Fericirea e în actul următor de Marius Manole a fost foarte bine primită de cititori, rețelele sociale fiind pline de mărturii ale celor care au rezonat cu această lucrare de nonficțiune. O altă dovadă a aprecierii de care se bucură volumul lansat acum o lună, la Editura Bookzone, este premiul „Cea mai râvnită carte a târgului” (n.a.Târgul de Carte Gaudeamus), stabilit prin Votul Publicului.

O absolventă a clasei de filologie, promoția 2025, îmi trimitea în 6 decembrie, de la Târgul de Carte Gaudeamus, ediția a XXXII-a, poze cu autograful obținut de la Marius Manole, pe cartea acestuia Fericirea e în actul următor. Frumoasă izbândă a profesorului care a promovat în cadrul cursurilor sale artiști români contemporani, dar mai ales, un mare succes al debutului scriitoricesc al actorului Marius Manole, care declara că acest volum a fost realizat, în primul rând, pentru generația tânără, care are nevoie de încredere în sine și în curajul de a nu mai repeta greșelile altora, pentru a ajunge la echilibru și mulțumire.

Iată că tinerii îi citesc volumul, îi urmăresc prestațiile artistice, actorul Marius Manole militând în toate aparițiile sale publice pentru un dialog al generațiilor, pentru implicarea tinerilor în viața societății. De altfel, în actul I, Copilăria, scena 7 „Exercițiu de sinceritate sau între scenă și viață”, autorul povestește despre campania inițiată de el în școli, după ce sondajele au scos la iveală că doar 7% dintre tinerii cu vârste între 18 și 24 de ani au votat.

Cartea Fericirea e în actul următor scoate la iveală încă o dată rolul lui Marius Manole de promotor cultural, de formator de atitudini, valori, practici sociale, fiind și un act de responsabilitate publică, autorul transformându-și notorietatea într-un instrument de utilitate educativă: „Singura idee care mi-a venit a fost să merg în școli și să vorbesc cu ei, să-i cunosc, să mă împrietenesc cu ei, să văd de ce au nevoie. Am fost în multe licee și am întâlnit mulți elevi. Am descoperit copii foarte inteligenți, capabili să aibă un discurs articulat, cu întrebări la obiect și păreri extrem de pertinente, dornici să se întâlnească cu oameni, să poarte un dialog  […] Am vorbit despre spirit civic, despre importanța cititului și a mersului la teatru, despre rolul culturii în dezvoltarea unei țări. Multe subiecte și povești din propria mea experiență, că să-i motiveze. O carte ajunge mai ușor în multe locuri; eu mă deplasez mai greu. Sper doar să nimerească acolo unde e nevoie de ea. Poate și de asta scriu acum.”

Pe lângă dimensiunea educativă a cărții, aceasta este scrisă și ca un act de omagiere, recunoștință, mulțumire publică pentru cei care au contribuit la formarea omului și actorului Marius Manole: „[…]paginile astea sunt și pentru a le mulțumi oamenilor generoși care au pus câte o cărămidă și mi-au dat din timpul lor ca să ajung să-mi îndeplinesc visul”. Sunt evocați profesori, prieteni din copilărie, colegi de facultate, de teatru, regizori precum Felix Alexa, Radu Afrim etc. care au marcat existența artistică, dar și personală, a lui Marius Manole.

Deși nu își arogă virtuți literare, autorul este un fin observator al naturii umane, un portretist capabil să surprindă pe scena vieții detalii individualizatoare. Astfel, portretul învățătoarei sale este construit cinematografic și surprinde tensiunea dintre ipostaza umană și rolul social: „Era genul de dascăl pe care orice elev și l-ar fi dorit: doamna Căbălău, elegantă, cu unghii lungi, roșii, cu care abia reușea să scrie la tablă; înaltă, cu părul roșu și care, în pauzele de zece minute, își strecura și o țigară – știu sigur, am urmărit-o. Îmi plăcea enorm: felul în care stătea într-un colț și ținea țigara mi se părea de o seducție irezistibilă. Dacă ar fi fost actriță, sunt convins că Almodóvar ar fi distribuit-o într-unul dintre filmele lui, pe care le-am descoperit mult mai târziu. Părea un om vesel: râdea mult la ore și ne îndemna să fim mereu curioși și neascultători. Spun „părea” pentru că, în pauza de țigară, ochii ei spuneau altceva despre viața ei – își pierdeau strălucirea și se făceau ca nisipul mării, deși, la cursuri, erau verzi-smarald. Se cuibărise un fel de tristețe acolo, iar ea încerca s-o alunge cu fumul care-i ieșea din gura conturată cu mult ruj roșu.”

Prezent în calitate de scriitor, în emisiunea „Jurnal Cultural” (TVR Cultural), Marius Manole explica semnificația titlului volumului său, demontând mecanismele care anulează fericirea și explicând capcana retorică, folosită cu sens invers. Titlul este deliberat provocator, toată cartea fiind o călătorie prin cei 25 de ani de carieră artistică, din care autorul a înțeles că fericirea există doar în prezent. Fericirea nu poate fi amânată la nesfârșit, revelație la care a ajuns după ce a înțeles că bucuria i-a fost anulată de frica imperfecțiunii, de presiunea de a nu dezamăgi: „[…]am înțeles că, timp de 25 de ani, am trăit într-o frică permanentă care mi-a secătuit sufletul și mi-a luat toată bucuria. Timp de 25 de ani mă culcam și mă trezeam cu gândul că trebuie să fiu mai bun și mai bun. Că nu am voie să greșesc, că nu am voie să dezamăgesc publicul. Că eu nu contez, că singurii care contează sunt oamenii care intră în sală și că nu am voie să nu fiu perfect. Că ani și ani nu m-am bucurat de niciun lucru bun care mi se întâmpla și refuzam să fiu fericit, pentru că eu învățasem de mic faptul că actorul fericit și mulțumit nu poate face artă adevărată, că numai din durere se creează.”

Volumul memorialistic a fost scris pe parcursul a două luni, rapid, sub impactul primelor gânduri, fără a mai reciti produsul rezultat, pentru a nu fi supus autocenzurii. E o carte sinceră, o încercare de a face pace cu sine, după ce i-a dat totul teatrului, actorul nefiind pregătit niciodată pentru rolurile pe care i le-a oferit viața. În confesiunea sa revine ca un fir roșu motivul stelei norocoase, care se confundă chiar cu Dumnezeu, autorul fiind convins că menirea sa a fost aceea de a face teatru, luptând pentru împlinirea idealului său, acela de a deveni un actor bun. Relația cu Dumnezeu nu este a unui creștin practicant, ci este o legătură profund personală, reflexivă, interiorizată, definită etic (bunătate, caritate, iertare), iar credința presupune dialog și sărbătoare (pag.74): „Poate m-a ferit Dumnezeu sau steaua mea norocoasă… dar dacă steaua mea norocoasă e chiar Dumnezeu? Cred eu cu adevărat în Dumnezeu? Răspunsul e: da, cred. În „Dumnezeul” meu. Biserică nu m-a convins că oamenii din ea merită neapărat ascultare. Merg la biserică, dar pentru mine credința înseamnă omul bun, atent la ce e în jurul lui, capabil să ierte și să nu facă rău altui om, să se iubească pe el și pe cei din jur. Asta e Dumnezeu pentru mine.[…] poate că ăsta e Dumnezeu: o sărbătoare. Cineva special la care te duci, din când în când, să vorbești.”

Volumul, având structura unei piese de teatru, organizat pe acte, tablouri și scene, prezintă în ultima parte epoca maturizării sale, amintind de roluri și spectacole care l-au marcat, introducând în confesiune detalii neștiute, care evidențiază efortul supraomenesc, devotamentul pentru profesie, idealismul și intransigența omului. Deși Marius Manole menționează că volumul nu este neapărat despre teatru, reflecțiile despre rivalitățile din lumea artistică, participarea la festivaluri, premiile UNITER, pregătirea pentru premiere sunt pagini de substanță ale cărții și completează confesiunea cu o perspectivă lucidă asupra culiselor scenei. Rolul necuvântătorului din „Inimă de câine” pentru care s-a pregătit urmărind patrupezi de pe stradă, colaborarea cu regizorul Andrei Șerban, prietenia cu Lia Bugnar, interpretarea din „Oscar și Tanti Roz”, rolurile din „Crimă și pedeapsă”, „Însemnările unui nebun” etc. sunt câteva experiențe povestite cu nostalgie, umor, luciditate.

În mod special, este de apreciat umorul cu care autorul reînvie întâmplări din trecut, de exemplu, secvența în care narează participarea la festivalul de la Florența și întâlnirea cu un regizor italian. Iluzia că va deveni vedetă de cinema în Italia, că își va da demisia de la Teatrul Național, că va părăsi țara, sunt contrazise de realitatea crudă, care îi temperează elanurile și îi configurează așteptările. Fragmentul devine un pretext pentru reflecții despre actorie ca meserie a prezentului, formulând o etică a artistului, văzut ca o ființă dilematică, mereu în tensiune (pag.223): „Le spun mereu celor mai tineri că asta e o meserie a prezentului. Că trebuie să joci în fiecare seară ca și cum ai călca pentru prima oară pe scenă. Există cineva în sală care te vede pentru prima dată și nu va înțelege niciodată de ce ești considerat un actor bun dacă nu-l convingi acum. Pentru noi nu există decât această seară, această șansă de a demonstra că merităm să fim acolo. Poate ăsta e paradoxul actoriei: trebuie să fii și stăpân pe tine, și fragil, vulnerabil; iar deși teatrul e, în fond, o minciună, trebuie să fii extrem de adevărat și sincer.”

Mențiuni speciale trebuie consemnate despre arta cu care este construită în carte relația cu părinții. Imaginea părinților săi, numiți din perspectiva copilului, jumătatemama și jumătate tata este conturată din tușe simple, ascunzând duioșie, acceptare, înțelegere, revelație a iubirii, dar și confruntare ascunsă, suferință mută. „Scrisoare către părinții mei” conține declarația de iubire a fiului ajuns la maturitate, care înțelege acum absența cuvintelor „te iubesc” din comunicarea lor. Textul devine un gest de reparație afectivă, autorul înțelegând rigiditatea părinților mascată în protecție și grijă.

Fericirea e în actul următor este o apariție necesară în peisajul editorial românesc, fiind o carte sinceră de memorii, un exercițiu de vindecare interioară, dar poate fi citită și ca un minitratat pentru uzul actorilor tineri sau ca un ghid de educație morală pentru adolescenți și nu numai, pledând pentru curajul de a trăi în prezent.

prof. Loredana Stan