În ce măsură o carte apărută în 1963 ar putea să fie în 2025 încă interesantă și relevantă pentru cititorii tineri? Într-o măsură foarte mare, pentru că singurul roman al Sylviei Plath, Clopotul de sticlă este deschizător de drumuri în privința problematicii feminismului și a criticii la adresa constrângerilor impuse femeii de societatea de consum americană a anilor ´50, dominată de misoginism și ipocrizie. Stilul alert, confesiv, tonul interiorizat apropie scriitoarea de prozatorii moderni americani, care erau adepți ai autenticității, ai introspecției și conflictelor interioare. Spre exemplu, „ultimul strigăt vesel” al unei locatare a clinicii în care eroina romanului, Esther Greenwood, își trata depresia îmi amintește de cuvintele de adio pe care le adresează Holden Caulfield celor rămași la Pencey, în cartea ultracunoscută a lui Salinger. Respingerea falsității, crizele de identitate, suferința psihică a eroilor ficționali, finalul deschis, incertitudinea vindecării și a vieții sunt puncte de intersecție între „Clopotul de sticlă” și „De veghe în lanul de secară”.

Clopotul de sticlă este un roman autobiografic, acesta fiind motivul pentru care a fost publicat întâi în Anglia, sub pseudonimul Victoria Lucas. La doar o lună după apariția cărții (februarie 1963), Sylvia Plath s-a sinucis. În SUA volumul a apărut postum în 1971, cu numele real al autoarei.

Prima jumătate a cărții (primele 10 capitole) povestește (povestesc) cu umor, cinism, luciditate, la persoana I, experiența obținerii unei burse de practică la o revistă de modă din New York de către tânăra de 19 ani, Esther Greenwood. Experiența autoarei la revista Mademoiselle din New York a servit drept sursă de inspirație în construcția personajului feminin din roman. Atmosfera din redacția revistei pentru femei, dominată de competiție, aparențe sociale, ipocrizie a fost ecoul întâmplărilor reale trăite de Sylvia Plath.

În capitolul Cinci naratoarea își dezvăluie numele, conturându-se imaginea unei studente la un colegiu de fete, aflate în plină criză de identitate. Personajul își dezvăluie gândurile și impresiile sincere despre experiențele trăite în New York, despre mediul din jurul revistei Ladies’ Day, despre prietene de conjunctură (Doreen, Betsy) și relațiile cu bărbații (Buddy Willard, Constantin, Lenny Shepherd, Mario). Viața lui Esther la New York se întrepătrunde cu amintiri din propriul trecut, acest mozaic temporal creionând imaginea studentei ideale, din America anilor ´50, a tinerei perfecționiște, nonconformiste, care are deja proiectat viitorul, condiția de mamă și soție, promovate ca modele de succes, nefiind luate în calcul de aceasta. Deși viitorul ei pare fericit, mulțumitor, Esther Greenwood pierde treptat liniștea interioară și se simte „ca un cal de ham încăpățânat”:

„Toată viața mea îmi spusesem că asta este ceea ce vreau să fac: să învăț, să citesc, să scriu și să lucrez ca nebuna – și chiar părea să fie adevărat, făceam totul destul de bine și luam numai note de zece și până am ajuns la colegiu nimic nu mi-a stat în cale.

Eram corespondentul pe probleme studențești al Gazetei orașului și redactor al revistei literare și secretarul Consiliului de Onoare, care se ocupa cu delicte și pedepse academice și universitare – o funcție importantă –, și o poetă cunoscută, profesoară în cadrul facultății, mă susținea pentru studii la cele mai mari universități de pe coasta de est și aveam promisiunea unor burse integrale pe tot parcursul studiilor și acum eram ucenică la cel mai bun redactor-șef al unei reviste intelectuale de modă, iar eu nu făceam decât să mă poticnesc și iar să mă poticnesc, ca un cal de ham încăpățânat.”

Romanul este avant la lettre feminist, fiind o critică la adresa atitudinii sexiste promovate de societate, în care o femeie inteligentă, interesată de carieră, era considerată atipică, anormală, în relație cu imaginea de soție și mamă: „La urma urmei, nu eram infirmă în niciun fel, atâta doar că învățam prea mult și nu știam când să mă opresc”.

Discursul mediatic sau cel promovat în familie dezvăluie un model de educație în care funcționează ideologia conservatoare a rolurilor de gen, femeia fiind învățată să creadă că împlinirea ei depinde doar de căsătorie și de subordonarea față de bărbat. Mama lui Esther reprezintă generația conformistă, tradițională, pentru care lipsa căsătoriei și boala psihică reprezintă niște tragedii. Aceasta se întreabă când își vizitează fiica la spital ce a făcut să merite această nefericire:„Ideea principală a articolului era că lumea unui bărbat e diferită de lumea unei femei și că emoțiile unui bărbat sunt diferite de emoțiile unei femei și numai căsătoria poate apropia cum trebuie cele două lumi și cele două seturi de sentimente. Mama spunea că ăsta era un lucru pe care o fată nu-l afla decât atunci când era prea târziu, așa că trebuia să asculte sfatul oamenilor care erau deja experți, cum ar fi o femeie măritată”

Experiențele cu care se confruntă Esther în New York, care ar fi trebuit să fie formative, se transformă într-o incursiune lentă spre pierderea reperelor realității, a dezechilibrului, a căderii, a agoniei. Perfecțiunea exterioară este o mască a fragilității, a alienării, a haosului interior. Inventariind cu luciditate lucrurile pe care nu știa să le facă, tânăra constată că nu știe să gătească, nu știe stenografie, dansează îngrozitor, nu are ureche muzicală, nici simțul ritmului, nu știe să călărească, nici să schieze, nu poate să vorbească germana, nici să citească din ebraică sau să scrie în chineză. Singurul lucru la care este bună era să câștige burse și premii. Toate aceste defecte o fac să-și privească sumbru viitorul, realizând că succesul intelectual nu îi oferă nicio împlinire adevărată, iar modelul de viață propus femeilor din epocă îi este străin.

Eșecul relațiilor sale cu bărbații culminează cu întâlnirea cu Mario, imaginea misoginului și a brutalității masculine. Episodul în care Mario o obligă să danseze și o agresează în încercarea de a o seduce potențează dublul conflict al lui Esther: între aparență și adevăr, între libertate și constrângere.
Replica tinerei – „nu e nevoie de doi ca să dansezi, e nevoie doar de unul” – sintetizează lipsa de libertate în relațiile dintre femei și bărbați și neîncrederea în iubirea sinceră, bazată pe respect și pe egalitate.

Capitolul Nouă al romanului Clopotul de sticlă marchează încheierea episodului newyorkez, când naratoarea conștientizează criza profundă în care se află. Secvența sesiunii foto la care participă și Esther, alături de colege, dar și scena aruncării garderobei în „gura nopții” exprimă revelația schimbării sale interioare. Odată cu hainele, Esther aruncă și „cenușa unei persoane iubite”, adică urmele vechii identități, ale inocenței și ale atașamentului față de un trecut care nu o mai definește. Aici se încheie partea luminoasă a romanului – aceea a orașului viu, plin de energie, a speranțelor și visurilor tinereții, care prefigurează însă prăbușirea interioară a eroinei. Din capitolul Zece începe romanul depresiei, al crizelor profunde, al unui viitor incert în care își fac loc dorința morții și neantul. Contrastul dintre cele două părți ale cărții Sylviei Plath evidențiază trecerea de la iluzia reușitei la confruntarea cu propriul gol interior, marcând începutul căderii psihice a eroinei.

Odată cu întoarcerea acasă, Esther Greenwood trăiește un acut sentiment al ratării pe toate planurile. Întâi își propune să-și dedice toată vara scrierii unui roman, apoi conștientizează lipsa experienței de viață și ajunge într-un impas interior. Insomniile, pierderea bucuriei de a trăi, eșecul tratamentelor psihiatrice (șocurile electrice, internarea în instituții de specialitate), devin o obișnuință care o cufundă tot mai mult în întuneric. Tânăra femeie se teme că nu mai poate scrie, citi, sau gândi limpede, că mintea îi e diferită și nu mai vede soluții pentru a trece dincolo de zidurile morții.

„Clopotul de sticlă” este o metaforă care exprimă fragilitatea ființei și o confruntă pe Esther Greenwood cu propriile traume, cu proprii demoni. La prima ședință de șocuri electrice, tânăra se întoarce în trecut, la amintirea tatălui mort în copilărie: „O lampă veche de metal, cu picior, ieși la suprafață în mintea mea: una dintre puținele relicve din biroul tatălui meu, acoperită de un clopot de cupru care ținea becul și din care un fir uzat, vărgat, cobora pe toată lungimea suportului de metal până la o priză din perete.”

Metafora „clopotului de sticlă” sugerează, de asemenea, captivitatea ființei, încorsetarea și neputința minții, date de boală: „Clopotul de sticlă atârna, suspendat, la un metru și ceva deasupra capului meu. În jur aerul circula liber.” Naratoarea conștientizează permanența depresiei și izolarea în propria lume interioară: „Dacă doamna Guinea mi-ar fi dat un bilet spre Europa sau un bilet pe mare, în jurul pământului, pentru mine n-ar fi fost cu absolut nimic diferit, pentru că, oriunde m-aș fi aflat – pe puntea unui vas sau la o cafenea în Paris sau în Bangkok –, aș fi stat sub același clopot de sticlă, fierbând în propriul meu aer stătut.”

Finalul cărții Sylviei Plath este voit ambiguu, deschis, în spiritul literaturii moderne. Esther a împlinit douăzeci de ani, s-a confruntat cu sinuciderea prietenei Joan, tratamentele medicale par a da roade, psihiatra care o consiliază o susține în demersul de a obține eliberarea din clinică. Imaginea ușii deschise, pășind către o lume necunoscută, alături de repetiția: „-Exist, exist, exist” poate aduce o conotație pozitivă luptei personajului de a se salva.

Dincolo de toate interpretările, se impune accentuarea ideii că romanul Clopotul de sticlă are o problematică actuală, întâlnită în literatura apreciată de cititorul erei digitale: feminitatea, sexualitatea, boala mintală, presiunea socială, căutarea sensului vieții etc. Teme considerate altădată tabu, pentru care autoarea a suportat oprobiul, astăzi sunt de nelipsit din literatura contemporană. Așa că romanul Clopotul de sticlă este o capodoperă, care a trecut testul timpului, și este relevantă și captivantă pentru cititorii tineri ai acestor vremuri.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025