Femeia pescăruș este o carte frumoasă și sensibilă pentru că volumele seamănă cu autorii lor. Creatoarea acestui volum este ea însăși o prezență carismatică, transmițând în aparițiile publice sau în postările de pe rețelele sociale, aceeași naturalețe, delicatețe și bucurie a comunicării pe care le regăsim și în scrisul său. Vali Șerban, autoarea cărții de poezii apărute în 2025, la Editura Castrum de Thymes, este un membru important al comunității culturale ialomițene. În calitate de documentarist al Bibliotecii Județene „Ștefan Bănulescu” Ialomița, de membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, de redactor-șef al revistei „Printre cărți”,Vali Șerban s-a implicat în proiecte culturale și educaționale dedicate promovării lecturii, valorificării patrimoniului local și susținerii creației literare contemporane. A debutat în volum în 2023 cu „Viața e un caiet cu lecții”, Editura Siono.

Este o autoare premiată la multe concursuri de creație literară, apreciată pentru forța lirismului creațiilor sale, pentru sensibilitatea și profunzimea trăirilor transmise prin cuvânt. Literatura devine pentru distinsa poetă un instrument de reflecție și vindecare, o punte între oameni și un spațiu al încrederii în valori autentice.

Femeia pescăruș continuă mesajul moral și umanist al volumului precedent scris de Vali Șerban, dezvăluind un ochi poetic atent la toate aspectele vieții, capabil să transforme detaliile aparent neînsemnate în surse de meditație și de emoție. Cele 83 de creații lirice creionează un univers din care Dumnezeu nu lipsește niciodată, fiind secondat de îngeri și de oameni care caută drumul către lumină și armonie. Condiția umană, timpul, iubirea, relația cu divinitatea, moartea sunt teme frecvent întâlnite în imaginarul poetic al autoarei, generând introspecția și o meditație senină asupra sensului vieții și al trecerii. Scrise modern, având un suport narativ, fiind eliberate de încorsetările versificației clasice, poemele spun povești despre viață și oameni. Fluxul ideatic se revarsă nestingherit, asemenea zborului acestei femei curajoase – imagine sugerată de metafora din titlul volumului – care explorează înălțimile poeziei, abordând teme fundamentale ale existenței, în spiritul marilor creatori.

Lirismul este dominant, poezia existenței este surprinsă în fragmente cotidiene: în metafora jocului minții („Șah”), în rugăciunea către înger („Iartă-mă, Îngerule!), în imaginile fragrante ale universului vegetal („Flori de iasomie”), în „poveștile nerostite ale sufletului”(„Tăceri”), în convivialitatea cu Moartea („Sticla de vin”), în umanizarea sacrului, în curajul de a vorbi cu Dumnezeu ca unui semen („Bucură-te, Doamne!”) sau în gestul milostivirii unui biet suflet („2 covrigi”).

Volumul se deschide cu un poem-interogație („Cine ești?”), un dialog insolit cu ființa cu aripi, „o pasăre/Ori un înger”, ascunsă după „colțul acela de timp”. Simplitatea cuvintelor naște cu atât mai multă profunzime, cu cât permite ca sensul să se decanteze în tăcere, în melanjul suav al exclamațiilor și al afirmațiilor rătăcite printre puncte de suspensie.

Poate că nu întâmplător ultima poezie a volumului Femeia pescăruș este o meditație asupra dăruirii și a singurătății celui care se jertfește, asupra ființei care oferă tot — viață, timp, nădejde, iubire — și primește în schimb doar tăcerea, absența, indiferența celorlalți. „Suflete tont” este o poezie cu o tonalitate elegiacă edulcorată, pusă în valoare de subtila tensiune între „ei” și „tu”, prin reproșuri blânde și revelații amare în care ființa se confundă cu viața, timpul, nădejdea, iubirea. Durerea risipirii se transformă în iertare și în înțelegere, „sufletul tont” devenind înțelept căci: „Ceilalți ți-au dat/din ce-au avut.” Vali Șerban reușește să surprindă cu finețe paradoxul dăruirii absolute: iubirea izvorăște din singurătate și altruism, efortul de a da negarantând niciodată puterea de a primi ceva în schimb.

Un poem minimalist este „Sertarul”, în care ingambamentul provoacă o curgere lină a imaginilor spre un neașteptat climax, în care moartea este umanizată și înveșmântată cu păcatele ființei. Sertarul cu păcatele sufletului este o metaforă a interiorității, o reprezentare a spațiului intim în care conștiința își ascunde vina, versurile transformându-se într-o meditație existențială despre confruntarea cu moartea:„Sufletul/are un sertar/ unde-și ascunde păcatele/și-l deschide/doar atunci/când/moartea/vrea să se îmbrace”.

Obsesia timpului neiertător, preocuparea pentru modul în care omul poate să-și răscumpere clipele sunt recurente în lirica poetei Vali Șerban. Timpul este fie gonit spre Apus, fie ascuns în glasul sângelui, fie își înfige unghiile în „carnea trecătorilor” sau este „tras în piept” precum fumul din țigara oferită de un Dumnezeu împăciutor: „Dumnezeu/ fumează țigări pe ascuns/Când plâng,/îmi dă și mie una/să trag timpul în piept/”. Un poem rugă este „Timpule drag”, în care exclamațiile și interogațiile nasc o retorică a dorinței de împrietenire cu secundele. Refrenul „cere-I ochi și privește-mă” intonat la început vehement, apoi, în poziție mediană, păstrând numai verbul la imperativ, iar, în final, alături de interjecția duioasă, „Hai”, exprimă dorința de a fi văzut, recunoscut, atins într-o lume în care nici Timpul nu mai pare stăpân pe el însuși. Imaginea finală — „Mă vei găsi pe-o margine de ceas / cum stau și priveghez la tot ce a mai rămas” — sugerează o suspendare între viață și eternitate, între răbdare și dorința de reîntregire.

Există în versurile din Femeia pescăruș o artă a adresării către divinitate, suflet, timp, Înger, Viu, bunic, tată, care exprimă nevoia de mărturisire, dorința de a păstra mereu aproape ființele dragi, dar și teama de marea trecere. În acest sens, poemul „Sunt nopți” concentrează tensiunea dintre absență și dor, dintre pierdere și căutare. Fiica îl caută pe cel dispărut în obiecte mărunte, încărcate de memorie afectivă. Realitatea cotidiană devine un spațiu al speranței, o încercare de a recupera trecutul. Finalul poeziei, înfățișând imaginea tatălui care „stă la rând să cumpere păpuși cu brațe de înger și ochi de stele” se transformă într-un exercițiu de înșelare a memoriei, pentru ca absența să pară de neconceput.

Multe dintre poezii sunt monologuri adresate, rostite pe tonalități diferite, verbele la imperativ și substantivele în vocativ construind o retorică a chemării și a confesiunii.Vocile lirice par să caute răspunsuri, să ceară înțelegere sau iertare, transformând poezia într-un dialog între om și absolut. În spatele acestei adresări directe se ascunde o profundă nevoie de comuniune spirituală.

Femeia pescăruș trăiește într-un univers în care Dumnezeu și îngerii coboară mereu pe pământ, iar oamenii privesc la miracolul apropierii lor, încercând, prin cuvânt, să atingă lumina de dincolo de lume. Astfel, universul liric se construiește prin reunirea elementelor primordiale – cerul, pământul și apa –, care devin spații ale întâlnirii dintre divin și uman, dintre iubire și moarte.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025