicii, moarte, natural, în clipe istorice. Privea fascinat imaginile cu sfârșitul regimului comunist și asculta poveștile conspirative ale sătenilor despre ruși care vor ocupa țara, despre teroriști, despre patrulele care păzeau intrarea în localitatea lor cu arme, verificând posibilii adversari ai libertății nou instaurate. Se vedea mire în cantina unei fabrici, alături de mireasa lui dragă și mulți convivi care veniseră la o nuntă cu dar, strigat la un microfon lăudăros, în care se jucase găina, iar vornicii primiseră șorțuri și serviseră sarmalele mult așteptate. Se vedea tată al celui mai frumos băiat din lume, terminând liceul în anii erei digitale pe care el nu o privea cu ochi buni, căci, în copilăria sa, anii 2000 erau din science fiction. Atunci, nici măcar nu îndrăznea să privească mai departe, jonglând cu touch screenurile, cu roboții care îți curățau covoarele, cu dispozitivele care îți hrăneau pisica, cu aplicațiile care-ți numărau banii și te ajutau să te orientezi în spațiu, dar nu puteau să-ți dea viața înapoi, să te ajute să-ți recuperezi timpul pierdut cu îndeletniciri urâcioase, cu oameni consumatori de energie, cu vorbe aruncate la nervi. Acum sufletul lui avea de parcurs vămile văzduhului, dând seamă de păcatele sale, amintindu-și pe rând de toate câte i se întâmplaseră.

            Magda se întorsese acasă, bărbatul fusese ridicat de serviciul de medicină legală. Blocul se umpluse de strigătele ei, locul purta amprenta trecerii dincolo de viață. Zvonul morții subite a vecinului Dani contaminase întreg cartierul și orașul de provincie. Magda își căutase haine cernite, părul ei negru, lung, ținuta dintotdeauna solemnă, se integrau acum în  ritualuri pe care trebuia să le înțeleagă, să le stăpânească, pentru că deja lumea începuse să-i spună ce se face în asemenea împrejurări. Îi anunțase fiului vestea teribilă, vorbise cu cei apropiați și nu putea uita chipul uimit al soțului său, fruntea brăzdată de o mirare care întreba ce s-a întâmplat cu el, de ce nu-și vede de treburile sale și rătăcește prin alte hotare. Căuta printre lucrurile lui, făcea ordine în haosul gândurilor, își amintea ziua de duminică petrecută de amândoi, filmul văzut pe netflix, conversația la telefon cu băiatul, cina relaxantă, agitațiile împotriva porumbeilor care le maculau pervazul balconului, discuția despre locul de parcare pentru care trebuiau să liciteze deștept, pregătirile pentru apropierea iernii. Toate rămăseseră suspendate. Se trezise dimineață alături de bărbatul său, ca în majoritatea celor mai bine de douăzeci de ani petrecuți împreună, și seara o prinsese singură, într-o casă, în care ecoul țipetelor ei devenise sinistru.

            Orașul de câmpie, cu strada lui principală, ce se întindea printre blocuri impersonale, deasupra căruia zburau rătăciți porumbei, ciori, pescăruși, se pregătea de încă o noapte călduroasă. Vara nu se dădea dusă. Viața nu avea ce face. Se supunea unor legi nemiloase care făceau uneori ca cel trezit dimineața să nu mai apuce seara. Vântul serii nu mai răcorea, ci doar amesteca mirosurile. În spatele draperiilor trase, televizoarele ardeau imagini, iar gândurile nu mai aveau vlagă să se revolte. Orașul tăcea, viu, dar fără voință. Bărbatul ajunsese la prima vamă și repeta întrebarea lui Sorescu: „Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu?”