Am regăsit un citat din romanul lui Tolstoi, „Război și pace”, în filmul I LIMONI D’INVERNO/Lămâiul.

Protagonistul filmului folosește aceste afirmații drept motto al unei cărți pe care o scrie, despre patru femei talentate, ignorate cumva de istorie. Citatul din Tolstoi nu trebuie privit ca o formă de autosugestionare naivă, în registrul motivațional superficial al dezvoltării personale contemporane. Pentru personajul principal al filmului, el exprimă mai degrabă o hotărâre profund umană: aceea de a-și trăi ultimele clipe de luciditate, cu demnitate.

Pasiunea pentru scris și grija pentru plantele de pe terasa apartamentului său sunt ultimele preocupări care îi mai dau sentimentul că trăiește. Pe măsură ce boala Alzheimer începe să-i erodeze amintirile, scrisul devine spațiul în care identitatea sa mai poate supraviețui. Deși încearcă să ignore boala, prietenia cu Eleonora, sfaturile oferite tânărului care încearcă să-și facă un drum în viață îi dau lui Pietro sentimentul că mai are un rost în lume.

Filmul tratează o tematică actuală, fără să fie o capodoperă de festival, ci vorbind cu emoție și umanitate despre senectute, dar, indirect, și despre celelalte vârste, iubire, sănătate mintală, fericire. Melancolie, adevăr, emoție, solidaritate umană sunt reperele ce dau profunzime acestui film.