Romanul lui Matteo Strukul, apărut la Editura Humanitas Fiction în 2019, a ajuns la mine ca dar de la Târgul de Carte „Gaudeamus”, oferit de distinsa și apreciata mea elevă, Maria Popescu-Vișan. Chiar dacă nu am o afinitate specială pentru lecturile istorice, romanul unuia dintre cei mai cunoscuți autori italieni de ficțiune istorică m-a captivat, astfel încât cele 290 de pagini le-am parcurs rapid. Un alt motiv care m-a îndemnat către lectura acestui roman a fost faptul că acțiunea acestuia se petrece în Serenissima Veneția, spațiu diegetic pe care l-am întâlnit și în „Sticlăreasa” de Tracy Chevalier.

Biografia și activitatea literară a romancierului Matteo Strukul consemnează faptul că acesta este, de asemenea, autor de proză scurtă și eseist, scenarist, autor de benzi desenate și de biografii muzicale, traducător, jurnalist și profesor de scriere creativă. Romanele sale istorice au fost traduse în peste 20 de limbi.

În toate prezentările autorului, este menționat că trăiește în Italia, dar și în Transilvania. Scriitorul mărturisește că a descoperit România prin intermediul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), în 2015, și că de atunci călătorește în fiecare an în țara noastră. Această legătură nu este însă una întâmplătoare, ci are și o dimensiune personală, aproape simbolică: „Pe de altă parte, numele meu de familie, Strukul, este de origine austro-ungară. Ştiu că am avut un strămoş din imperiu care s-a îndrăgostit nebuneşte de o veneţiancă. Deci s-au putea spune că este şi glasul sângelui care mă cheamă aici.”

Scriitorul subliniază că subtitlul romanului „Sonata inimilor frânte” are un rol esențial atât în conturarea personajului Giacomo Casanova, cât și în înțelegerea epocii reconstituite, ancorând acțiunea în Veneția secolului al XVIII-lea, în atmosfera barocului venețian și în universul artistic, muzical, al vremii, al sonatelor pentru clavecin: „În ziua aceea iubise piesele lui Scarlatti, dar acum avea nevoie să se piardă în prima sonată pentru clavecin a lui Benedetto Marcello. Simțea în opera marelui compozitor venețian toată magia și infinita iubire pentru orașul său. Era ca și cum Veneția ar fi respirat prin muzica aceea divină.[…] Era ca și cum, prin intermediul acelor note, i-ar fi vorbit și i-ar fi povestit despre libertatea la care se ajunge prin muzică, o fereastră fantastică într-o viață făcută din obligații și sarcini în serviciul Serenissimei.” Astfel, sonata este expresia unei Veneții aristocratice și decadente, aflate între splendoare și declin, oferind sugestia unui spațiu al libertății spirituale, în contrast cu constrângerile sociale și politice.

De asemenea, titlul romanului Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte evidențiază construcția de narațiune biografică, ficțională, în care fiecare dintre cele 58 de capitole face parte dintr-o „partitură” existențială, cu umbre și lumini, a unui personaj complex, perceput șablonard, ca arhetip al seducătorului. Eroul ficțional al lui Matteo Strukul este conturat complex, dincolo de granițele limitative ale tipologiei umane în care a fost încadrat. Casanova este aventurierul, călătorul, dar și cabalistul sau alchimistul, intelectualul, omul de litere, iubitorul de teatru, prieten al lui Carlo Goldoni, violonistul, cunoscătorul jurisprudenței, jucătorul la jocuri de noroc, spadasinul, funambulul. Mai presus de toate, Giacomo Casanova iubește sincer și luptă pentru împlinirea iubirii pure.

Așadar, avem de-a face cu un roman de aventuri, cu o carte istorică, după cum precizează autorul în finalul romanului, clarificând sursele de inspirație, menționând că ultima parte a ficțiunii este inspirată din evenimente reale, povestite în autobiografia lui Casanova. Personajul este înfățișat în perioada sa de glorie, la vârsta de 30 de ani, venirea în Veneția constituind intriga volumului, secvența amplificând reputația eroului legendar și contopindu-l cu istoria orașului lagunar:

„Omul acela era un blestem. Viciile sale, proasta lui influența asupra femeilor, zvonurile care circulau despre faptul că ar fi fost sprijinit de forte oculte…[…] Transforma în moarte și lacrimi tot ce a atingea. Desigur, poporul îl iubea, femeile făceau nebunii pentru el, cercurile de literați și artiști vedeau în el un soi de antierou rebel și deci un model. Dar Casanova era blestemul ordinii și al disciplinei. Iar într-un oraș ca Veneția, numai Dumnezeu știe de câtă ordine și disciplină e nevoie. Republica, între locuri de întâlnire și jocuri de noroc, teatre și bordeluri, saloane și taverne părea un depozit de muniții gata să explodeze, era un oraș volubil și lichid ca apa lagunei pe care luase naștere, o femeie lascivă și gata să se dăruiască celui care, mai bine decât alții, îi cunoștea viciile și trăsăturile distinctive.

De fapt, de la un asemenea om te puteai aștepta la orice. Iată de ce vestea întoarcerii sale era tot atât de bine primită că vestea unei epidemii de variolă.”

Casanova este redat în carte drept expresia spiritului venețian: seducător, decadent, imprevizibil. Între oraș și personaj se creează o relație de oglindire: amândoi trăiesc din exces, aparență și joc al măștilor. Reputația care îi precedă întoarcerea, comparată cu vestea unei epidemii de variolă, accentuează dimensiunea legendară a personajului. Casanova este așteptat ca o catastrofă sau o revelație. Intriga se alimentează din această așteptare tensionată: cititorul înțelege că simpla sa apariție va destabiliza echilibrul fragil al Serenissimei.

Romanul Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte este construit, apelând la o tehnică magistrală a gradării tensiunii narative, capitolele scurte, legând unitar cele patru părți și epilogul volumului. Structura polifonică a romanului pune în valoare imaginea personajului principal și a orașului Veneția. Planul evoluției individuale a lui Casanova se intersectează cu eforturile antagoniștilor acestuia, reprezentați de Inchizitorul de Stat Pietro Garzoni și de acolitul acestuia, Jacopo Zago, de a-l captura, închide și spânzura pe aventurier. Intersectarea acestor fire narative ca și planul narativ articulat în jurul în jurul triadei feminine Francesca Erizzo – contesa de Tirol, Margarethe von Steinberg– dama de companie a celei din urmă, Gretchen, dinamizează acțiunea cu o diversitate de conflicte exterioare: moral, politic, de interese, amoros.

Fundalul pe care este proiectată acțiunea este reprezentat de planul social-politic, în care Veneția secolului al XVIII-lea este evocată ca spațiu al ordinii rigide impuse de Republică, al controlului exercitat de instituții:„Locul acela era o manifestare absolută a puterii venețiene, un recipient extraordinar, care închidea în el o asemenea măreție și tradiție, încât era greu de crezut că toată splendoarea aceea putea fi conținută într-un singur loc. Și totuși, strălucirea aceea era perfectă pentru sarcina deosebit de înaltă pe care trebuia să o îndeplinească: de  a găzdui autoritatea guvernamentală care răspundea la numele de Consiliul celor Zece. În zilele acelea, instituția era chemată să ia decizii, chiar dacă nu întrunea condițiile, întrucât lipsea dogele, obligat să stea în pat din cauza gravei boli care îi măcina sănătatea.”

Planul social-politic este astfel construit în opoziție cu imaginea lui Giacomo Casanova. Dacă personajul întruchipează libertatea, concupiscența, imprevizibilul, Republica — prin Consiliul celor Zece — reprezintă controlul, disciplina și frica de dezordine. Veneția devine un stat care, pentru a-și conserva echilibrul, este dispus să suspende regulile obișnuite și să exercite puterea în mod absolut.

Romanul urmărește destinul lui Giacomo Casanova, prins într-o capcană orchestrată de contesa Margarethe von Steinberg, care îl convinge să o seducă pe Francesca Erizzo, promițându-i, drept recompensă, chiar relația amoroasă cu ea. Intriga amoroasă se transformă rapid într-una politică: lui Casanova i se înscenează deținerea de cărți interzise și este acuzat de desfrâu și erezie, devenind o amenințare pentru ordinea Republicii. Arestat și închis în temuta închisoare Piombi, el reușește să evadeze spectaculos, episod care constituie una dintre cele mai savuroase și tensionate secvențe ale romanului. Evadarea nu este doar un moment de suspans narativ, ci și o reafirmare simbolică a libertății ca valoare supremă, definitorie pentru personaj. Cartea se apropie încă o dată de imaginea romanelor de capă și spadă, scriitorul continuând tradiția literaturii scrise de Alexandre Dumas.

Veneția anilor 1755-1756 era un centru al artelor, al muzicii și teatrului (epoca lui Vivaldi, Goldoni), avea o viață mondenă intensă (carnavaluri, operă, saloane), fiind situată istoric în epoca Iluminismului european. Descrierile orașului sunt realiste și evocă un stat vechi, aflat într-un declin politic și economic, dar cu instituții bine consolidate. Imaginea metaforică a crepuscului unei civilizații (scriitorul avertizează în Nota autorului despre repetiția folosirii acestui reper temporal) este pusă în valoare de simbolul pervertit al carnavalului și de alegoria oraș – curtezană: „Veneția era a opta minune a lumii, dar era și obosită, agonizantă, prostrată de peste un secol de nebunie și de absența regulilor, consacrată unui etern carnaval negru, care o vârâse cu forța într-o rochie vulgară, transformând-o în propria-i curtezană.”Astfel, citatul din cap.30 „Chin și dorință” nu descrie doar un oraș, ci creionează imaginea unei societăți aflate la apus, în care splendoarea și decadența coexistă dramatic, iar libertatea devine o formă de autodistrugere.

Romanul integrează episoade și motive gotice care adâncesc imaginea decadentă a epocii. Scena din incipit a spânzurătorii din Piața San Marco, imaginea stolurilor de pescăruși care se bucurau pentru „gușa plină cu ceea ce va deveni omul: gunoi și rahat”, omorârea lui Gretchen cu rozariul de către bărbatul care are sentimente pentru ea, fiind marcat de vină, frică și obsesie, Veneția nocturnă, închisorile, spațiile văzute ca instrumente ale tensiunii, reflectând stări psihice, arată recuperarea literaturii gotice și adaptarea acesteia contextului istoric venețian.

Romanul are un atu și la nivelul construirii personajelor, al autenticității dialogului și al limbajului, scriitorul întărind în explicațiile finale ale cărții ideea păstrării limbajului arhaic, întâlnit și în feuilletonul de aventuri și în romanul libertin. Folosirea persoanei a II-a plural, alături de prenumele personajului exprimă o formă ceremonioasă de comunicare, adecvată rigorilor sociale ale acelor ani, iar descrierea vestimentației, a interioarelor caselor, a arhitecturii reconstituie credibil epoca.

Biografia ficționalizată scrisă de Matteo Strukul despre un personaj controversat din istoria umanității are meritul de a depăși simpla reconstituire a evenimentelor, oferind o perspectivă complexă asupra epocii și naturii umane. Romanul Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte are o valoare artistică și documentară, dovedind că literatura poate fi un instrument de cunoaștere a istoriei, de înțelegere a trecutului.

prof. Loredana Stan