Sticlăreasa de Tracy Chevalier a intrat în viața mea, grație Veronicăi D. Niculescu care anunța în decembrie 2024 apariția acestui volum, menționând că este cea de-a patruzeci și treia carte tradusă de ea. De la vederea copertei și cunoscând-o pe traducătoare, ea însăși o remarcabilă scriitoare, am anticipat valoarea estetică, literară a acestei cărți care spune povestea unei artizane a sticlei, a unei familii ce păstrează vie o meserie de odinioară, devenind, în același timp, un elogiu adus orașului Veneția.

Despre autoare și mecanismele inspirației

Tracy Chevalier este o scriitoare născută în America, dar trăiește în Londra de patruzeci de ani, fiind autoare a zece bestselleruri. Tracy Chevalier este recunoscută internațional, având premii literare și distincții academice notabile. Romanul care i-a adus notorietate a fost „Fata cu cercel de perlă”, tradus în patruzeci și cinci de limbi și adaptat într-un film nominalizat la Oscar, o piesă de teatru și o operă. Toate cărțile sale sunt o pledoarie pentru creație, pentru artizani și meșteșuguri, autoarea fiind fascinată de procesul din spatele realizării unor obiecte, fie că sunt romane, pulovere,  quilturi, perne pentru rugăciune etc., Tracy Chevalier declarând: „Fac multă documentare pentru romanele mele, deoarece acțiunea lor se desfășoară, în general, în alte vremuri și locuri. Dacă este posibil, îmi place să fac ceea ce fac personajele mele – astfel înțeleg mai ușor și pot descrie mai autentic. Așa că am încercat pictura când am scris „Fata cu cercel de perlă”; quilting pentru ”The Last Runaway”; broderie cu ac pentru ”A Single Thread”; mărgele de sticlă pentru ”The Glassmaker”. Am vizitat un atelier de țesut pentru ”The Lady and the Unicorn”.

Autoarea devoalează sursa de inspirație a celei mai recente creații, la finalul romanului, în „Mulțumiri”, vorbind despre întâlnirea, după lansarea unei cărți, la Milano, cu un cititor care i-a oferit niște broșuri despre mărgelele de sticlă din Veneția, folosite ca monedă de schimb, și i-a sugerat să scrie despre această ramură a sticlăriei în care femeile s-au putut implica în trecut. Subiectul sugerat a rămas în stare latentă, a crescut în mintea autoarei, care a dedicat ulterior cinci ani pentru realizarea romanului Sticlăreasa, perioadă care a cuprins și pandemia, context în care este plasată și eroina sa ficțională, la sfârșitul cărții. De asemenea, spațiul virtual contemporan păstrează fotografii ale autoarei alături de Georgio Terizzi, cititorul acesta providențial, scriitoarea menținând în aparițiile sale publice o relație apropiată cu lectorii săi, la o întâlnire punându-le acestora la dispoziție un carnet în care să-i noteze posibile teme ale unor cărți viitoare.

Saga familiei Rosso; timp alla Veneziana

Sticlăreasa este saga familiei Rosso, urmărind parcursul acesteia prin timp, de-a lungul a jumătate de secol de istorie a Veneției și a insulei Murano, între 1486-2022. Caracterul atipic al sagăi este dat de faptul că personajele rămân aceleași, martori și creatori ai unei istorii care curge neîntrerupt, sfidând legile firii, în Orașul Plutitor și în Insula Sticlei, unde viața și meșteșugul se împletesc, artizanii îmbătrânind altfel decât restul lumii.

Scriitoarea se folosește de conceptul de timp „alla Veneziana” și de metafora pietrei care atinge apa, în salturi, la intervale diferite, pentru a ajuta cititorul să înțeleagă curgerea neobișnuită a timpului în Orașul Plutitor. În incipitul romanului se realizează un dialog cu cititorul care este îndemnat să înlocuiască imaginea apei cu aceea a timpului și să pornească într-o călătorie, făcând salturi prin istorie, care îl poartă din Renaștere, până în prezent. Compoziția romanului, alcătuit din trei părți și șapte capitole corespunde acestei imersări în epoci diferite. Acțiunea fiecărui capitol se desfășoară într-un timp istoric distinct, conturând o succesiune cronologică ce traversează secole.

Imaginea familiei; Condiția femeii; Elogiul artei și al sacrificiului pentru creație

Capitolul I joacă un rol esențial în conturarea imaginii familiei Rosso și a poziției acesteia în breasla sticlarilor din insula Murano. Autoarea excelează în redarea aspectelor de viață cotidiană, zugrăvind scene vii în care fiecare personaj este conturat cu realism, surprinzând și ierarhia din interiorul unei familii conservatoare în care în care rolurile sunt bine definite, iar tradiția dictează dinamica relațiilor. De asemenea, este prezentată organizarea breslelor, a atelierelor de sticlărie, evidențiindu-se regulile stricte, ierarhiile bine stabilite și transmiterea meșteșugului din tată în fiu, într-un univers guvernat de tradiție, disciplină.

Orsola Rossi, personajul central al romanului, eroina care luptă în toate epocile pe care le străbate pentru recunoaștere atât în propria familie, cât și în societate, polarizează întreaga construcție narativă: ei i se atribuie perspectiva dominantă, iar prin experiențele și memoria ei se coagulează toate firele narative, care se întrețes din trecut până în prezent. Orsola, care la începutul romanului are nouă ani, vede atelierul ca pe un microcosmos, ca pe un spațiu al rânduielii masculine. Imaginea simbolică a dansului din atelierul de sticlărie, așa cum este percepută de Orsola, transformă spațiul muncii într-un univers ordonat, ritualic, cu un ritm interior profund. Meșterul nu este doar un simplu lucrător îndemânatic, ci dirijorul unei coregrafii colective, în care fiecare gest, fiecare intervenție au un rol esențial în echilibrul întregului ansamblu. Este o viziune poetică a efortului istovitor, atelierul fiind văzut ca un spațiu al energiilor creatoare, subliniindu-se frumusețea, armonia trudei comune și respectul față de meșteșug:

„Atelierul Rosso angaja garzonetti ca sa alimenteze cuptorul și să măture pe jos, ca să pună uneltele la loc și să aducă apă ca să le potolească setea neîncetată muncitorilor. Dacă rămâneau acolo timp de cinci ani, deveneau garzoni și făceau o ucenicie de șase ani, ca să învețe de la Lorenzo și Paulo. Orsola adora să se uite cum  garzoni roiesc în jurul tatălui ei ca într-un fel de dans, îngenunchind ca să sufle prin țeavă și să umfle sticla topită în timp ce el o răsucea, luând vergeaua de la el ca să o reîncălzească în cuptor, întinzându-i unelte de lemn sau de metal – palete, clești de tăiat ori de apucat, foarfeci – atunci când avea nevoie de ele, așternând foiță de aur, încălzind bucăți mai mici de sticlă până la temperatura potrivită pentru a fi adăugate la ce lucra el, desprinzând piesa de la capătul țevii de suflat și ducând-o, între niște suporturi, la cuptorul de recoacere unde urma să fie răcită. Meșterul se afla în centrul unui dans, era dirijorul care conducea tot ce se petrecea în jurul său. Totul avea un ritm lin; așa trebuia să fie, astfel piesa nu ieșea bine. El rareori spunea altceva în afară de câte o comandă sumară. În unele ateliere, bărbații cântau și ziceau glume sau istorioare despre femei ori bărci, dar Lorenzo Rosso prefera să lucreze în liniște. Muncitorii lui se supuneau; dacă nu le convenea, se mutau la alte ateliere mai gălăgioase.”

Chiar dacă personajele trăiesc într-un univers în care timpul pare că are răbdare cu oamenii, Sticlăreasa se deschide cu moartea tatălui Orsolei — o secvență redată pictural, cinematografic — și se încheie cu moartea lui Stefano, soțul acesteia. Între aceste două momente-limită se desfășoară un întreg univers al vieții: nașteri, căsătorii, lupta pentru afirmare, efortul de a păstra tradiția și dorința profundă de supraviețuire a unui meșteșug ancestral. Fiecare epocă istorică este reconstituită prin intermediul unor personaje și evenimente relevante pentru influența acestora asupra spațiului artizanilor sticlei. Realitatea și ficțiunea coexistă armonios: personajele romanului se intersectează cu figuri celebre, precum Casanova sau Joséphine, soția lui Napoleon Bonaparte, supraviețuiesc ciumei din 1575, trăiesc sub dominația austriacă, sunt martore la construirea podului care leagă insula de continent, asistă la transformarea Veneției, dintr-un centru al comerțului, într-o destinație turistică, adaptându-se la prezentul tehnologizat al gadgeturilor și telefoanelor smart.

La finalul primului capitol din partea întâi a romanului, intitulată Cupe, mărgele și delfini, este inserată secvența întâlnirii Orsolei cu Maria Borovier, inventatoarea mărgelei rosetta — un episod care funcționează ca o veritabilă punere în abis a întregului roman Sticlăreasa. Acest moment anticipează teme importante ale operei: condiția femeii într-o lume patriarhală, lupta pentru recunoaștere, relația dintre artă și identitate, dar și fragilitatea și perseverența, trăsături reflectate simbolic în însăși materia sticlei. Decizia Orsolei de a continua să lucreze la lampă, învestită afectiv cu sensuri materne, sugerează o naștere simbolică a propriei vocații și identități. De asemenea, dialogul dintre copila Orsola și maestra Maria Borovier, oferă una dintre cheile de lectură a cărții – un roman al condiției femeii, dar și al elogiului artei și al sacrificiului pentru creație:

„-Sticla-i așa de greu de mânuit.

– Asta-mi și place la ea. E o amantă imprevizibilă; bare propriile ei reguli. Trebuie să mai exersezi înainte să-i arăți mărgelele lui Signor Klingenberg. Trebuie să n-aibă niciun motiv să te refuze. În sticlărie nu există femei fiindcă munca noastră trebuie să fie perfectă ca să fie acceptată de bărbați, iar în cazul sticlei nu există perfecțiune.

-Și totuși, dumneavoastră lucrați în sticlărie.
Maria Borovier a ridicat din umeri.

-Eu sunt o anomalie. Excepția care întărește regula. Dar bănuiesc că nu va mai dura foarte mult până când femeile vor fi acceptate în lumea sticlei. Sute de ani.
S-a uitat lung la protejata ei.

-Ești sigură că vrei să-ți petreci toată viața bătând la ușa atelierului?

-Poate că da.

-Atunci încearcă să te vezi în viitor, câștigându-ți traiul. Făcând mărgele pentru domni, pentru contese și chiar împărătese. Imaginează-ți că te refuză. Din cauza unor toane, a unor gusturi schimbătoare, a războaielor, a ciumei și-a sărăciei. Lucruri asupra cărora n-avem control. Poți să-ți imaginezi toate astea și să mai vrei să lucrezi la lampă?
Orsola a privit peste apa schimbătoare, strălucitoare, gândindu-se la drumul schimbător, strălucitor și imprevizibil care se așternea dinaintea ei.

-Da, a răspuns în cele din urmă. Vreau.
Fiindcă era deja atașată de lampa ei ca de-un copil.”

Aspirația către împlinirea prin iubire; caracterul complex al romanului

Sticlăreasa este și un roman al aspirației către împlinirea prin iubire, în care dimensiunea afectivă se împletește subtil cu destinul social și artistic al protagonistei. Iubirea pentru Antonio reprezintă, pentru o vreme, o formă de împlinire afectivă pentru Orsola, dar, se transformă într-o o aspirație profundă, o chemare interioară la care se întoarce mereu, în ciuda timpului și a alegerilor impuse de realitate. Orsola face o căsătorie reușită cu Stefano, menită să salveze atelierul și să asigure continuitatea unei tradiții meșteșugărești aflate în pericol — o alegere rațională, dictată de responsabilitate și datorie.

Romanul Sticlăreasa are o și dimensiune socială și morală, abordând indirect teme precum discriminarea rasială, etnică și identitară, într-un context istoric stratificat. Introducerea personajului Domenego, un gondolier de culoare, este inspirată de tabloul lui Vittore Carpaccio, „Miracolul relicvei Sfintei Cruci la Podul Rialto”. În această pictură, autoarea a observat prezența unui gondolier african, un detaliu vizual care i-a revelat existența persoanelor de culoare în Veneția secolelor trecute, dar și realitățile ascunse ale sclaviei și ale discriminării, adesea ignorate în reprezentările idealizate ale orașului. Prin personaje ca Jonas sau Klingenberg se atinge problematica nedreptăților istorice, recuperându-se o istorie subterană a Veneției, o dimensiune umană adesea estompată de imaginea romantică a orașului lagunar.

Așa cum însăși autoarea afirmă, Sticlăreasa nu este un roman al realismului magic, ci unul profund ancorat în realitatea cotidiană: în trudă și meșteșug, în grija creșterii copiilor, în confruntarea cu ciuma, războiul și sărăcia — o istorie a supraviețuirii prin oameni și obiecte fragile.

Sticlăreasa de Tracy Chevalier este un roman complex, rezultat al unei riguroase munci de documentare, care evidențiază încă o dată rolul literaturii nu doar în învățarea istoriei, ci și în apropierea generațiilor tinere de epoci uitate, făcând trecutul viu și deschis unor dezbateri actuale.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025