O margaretă culeasă din fața școlii și așezată într-un pahar impersonal de hârtie îți va aminti mereu de umaniștii 2025. Nu s-au smuls petale din plăpânda floare, astfel încât să afli dacă a fost ceva sentiment la mijloc. Dar s-au rememorat diminețile chinuitoare, (pentru ei, căci nopțile acestora nu erau făcute pentru somn), stresante, (pentru dascăl, căci „bătrânii” nu puteau înțelege nici în ruptul capului că punctualitatea e importantă), fericite, (pentru aproape toată lumea, când se descâlceau sensuri, se emiteau idei, se trăia, în ciuda telefoanelor care au făcut mereu parte din costumația lor). Au fost clipe când se invoca divinitatea, se căutau iluminări și epifanii, se zbârceau tegumentele, scârțâia aerul, se locuia în tabloul „Țipătul” și se urca bolovanul lui Sisif, dar trebuie să ni-l închipuim pe profesor fericit (vorba eseului lui Camus).

Margareta aceasta este simbolul lor, al unor năbădăioși, când vine vorba de trezit dimineața, de scris teme și de predat la timp, dar este și semnul unor sensibili, al unor tineri în căutări permanente, în fugă după necunoscut, timizi și retractili când îi gâdili prea mult, ca pe floarea albă. Au fost aproape 800 de ore, în care s-a respirat același aer, în care am stat bucuroși, nervoși sau explodând de iritări, umăr la umăr, spate în spate, trecând prin lecții (poate) plictisitoare, informații (poate) prea multe și istovitoare.

În ultima oră de curs, de la 9 la 10, s-a discutat despre prietenie ca formă de împlinire spirituală, având ca suport „Jurnalul de la Păltiniș” și s-a scris pe tablă un adagiu care ar fi putut sluji în argumentație, „Prietenul e un al doilea eu”. Apoi, s-au terminat subiectele școlărești și s-a vorbit despre amintirile comune și … despre fiecare. Alexandra a fost numită, într-o clipă de inspirație „marele meu succes”. S-au scris versuri și alte năzbâtii despre comunicarea plină de provocări dintre cele două balanțe. A fost timp și pentru a evoca talentul artistic, decența și sensibilitatea Casianei, interpretările pline de har ale Mirunei, condescendența, altruismul Clarei, demnitatea, umorul Melisei, fragilitatea Anei C (din a treia bancă), prietenia frumoasă dintre Cristina și Andreea, eleganța lor, cuviința și dorința de a învăța ale Luminiței, tăcerile pline de înțelesuri și revoltă ale Mariei Ș, plăcerile de cititor și privirile expresive ale Silviei, spiritualitatea Biancăi, numele cu rezonanțe culturale al Marinei, cumințenia expresivă a Alexiei, activismul Anei, mesajele pline de miez ale Isei, „atingerile” ironice ale Florentinei, vânătoarea de gadgeturi perpetuă oferită de Robert, Manu, Denis, Răzvan, intrările la momentul oportun ale lui Denis D, Andrei și companiei, lookul caligrafic al Dariei și Irinei, gândurile neexprimate ale prietenelor cu același prenume, Maria, fericirea perpetuă a Georgianei, încrederea în sine a Laurei, pasiunea lui Andrei pentru Ada Milea, talentul lui de a apărea când trebuie.

Toți aceștia trebuiau să poarte un nume. Li s-a spus clasa a XII-a E. „Și te-ai dus, dulce minune,/[…] Totuși este trist în lume”. P.S. Ceva poezie la bac? Eminescu, oare?