Lavinia Braniște este o scriitoare contemporană apreciată de cititori, premiată de reviste și instituții prestigioase, despre care am mai scris, analizând romanul „Mă găsești când vrei” și prezentând aspecte ale biografiei sale. Am remarcat și cu ocazia apariției celui mai recent roman al său, Camping (editura Polirom, colecția „Ego. Proză”-2025 ) maniera originală în care scriitoarea tratează o problematică gravă, intrată în „comandamentele” contemporane, îmbinând ironia, stilul reflexiv, lirismul subtil.

Interviul publicat în „Matca” (#08, martie 2025), apariția pe coperta acestei reviste de cultură o încadrează pe Lavinia Braniște în categoria celor mai talentate scriitoare din România, surprinzând naturalețea sa, dificultățile vieții (extra)literare ale unei autoare care și-a făcut o meserie din scris și consideră că a avut parte de puțină vizibilitate abia la a patra carte.

Una dintre mărturisirile sale dintr-o emisiune de televiziune arată o scriitoare adaptată acestor vremuri, conștientă de schimbările care ne invadează și modifică relația cu literatura: „Nu cred că scriu pentru posteritate. Cred că scriu pentru oamenii care sunt aici, acum, cu mine, aproape de mine, în cultura mea, în societatea mea.” Conectarea scriitoarei la pulsațiile societății, modestia, autenticitatea, valorizarea unei comunicări deschise sunt aspecte pe care le-am observat și apreciat în toate aparițiile publice ale autoarei.

Camping – un roman senzorial, cu elemente autobiografice

Camping este prezentat de autoare drept un roman senzorial (în care întâlnim o bogăție de culori, un spațiu prezentat sinestezic, cu păsări, animale, praf saharian etc.), nefiind în întregime o carte autobiografică, conținând un puzzle de povești și de stări, ficționalizând experiența de rezidentă în Spania a mamei autoarei, dar și a încercării sale de a emigra. Fotografia de pe coperta volumului îi aparține înseși scriitoarei care mărturisea că eroina cărții e mai mult o replică a sa.

Povestea Sofiei – douăzeci de ani între două lumi

Acțiunea romanului Camping se petrece în 2022 și prezintă povestea de viață a Sofiei, o româncă aflată de douăzeci de ani în Spania, care, fiind în pragul pensionării, este nevoită să se întoarcă în țară. Plecată cu o viză turistică, pentru trei luni, în 2002, după ce în țară căutase de lucru fără succes, Sofia se trezește «prinsă în capcana» ilegalității, așteptând aderarea României la UE, moment în care va începe să existe în documentele oficiale ale noului stat în care trăia. Înregistrarea româncei într-un registru al cetățenilor proveniți din state membre ale Uniunii Europene s-a realizat cu ajutorul familiei bătrânei pe care o îngrijea și i-a adus schimbarea statutului social, devenind „doña Sofia Mosnegutu fără ș și ț. Până atunci era strigată nena – fată- de bătrânii pe care-i îngrijea sau de patronii de prin restaurantele unde lucrase.” Cu un copil acasă, într-un oraș de la malul Dunării, și un tată care avea grijă de nepotul Robert, eroina cărții se ocupa de bunăstarea lor, trimițându-le bani, mai ales după ce devine recepționeră în campingul „El Titi”, unde locuiește și ea, într-o rulotă. Acest serviciu îi oferă stabilitate, iluzia fericirii, a înțelegerii cu tatăl și fiul său, suplinind absența de acasă, cu bani, obținuți cu mult efort: „Însă adevărul era că nu făcuseră încă pace, ei ca familie, cu ceea ce li se întâmpla și încă erau dominați de un sentiment de rușine. Aveau confortul financiar care altfel ar fi fost imposibil de obținut, dar în același timp aveau un deficit afectiv și legături viciate ireversibil și le era imposibil să recunoască în fața societății că distanța dintre ei era, mai presus de toate umilitoare.”

Migrație, înstrăinare și criza identității

În esență, romanul reflectă realitatea trăită de numeroase familii de români plecate din țară, în căutarea unei vieți mai bune, ilustrând conflictele interioare, transformările identitare declanșate de fenomenul migrației. Pe lângă tema migrației, cartea vorbește despre singurătate și înstrăinare, despre prăpăstii uriașe care se nasc între generații, despre lumea în care trăim. Relația părinți-copii este una generatoare de reflecții profunde, eroina ficțiunii, mamă și fiică, condiții dominatoare în fața feminității sale, gândindu-se cu teamă la întoarcerea acasă și încercând să înțeleagă sentimentele ambigue care o copleșesc.

Sofia nu înțelege de ce trebuie să fie puternică atâta vreme cât, în concepția ei, emanciparea și independența aduc odată cu ele singurătate. Idealurile moderne provoacă dezrădăcinare și alienare, iar eroina cărții trăiește afirmarea personală cu prețul rupturii de ceilalți. Femeia devine un corp rătăcitor în vid, fără legături, fără sprijin, fără apartenență. Este o meditație amară asupra sensului libertății, o libertate care, în absența solidarității, poate deveni o formă de exil interior: „Dacă emanciparea oamenilor, adică ceea ce strâmb se numește împuternicire, a oamenilor, dar mai ales a femeilor, înseamnă de fapt singurătatea absolută și dacă independența înseamnă singurătatea absolută și dacă a fi puternică înseamnă să plutești singur printr-un cosmos fără niciun cablu care să te lege de nava-mamă, atunci Sofia nu e sigură că vrea să fie puternică. E nevoie de un sat să crești un copil, dar și pentru un adult tot de un sat e nevoie. Cât o să mai dureze situația asta, cât o să mai trebuiască să fie puternică?”

Campingul este un microcosmos, construit ca un sat, cu rezidenți, dintre care majoritatea sunt pensionari din Europa, preferând să trăiască în rulote, la malul mării. Playa Can, voliera cu păsări diverse, mirosul de câmp și aer sărat, marea zbuciumată, izbindu-se de stâncile plajei creează un decor exotic pe care Sofia îl privește cu interes, amplificând trăirile sale, starea de pendulare între stabilitate și provizorat. Spațiul e animat de ritualuri pe care eroina cărții le execută din obligație, cu seriozitate: rondurile făcute prin curte, verificarea tuturor locurilor, grija pentru păsări, saluturile mecanice, conversațiile în mai multe limbi.

În acest microunivers care are regulile sale clare, rulota în care trăiește personajul este singurul refugiu, dar și un adăpost claustrant, care o vulnerabilizează, fiind la voia naturii, făcând-o să se simtă ca în țara lui Oz. E o anumită fatalitate în gesturile femeii care așteaptă ca altcineva să-i îndrepte viața, de vreme ce privește chiar semnele de pe autostradă ca pe niște avertismente: „Volver es lo mas importante.” Pensionarea vine astfel ca un factor exterior care să-i îndrepte mersul firesc al existenței și să-i inculce speranța că revenirea poate repara ceva. Dar pentru Sofia, întoarcerea nu e simplă: e în același timp o promisiune și o condamnare. E un act de revenire la rădăcini, dar și o confruntare cu ceea ce a fost abandonat. Pregătirea pentru plecare devine, pentru femeie, un adevărat bilanț al vieții sale spaniole: are în fața ochilor toate obiectele adunate de-a lungul anilor, de care se desparte cu greu. Le trimite acasă sau le lasă celor care le doresc, incapabilă să renunțe la ele fără o formă de transfer afectiv.

Camping – un roman al relațiilor dintre părinți și fii

Romanul se deschide cu vizita lui Robert în camping, Sofia încercând să-și ia rămas-bun de la Spania, alături de fiul său de douăzeci și patru de ani, gândindu-se că îi va transmite acestuia ca pe o moștenire locul și serviciul său în „El Titi”. Numai că viitorul pe care i-l proiectează fiului său nu are nicio legătură cu dorințele tânărului care nu valorizează munca și nu înțelege eforturile mamei de a-i pune la adăpost viața, cumpărându-i un apartament. Relația cu fiul său devine tensionată, Sofia rememorează momente ale copilăriei și adolescenței lui Robert, se învinovățește pentru absența sa de acasă, dar își dă voie să fie furioasă și să trăiască pentru puțin timp în armonie cu propriile sentimente.

Relația personajului central al romanului cu bătrânul său tată este și ea viciată de plecarea de acasă. Distanța dintre ei nu este doar una fizică, ci și afectivă, apropierea dintre ei nefiind cultivată nicicum, iar comunicarea prin gadgeturi nesuplinind lipsa afectivității. Eroina cărții se simte ca un copil bătrân, pentru care iubirea nu se poate exprima decât la persoana a III-a, ca o formă de reproș față de cei douăzeci de ani de absență: „– Te iubește tata. Ca un fel de bogdaproste. Din care ea a înțeles lasă-ne în pace.”

Relația cu limba spaniolă

Spaniola este o limbă pe care Sofia nu o stăpânește pe deplin și care îi trădează originea. Asemenea relațiilor cu oamenii, și legătura ei cu limba străină este „strâmbă și spartă” , un amestec de ezitări, adaptări și compromisuri. Românca realizează un transfer continuu de cuvinte, o suprapunere de sunete și sensuri, la fel cum încearcă să suprapună și realitățile celor două lumi între care se împarte. În acest sens, este plină de semnificații, prezentată cu umor fin, secvența discuției cu Valérie, rezidentă în camping, care amendează lingvistic haosul lăsat de intemperii în arealul în care locuiește Sofia, folosind termenul franțuzesc „bordel”. Secvența (care a fost inspirată de o experiență a mamei autoarei) încheie un capitol al unui roman roman cu multe subtexte apăsătoare, accentuând umorul ca mijloc de umanizare a dramei migrației:

„Iar cum, când a auzit din nou cuvântul ăsta, a izbucnit.

– În limba mea înseamnă ceva urât. Casa mea nu e bordel! Te rog să nu mai spui așa ceva!

Iritată la culme, moartă de somn, a avut grijă să repete, să se facă înțeleasă într-un amestec de spaniolă și franceză. Valérie a făcut ochii mari speriată, apoi, după câteva secunde, și-a dat seama despre ce e vorba și a izbucnit în râs.

– Trés bien! a zis.”

Compoziția romanului: fragmente narative și ecouri din online

Cel mai recent roman al Laviniei Braniște este alcătuit din capitole scurte, construite ca proze independente, fără titluri, unite prin inserții care reproduc postări dintr-un grup de Facebook, Români în Spania. Autoarea a mărturisit că aceste intervenții sunt inspirate din propria experiență de membră a unor astfel de comunități online.

Aceste texte funcționează ca interludii care îmbogățesc narațiunea, potențând mesajul poveștilor de viață prezentate în roman. Ele aduc în prim plan detalii din viața cotidiană a diasporei: de la întrebări legate de asigurări de deces, drepturile pensionarilor sau transportul de pachete către țară, până la postări despre vin românesc pe gustul spaniolilor, căutarea unui fotograf sau a ursitoarelor pentru botez, dar și anunțuri despre persoane dispărute.

Finalul romanului Camping este ambiguu, nu descrie întoarcerea acasă, nu aduce o eliberare, ci o altă formă de suspendare. Sofia trăiește o dublă dezrădăcinare: prima, odată cu plecarea din țară, când se desprinde de limba, familia și rosturile ei, a doua, odată cu pensionarea, când e simbolic „scoasă din sistem”, deopotrivă din piața muncii și din dinamica socială în care se integrase cu greu. Dacă migrația a însemnat o luptă pentru supraviețuire și recunoaștere, pensionarea aduce o formă subtilă de ștergere, de invizibilitate. Sofia rămâne între lumi, fără un „acasă” clar definit, dar cu o existență care continuă să caute sens, chiar și în absența unui loc stabil în lume.

Camping de Lavinia Braniște este un roman despre singurătate, desprindere și neapartenență, dar și despre abandonarea feminității, o poveste în care întoarcerea acasă devine o lecție dureroasă de reînvățare a propriei identități.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023