„Biserica mustește de adevăr și de bine. Dacă știm să împărtășim binele, suntem salvați” mărturisește Părintele Constantin Necula, o personalitate marcantă a vieții spirituale, culturale românești contemporane, o autoritate recunoscută în mediul bisericesc, universitar, în spațiul public, în general, datorită aparițiilor sale din mass-media, a conferințelor pentru publicul larg, a nenumăratelor cărți, studii, exegeze scrise de acesta. Părintele Constantin Necula este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este profesor universitar și prodecan al Facultății de Teologie din Sibiu.

Sunt de apreciat în discursul său, susținut în medii variate, popularizarea învățăturilor creștine, abordarea problematicii contemporane, prin filtrul unui limbaj teologic accesibil, introducerea reperelor culturale, literare, istorice, în mesajul creștin, autenticitatea mărturisirii personale, care conferă credibilitate în abordarea temelor spirituale, morale, duhovnicești.

Am fost impresionată de o conferință susținută de Părintele Constantin Necula în urbea mea, în care acesta a vorbit despre legătura dintre tineri și libertate, apelând la dialogul cu sala, mizând pe interactivitate, răspunzând sincer întrebărilor de interes, care arătau nu neapărat o educație religioasă. Comunicarea cu tinerii a fost spontană, directă, transformând discursul teologic într-un dialog viu, care a inspirat și apropiat, fără a fi rostit ex cathedra.

Cartea Arsenie Boca. Sfântul cu inima cât cerul a apărut în 2025, la Editura Bookzone, fiind lansată și în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus. Campania de promovare a Editurii Bookzone, filmele de prezentare (distribuite în social media ) a volumului în care autorul vorbește despre conținut, despre motivația scrierii acestei lucrări au fost demersuri importante care au făcut ca această carte să fie cunoscută.

Autorul vorbește cu modestie despre faptul că această lucrare este forma sa de recunoștință și de respect pentru Părintele Arsenie Boca, model de umanitate exemplară, transfigurată prin credință, și simbol al continuității vieții spirituale în spațiul transilvănean: „Nu este o cercetare pe documente pure, nu este doar o încercare de a mărturisi viața Părintelui, ci este modul meu de a-I săruta mâna. De a-I săruta mâna pentru păstrarea Ardealului întreg, pentru păstrarea unui Ardeal euharistic, în care împărtășania contează și în care spovedania merge mai departe. […]Viața Părintelui Arsenie este o mărturie că și în cele mai întunecate locuri există o cale spre lumină. Cartea aceasta nu este povestea unui sfânt, ci povestea unei șanse.

Volumul apărut în 2025 este continuarea lucrării „Să ne rugăm opt zile cu Părintele Arsenie” și își propune să evite mitizarea imaginii Părintelui Arsenie Boca, având în vederea canonizarea sa în 2025, prezentând cu argumente solide, cu un bogat aparat infrapaginal și cu o bibliografie amplă, viața celui căruia „o lume încâlcită i-a furat bucuria de a fi preot în slujire liturgică.”, zugrăvind „istoria desenată corect și fără excese, fără cancanuri.”

Arsenie Boca. Sfântul cu inima cât cerul este o biografie, cu valoare documentară, care urmărește cronologic etapele vieții lui Avva Arsenie al Ardealului. Pe parcursul celor 9 capitole ale cărții, Părintele Constantin Necula adoptă uneori un ton polemic, din dorința de a oferi o perspectivă cât mai veridică, în opoziție cu tendința unora de idealizare a imaginii Părintelui Arsenie Boca.

Cartea are o dimensiune confesivă, un caracter memorialistic, Părintele Constantin Necula asumându-și un discurs personal, vorbind despre emoțiile proprii, despre întâlniri providențiale, amintiri legate de „Sfântul cu inima cât cerul”. Nu întâmplător, cartea se deschide cu mărturisirea autorului despre prima vizită la mormântul de la Prislop. Descrierea drumului până la „pridvorul său de Cer” are valoare literară, forța metaforei, lirismul imaginilor, umanizarea naturii transformă amintirea într-un tablou cu semnificație universală. Astfel, o experiență personală devine oglinda unei suferințe universale, lacrima fiind limbajul durerii. Urcușul pe „firul unui pârâu de lacrimi” exprimă suferința colectivă, autorul fiind parte din acest drum al întâlnirii cu sacrul. Simbolul „crucii din Prislop” devine un reper definitiv, permanent, al regăsirii de sine, dar și al comunicării cu memoria lui Avva Arsenie: „Am ajuns pe o ploaie teribilă. Șiroaie de apă coborau panta asemenea unor izvoare răzlețite din curgerea lacrimilor pe obrajii săi de om cu durere pentru toți. Senzația reală că urc pe firul unui pârâu de lacrimi nu m-a părăsit niciodată de atunci încoace, ori de câte ori pot merge – nu foarte des – să-i respir liniștea. Am stat o clipă pe gânduri și apoi am început să mă rog cuminte. Fără cuvinte, fără nici o cerere. Fără niciun gând. Un soi de lipire a frunții mele de crucea lui. Așa am rămas de atunci. Lipit mereu de tâmpla crucii sale din culmea Prislopului.”

Volumul conține informații despre părinții Sfântului Arsenie Boca, despre devenirea sa academică, dar și despre definirea vieții sale interioare. Din acest punct de vedere, cartea Părintelui Constantin Necula poate fi un ghid spiritual pentru tineri, o lectură cu valoare pedagogică, pentru că inspiră și oferă repere de formare, evidențiind rolul important al educației și al dorinței de desăvârșire.

Profilul elevului și studentului Zian Boca este al unui tânăr care a fost șef de promoție, care a refuzat să fie „un suficient al lecturii lumii”, a respins cu vehemență condiția unui om mediocru, dobândind „libertatea asumată în Hristos” prin cultură: „Pentru mine a fost interesant să aflu  cum îl priveau colegii din vremea aceea. Știm că a studiat atent muzică, a învățat să cânte la flaut și a făcut din preocupările de matematică, desen, fizică, religie și muzică un mod de construire al culturii sale. […] Zian Boca era excepțional de înzestrat, cu o voință extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă și o tenacitate ieșită din comun.”

Părintele Constantin Necula analizează cu atenție rolul profesorilor, al Mitropolitului Nicolae Bălan, al tuturor formatorilor, în devenirea interioară și în parcursul existențial al tânărului Arsenie Boca, subliniind convingerea că „așezarea unui tânăr în culoarul său de devenire este cel puțin la fel de importantă ca și viața lui.”

În capitolul al doilea al cărții, intitulat sugestiv „Cum satură Teologia setea de Frumos. Iar Frumosul crește izvorul teologhisirii”, autorul construiește o parabolă narativă a vocației, a drumului duhovnicesc menit să fie înscris în existența tânărului Arsenie Boca. Visul aviației, specific oricărui tânăr, sugerează dorința de libertate, de a depăși limitele spațiului cosmic, dar cerul lui Dumnezeu îl atrage cu toată ființa, Teologia devenind un mediu propice studiului, al formării spirituale, al apărării credinței: „Zian Boca însă nu se gândea dintâi la teologie. Se voia student la aviație, la Cotroceni. Era bun la științe pozitive. Era susținut, până la un punct, de garanțiile tutorilor săi, dar sărăcia lui a biruit. Un tânăr învins de sărăcie alege calea contemplației în schimbul visului de a zbura. Însă Dumnezeu nu-i limitează accesul la Cer. Se înscrie la Teologie, la Academia Teologică Andreiană, la Sibiu. Și ea o Academie de Apărare Cerească. În a cărei propunere de creștere duhovnicească se așază necondiționat.”

Următoarele două capitole prezintă experiența studiilor la Academia de Arte din București, hirotonirea ca diacon celib, plecarea pentru trei luni la Muntele Athos. Este remarcată activitatea Părintelui Arsenie Boca de perfecționare a artei caligrafice, exprimate în chip minunat în manuscrisele sale. Autorul volumului consideră că Părintele se situează „în rândul ultimilor mari copiști mânăstirești ai Ortodoxiei românești.”. Se consemnează și călugărirea, firea sa de artist fiind cucerită de cea de ascet și mistic, devenind duhovnic fără preoție, cu asumarea stăreției la Mănăstirea Sâmbăta. La pag. 90 se prezintă activitatea de „îndrumător de suflete”, argumentându-se cu numele unor „ucenici” lăsați în istoria Bisericii Ortodoxe. Portretul sugestiv al „pescuitorului de suflete” aflate în furtunile vieții, întărește imaginea unui spirit curajos, exigent, perseverent: „O încăpățânare de moț pusă în slujba pescuirii minunate a sufletelor celor aflați în apele tulburate de furtuna vieții.”

Unicitatea Părintelui, modul de viață pe care îl predică, dar îl întruchipează, sunt evidențiate în stil lapidar, autorul folosindu-se de limbajul specific lucrărilor religioase, hagiografice: „Smerit și mereu sub valul provocării, Părintele a oferit mai degrabă un model de gândire pastoral-ascetică fără precedent în teologia trăirii cu Hristos a vieții.”

De asemenea, cartea conține fragmente din opera Părintelui: predici, meditații evanghelice și cuvinte duhovnicești în spirit filocalic, ca o susținere a parcursului său spiritual și a modelului de viețuire pe l-a împlinit. Luciditatea reflecțiilor sale moral-religioase, propăvăduirea iubirii de Dumnezeu și de semeni, critica împotriva autosuficienței moderne conferă mesajului o valoare universală, menținându-l actual și relevant în contextul societății contemporane. Astfel, autorul analizează în spiritul unei lucrări documentate, argumentate, calitățile discursului Părintelui, evidențiind funcția formativă a discursului, structura retorică specifică predicii, capacitatea de a interpreta realitatea prin grilele teologice. Părintele Constantin Necula demonstrează că rostirea funcționează ca act de cunoaștere, avertisment moral și intervenție pastorală: „Părintele construia un discurs catehetic și omiletic cu deschidere în pastorația imediată, unde păcatele ardeau sufletele și unde ideologii opuse, dar cu aceeași rădăcină înnegrită de ieșirea din lucrarea Duhului Sfânt, sufocau deja chipul unui popor obosit de frică.”

Capitolele următoare prezintă „anii bucuriei și ai prigoanei” Părintelui: cele două arestări de către Securitate, deportarea la canalul Dunăre-Marea Neagră, alungarea de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus și mutarea la Mănăstirea Prislop, desființarea acestui lăcaș de cult, stabilirea cu domiciliu forțat la București,  angajarea ca pictor secund la biserica „Sfantul Elefterie”, iar în 1961, la atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor, pictarea bisericii de la Drăgănescu, din județul Giurgiu. În prezent, monument al picturii bisericești, Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Drăgănescu, considerată „Capela Sixtină” a Ortodoxiei, este o mărturie a harului de pictor bisericesc al Părintelui , arta devenindu-i acestuia un amvon tăcut.

Capitolul 8 al volumului este dedicat condiției Părintelui de „zugrav bisericesc și iconar de suflete”, având elemente ale unui tratat sui-generis de istoria artei: „ Personal, socotesc pictura de la Drăgănescu unul dintre cele mai ample „Catehisme Votive ale țării”. La vremea când orice tipăritură bisericească se cenzura și deseori era interzisă ca atare, Părintele reușește, fără să facă niciun compromis cu materialismul domesticului cotidian, să creeze un Crez în tablouri sacre care se învecinează în planul erminiei cu iconologia sfinților. Simplu. În Drăgănescu avem o catedră de mistică isihastă la îndemâna oricui știe să privească. Dacă priviți Părinții Isihaști desfășurați pe pereții lăcașului, veți căuta să vedeți cine poate fi parte din ei. […] Obligat parcă să tacă, Părintele rostește prin culoare și desen cea mai amplă cateheză despre libertatea omului în Hristos.” Astfel, volumul conține elemente de interpretare artistică riguroasă, dar este și o mărturie spirituală, în care Părintele Arsenie Boca este prezentat în continuitatea tradiției isihaste și iconologice a Bisericii.

Volumul Arsenie Boca. Sfântul cu inima cât cerul are o structură simetrică, se deschide cu mărturia plină de respect și de smerenie a autorului, consemnată în 25 iulie 2025, de sărbătoarea Adormirii Sfintei Ana, mama Mariei, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și se încheie cu rândurile care îi aduc slavă lui Dumnezeu, scrise în 29 august 2025, de Praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. În interiorul ramei reprezentate de cele două confesiuni ale autorului se află istoria vieții Părintelui Arsenie Boca, redată simplu, dar nu simplist, din inima unui om obișnuit să spună povești ziditoare.

prof. Loredana Stan