Eseu înscris în cadrul Concursului Național de Eseuri pentru liceeni organizat de revista Dilema

TEMA: „Trăim în cea mai bună lume posibilă.” Spune-ne dacă e adevărat, fals, ironic, periculos sau pur și simplu… complicat.

Autoare: ALEXANDRA OPREA

„Nu știu dacă am avut vreodată vreo predispunere pentru analiză, pentru conspect sau pentru șablon, pentru ceva suficient de fix încât să mă inhibe, să-mi irite vreun pic din plăcerea dubiului. Exactul, al cărui privilegiu n-am avut fericirea să-l cunosc, mi-a îngreunat mereu multă critică și mult spirit, multe conversații, și expuneri, și dimineți în care am avut surpriza că nu mulți oameni cunosc domeniul ăsta al eraticului, al zicerii în soare, simplu și curat. Am aflat că nu mulți oameni știu să curgă. Și, între timp, am realizat că eu niciodată n-am reușit să merg mică printre oameni și să nu mă afecteze o nuanță prea aspră de structură, de rigoare, de gri șters. Am realizat că eu nu mă pot defini decât printr-o confesiune patetică prin care, de altfel, încep orice scriere, orice plimbare, orice relaţie. Încep cu același eu sintetic cu/și prin care am învățat să trăiesc. Mi-a fost câteodată tare teamă că în lumea bună trebuie să te sustragi ţie ca să aparţii, ca să fii ascultat și ca să nu târăști după tine un ridicol simţ al propriului suflet pe care-l cunoști (colosal) mai bine decât orice altă structură socială. Eu nu am știut mult timp să aparţin lumii și parcă în cele mai reușite zile n-am reușit decât să fiu mai puțin convertită la mine însămi, mai deschisă, mai „firească”. Am trăit cu tâmpitul crez că, dacă vrei adeziune la un tot, trebuie să-i devii omogen, să-l lași să te sculpteze, să-ţi placă vorbăria și esteticul, grupul și valorile grupului. Or, eu mi-am experimentat propriul mediu printr-o liniște pe care mi-am însușit-o, o liniște căreia i-am luat forma și, până să cresc suficient încât să o înțeleg, am lăsat‑o să mă îndese în mine însămi până am ajuns la glorioasa etichetă de „introvertită”. Și mi-oi fi atribuit-o și eu la un moment dat, dar nu mai știu sigur, pentru că a reprezentat normalitatea pentru mine și n-am mai simțit nevoia încadrării în șablon.

Cumva, când trăiești așa, ca un schimnic de epocă nouă, ușor la școală, ușor la vreo ieșire, ușor pe la vreun unchi taclagiu și certăreţ, ușor pe la vreo masă la care stimabilii se ceartă „electoral”, ușor în tine și în afara ta, în cuvinte suprapuse și mult, mult ton incert, asimilezi lumea foarte grafic și, contrar așteptărilor, o înțelegi mult mai profund și detașat decât dacă te‑ai fi purtat direct în miezul ei, în încordarea pe care-o presupune să placi și să fii plăcut de toți. Ce vreau să spun de fapt este că eu cred ferm în om ca produs al mediului și, totuși, văd luciditatea ca pe-o ancoră în densul parcurs al „devenirii” ăsteia sociale, unde te poţi privi brut în oglindă și poţi ști de unde ţi-au ieșit fiecare rid, fiecare cicatrice, din ce zi ți s-a îngroșat glasul sau de la ce părinte ai primit cutare principiu, mândrie sau durere. Iar acest acces la tine însuţi aduce o inerentă capacitate de a-ţi modela „produsul final”, care în fapt nu e final niciodată, atâta timp cât știi că-ţi ţii în mână propria carne.

Eu nu cred că lumea în care trăim și mersul ei au vreo trăsătură universal valabilă, la a cărei definiţie să putem adera toţi, ca niște dragi fiinţe sociale ce suntem. Cred că dimensiunea zonei de intersecţie a noastră cu lumea în care trăim e prea puţin ajustabilă ca să ne putem declara locuitori ai aceleiași vieţi și, în consecinţă, ai aceleiași „lumi”. Și cred că „lumea posibilă” prezintă epitetul tocmai prin natura ei relativă, unde, cât ţi-ai făcut sau nu casă din tine însuţi denotă dacă e sau nu cea mai bună dintre ele.

N-am adorat filosofia, deși m-a obsedat întotdeauna un criteriu de holistică, de introspecţie și de amorf și am vrut dintotdeauna să știu de ce mă prezint atât de în vânt, atât de casantă și de incertă și de ce nu reușesc să-mi fac lumea plenară, cu știinţa și societatea și cu dumnezeii ei cu tot. Iar acum judec că probabil a fost întotdeauna o problemă a atitudinii faţă de comprehensiunea în cauză, pentru că am simţit la răstimpuri că, îndoindu-mă de tot, n-o să fac decât să mă lupt cu lumea în care trăiesc și în care m-am trezit aruncată pur și simplu, în tipar: „Uite Pământul, spune-ţi pe nume și calcă pe el și găsește-i și lui un grad secund, să vă înțelegeţi, să staţi amândoi la masă și să vă trageţi de degete cât să faceţi corp comun”.

Am descoperit, deci, lumea prin mine. Și n-a fost întotdeauna cea mai frumoasă. I-am fost îndărătnică și am găsit câte o nedreptate pe fiecare scaun pe care m-am așezat. Mi-am rezistat cumva și am învăţat să fiu cuminte sub soare, deși mi-am înţeles multă vreme nonconformismul ca element identitar definitoriu și am aruncat în toţi cu propria controversă, devenind (ca mulţi adolescenţi în veșnicul lor spirit de frondă) ostilă lumii, mereu defensivă.

Mai târziu, crescând, am ajuns să înţeleg lumea prin istoria ei, pe care nu cred că o să încetez vreodată să o consider inalienabilă înţelegerii concrete, de facto, a tuturor aspectelor vieţii. Și mă îngrijorează foarte multe lucruri cu rădăcină comună, mă îngrijorează o deficiență gravă de comunicare, un handicap al solidarității. Mă îngrijorează scena politica mondială, mă îngrijorează cum citeam în clasa a zecea cauzele instaurării regimurilor totalitare în Europa secolului trecut și una dintre ele era „pierderea încrederii în democrație”, iar acum asist la o reafirmare a mișcărilor și vocilor extremiste la nivel european. Mă îngrijorează atâtea puncte de tensiune pe glob. Mă îngrijorează că unele dintre marile puteri ale lumii nu au la conducere mari oameni, ci demagogi tâmpi ale căror vanități cuprind mai mult text decât orice proiect de lege. Mă îngrijorează o mamă cu un bebeluș în braţe la Tâncăbești, în noiembrie, comemorându-l cu slujbă religioasă pe Zelea-Codreanu. Mă îngrijorează politicienii cu sminteala la îndemână, m-a îngrijorat un Caţavencu violent în turul doi al prezidențialelor, mă îngrijorează că nu mai știm să distingem adevărul de minciună, bobul de neghină, că nu mai știm să tăcem și să ascultăm, că nu mai știm să citim. Mă împietrește că suntem tare, tare răi, deși, fără să devină o scuză, pot să justific de ce am fost învățați de mici că în lume e frig și nu ar trebui să încălzim decât mâinile noastre. Bunicii noștri au trăit și au muncit atâta timp în claustranta ceaţă ceaușistă, încât pot să văd pe chipurile lor o reticenţă activă faţă de a da, faţă de a zâmbi unui străin sau a-l crede pe cuvânt când spune că e un om bun.

Nu avem o istorie tocmai luminoasă, dar „am răzbit noi cumva la lumină”, ca-n piesa lui Sorescu, și simt că suntem capabili să ne menţinem aici. Văd cumva, sper că nu printr-un văl afectiv, cum generaţiile tinere sunt din ce în ce mai deschise și cu mai puţină frică de-a se expune, sunt mai independente, mai grave și totodată mai predispuse să renunţe la o noţiune de imagine, dacă le îngrădește acest simţ al afirmării. Pentru că noi ne-am născut cu libertatea la nas și nu am știut ce înseamnă să-ţi obtureze o ideologie vederea, exprimarea, poziţia verticală. Noi nu am cunoscut, din fericire, mersul în van, deși mai văd, din când în când, câte un nostalgic după ceva ce n-a cunoscut vreodată. Și mai observ, trist conștientă că nu suportă nicio intervenție, o rigiditate albă, corozivă  a celor cărora tinereţea nu le-a deschis drumul dorit și care acum simt că i-a înlocuit demult Pământul cu ceva la care ei n-au acces. Nu știu dacă aș numi-o inadaptare sau doar singurătate, dar conversaţia cu un bătrân e sfântă prin cum nu-i poţi atinge nicio idee pe care n-au rănit-o deja alte vremuri.

            E și mult trist pe potecile noastre, dar am o încredere inexplicabilă, aproape intuitivă în noi și într-un Dumnezeu al lucrurilor, nu numai al oamenilor (dacă nu o fi, bineînțeles, același). Cred într-o destinaţie și știu să o iau așa cum vine. Cred într-o ordine superioară a vieţii, fără să mă îndoiesc de liberul nostru arbitru, cred într-un soi ciudat de hazard pozitiv. Cred, probabil, într-un nehazard.

            Îmi amintesc totuși că, într-o după-amiază de timp vag, m-am găsit ușoară, dând eu formă propriei lumi. Absentă, ultim îndrăgostită, de o luciditate suficientă să-și anuleze propria condiţie și să mă lase să visez, să construiesc, să cunosc fără să mă întorc în mine ca într-o cochilie. Am învăţat să experimentez lumea în calitate de lăsată-n voia ei. Și am avut sentimentul absurdului, care mă frustrase la început ca nimic pe lume. Am avut, de fapt, o experienţă existenţialistă, chiar dacă mă declaram nefilosoafă. Doar că absurdul ăsta emfatic își dă arama pe faţă dacă ajungi să-l înţelegi, și nu e numai frumos să te trezești în mijlocul lui, dar e amuzant să vezi în dreapta un domn isteric certându-se la telefon, în stânga un copil care-și trage mama vizibil surescitată după el, din spate să simţi un tânăr că fumează și să-ţi amintești că știi și tu plăcerea țigării, de sus să te îmbrace mirosul florilor de tei, iar în față, undeva în depărtare, să-ți vezi ție reflexia și să te recunoști senină, fără lirismul ăsta al măștilor, știind că poți să ajungi oricând la tine. E reconfortant să îi privesc pe toți și să știu că suntem toți în excursie prin viață.

            N-aș vrea să fac poezie, dar m-a încercat mereu un dor pe care nu am știut mereu să-l localizez. Un dor de frumos, parcă de veșnicie, pe care l-am metabolizat între timp. Și nu știu dacă Leibniz avea sau nu dreptate, dar, dacă a simțit lumea asta, adânc defectă și umană, ca fiind cea mai bună într-un moment de dor originar, asemănător cu cel pe care încercam să-l descriu, nu-l poate contesta nimeni. Probabil niciodată.”