Despre Narine Abgarian am mai scris atunci când am citit „Viața e mai dreaptă decât moartea”, remarcând structura epică originală și un univers narativ care are ca centrum mundi orășelul Berd, în care autoarea s-a născut. Alt volum al scriitoarei armene a intrat în atenția mea, când Alexandra Oprea, sclipitoarea mea fostă elevă, a elogiat volumul Din cer au căzut trei mere, iar Maria Popescu, curioasa filologă de clasa a X-a, a propus-o pentru Cercul de lectură „Animus”.

Din cer au căzut trei mere este o carte a vieții, a speranței și a încrederii în valorile binelui. În ciuda marilor tragedii prin care trece satul Maran, acest spațiu și oamenii săi sunt plini de vitalitate, suferința oferind o lecție a demnității supreme.

Războaie, cutremur, foamete, molime, secetă sunt dezastre prin care trec acești oameni, transmițându-și traumele de la o generație la alta, realismul magic făcând atât de firesc traiul într-o comunitate tradițională. Moartea este omniprezentă, dar forța vieții o transcende. Miturile, memoria transmisă oral, superstițiile creează credința că există un ritual al vieții care poate ține la distanță moartea.Viața se apără prin povești și tradiții, repere care mențin speranța în oameni: „Dar îngerii morții nu aveau răgaz -ei cădeau din picioare de oboseală întâmpinând și ducând la ceruri noi și noi suflete răpuse de suferință. […] Bunica voastră, răposata Arusiak, povestea că oamenii mor mai cu seamă atunci când cocoșii dorm adânc. Și ei dorm tun în enbaști, de la miezul nopții până la prima geană de lumină. […] Ei sperie moartea cu cântatul lor. Dacă un om moare ziua, asta se întâmplă pentru că nu a apucat cocoșul să cânte la timp.”

Având o structură de basm, (cu un final fericit și cu un mesaj optimist) din care scriitoarea a extras și titlul întâlnit în formulele de încheiere a poveștilor armene, romanul are trei părți scrise Pentru cel care a văzut, Pentru cel care a povestit, Pentru cel care a ascultat, evidențiindu-se legătura dintre generații, moștenirea spirituală transmisă de cei care au trăit istoria, către generațiile viitoare, care au datoria să nu uite suferințele înaintașilor.

Construcția alegorică a cărții face ca localitatea Maran să fie, după cum explică Narine Abgarian, simbolul Armeniei sau al oricărei țări mici, cu oameni lăsați de izbeliște, care a trebuit să se descurce singuri. Acestor oameni și acestor locuri „care mor exact în ziua în care le părăsim[…] se închid cu toate zăvoarele, se umplu de praf și cenușă, se transformă într-o iluzie, într-o nălucire, […] scriitoarea le oferă un viitor, reabilitând existențele marginale, istoriile mici, care se pierd în marea Istorie.

Cartea o are ca personaj central pe Anatolia (prenume care înseamnă „răsărit”, putând fi interpretat ca metaforă a renașterii, dar și ca sugestie la identitatea armeană), femeia care la începutul romanului „s-a întins să moară”, dar al cărui destin contrazice legile fatalității. Romanul povestește cu nostalgie, umor fin, sensibilitate, realism, felul în care Anatolia nu doar că supraviețuiește, ci regăsește iubirea, după o căsătorie plină de umilințe și violențe, devine mamă, dă naștere unei fetițe, eveniment de care se bucură întreaga comunitate, într-o sărbătoare a vieții, a dorinței de a învinge moartea.

În Epilog, scriitoarea rezumă deliberat acțiunea romanului, oferind o cheie de interpretare cărții, finalul fiind o transfigurare a suferinței și o victorie asupra tragediei colective. Formula celor „trei mere” arată respectarea tradiției orale, legitimând Povestea: „acum e vorba despre cum, cu exact un an și o lună în urmă, vineri, imediat după amiază, când soarele, trecând de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a văii, Sevoianț Anatolia s-a întins să moară, fără să știe ce multe minuni o așteptau, și iată că acum aceste minuni au venit, și respiră ușor și blând, și așa să fie mult timp, și așa să fie mereu, și noaptea o să facă vrăji, ocrotindu-i fericirea, și va rostogoli în palmele-i răcoroase trei mere, pe care apoi, cum se spunea în poveștile maranenilor, le va arunca din cer pe pământ — unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine.”

Din cer au căzut trei mere este romanul unei comunități, al solidarității umane, al unui topos al rezistenței în fața delabrărilor de orice natură. Satul Maran este construit ca un organism viu, ca un spațiu al continuității, lirismul descrierilor accentuând imaginea unui loc care renaște odată cu oamenii săi. Maranenii supraviețuiesc nu prin gesturi spectaculoase, ci printr-o etică a rezilienței, continuându-și munca, păstrându-și tradițiile, respectând memoria înaintașilor: „Maranul chinuit de frig și întuneric a oftat în sfârșit de ușurare, a scârțâit din uși și din portițe și a deschis larg ferestrele, lăsând  lumina soarelui să intre. Bucuria că în sfârșit trecuse iarna înghețată și necruțătoare era atât  de mare, încât umbrea teama de moarte. Maranenii se obișnuiseră de mult cu bombardamentele, așa că, fără să le mai dea atenție, și-au reluat îndeletnicirile zilnice […]”

Viața individuală pare că are sens doar în interiorul comunității, apropierea dintre oameni substituind precaritatea existenței și violența istoriei: „Fiecare locuitor al Maranului își cunoștea consătenii pe toate fețele, se știau unii pe alții ca-n palmă – cu toate necazurile, tristețile, bolile și bucuriile lor rare, dar atât de mult așteptate. Se purtau unii cu alții cu simpatie și bunăvoință[…]”

Din portretul colectiv al oamenilor Maranului, nu putea să lipsească legătura cu realismul magic, cu visele. Manifestări ale subconștientului, visele, sunt mesaje care pot orienta existența și pot oferi un sens evenimentelor trăite. Granița dintre real și supranatural este permeabilă, imaginarul fiind o extensie a cotidianului, protejând echilibrul interior în fața suferinței: „Maranenii dădeau importanță deosebită viselor. Și le povesteau unii altora, încercând să ghicească sensul tainic pe care-l purtau acestea. Neapărat lămureau care era ziua săptămânii. Dacă era duminică, nu era motiv de îngrijorare – visul de duminică e neutru, nu prevestește și nu promite nimic. În noaptea de marți spre miercuri însă trebuie să ții minte tot ce vezi, fiindcă tocmai miercurea, între primul și al doilea cântat al cocoșilor, vin visele prevestitoare.”

Tot aici găsim iubirea pentru animale, păsări și cărți, plăcerea pentru savori gastronomice, mirodenii, experiențe senzoriale sinestezice. Grija pentru formele fragile ale vieții, dorința de a păstra sensibilitatea într-o lume afectată profund de suferință sunt imaginile pline de lumină ale cărții. Deși romanul descrie atâtea forme de nefericire, nu există nicio durere descrisă gratuit sau o tragedie menită să provoace emoția cu orice chip.

Toate neplăcerile marenenilor sunt tratate solidar, așa cum se povestește în Capitolul 5, din partea a doua a romanului, istoria Valinkăi, care, în încercarea de a-i prepara fiului care se va întoarce acasă sali, lipii pufoase cu zahăr, aruncă drojdia expirată la gunoi, provocând un dezastru olfactiv și vizual în curtea femeii. Întreaga comunitate participă la restabilirea ordinii în gospodăria Valinkăi, Vasili, soțul iubitor al Anatoliei, atribuind întâmplării un mesaj moralizator: „Orice încercare alungă un necaz. Socotește că ai scăpat de ceva mai rău.”

Istoria tragicomică a trimiterii pantofilor, pe lumea cealaltă, soțului Valinkăi, care fusese certată în vis, că bărbatul nu fusese încălțat în sicriu cu încălțările noi ilustrează îmbinarea dintre imaginarul tradițional și realitate, umorul și nostalgia umanizând moartea (Capitolul 3, partea a doua).

Câinele Patro, care îi revelează unei locuitoare din Maran rețeta simplă a fericirii („Unora le e de ajuns un os din supă ca să fie fericiți”), păunul alb, care protejează viața micului Tigrin, sunt personaje episodice și ele, care fac parte din universul care coexistă cu realitatea cotidiană, îmbogățind-o simbolic.

Narine Abgarian este neîntrecută în arta descrierii suferinței umane. Există în toate prozele sale o poetică a suferinței, durerea fiind o stare existențială permanentă, insinuată în gesturile cele mai banale, exprimată fără retorism și patetism. Fragmentul din Capitolul 2 al ultimei părți a romanului (pag.146) prezintă tragedia cutremurului, moartea celor dragi și suferința celor rămași să îi plângă. Accentul nu cade asupra detaliilor distrugerii satului sau al dispariției oamenilor, ci asupra normalității cu care oamenii se raportează la moarte. Lacrimile continue, gestul cotidian al schimbării batistelor, solidaritatea natură-oameni, imaginea femeii suferinde ca fiind întruparea statuii Pietà sugerează sacralizarea suferinței:„Cutremurul a luat cu el întreaga familie a lui Sarui, cu soț, soacră și trei copii – o fată și doi băieți; de fiecare dată, Valinkăi îi stătea sufletul un loc când își amintea cum alerga mama ei pe marginea prăpastiei, înnebunită de durere, strigându-și fiica și nepoții morți. Din acea zi blestemată, se trezea cu fața șiroindu-i de lacrimi și plângea toată ziua, fără hohote ori suspine; gătea, spăla, făcea curățenie, se ducea după cumpărături și lacrimile îi curgeau, îi curgeau întruna. Valinka îi înfășura în fiecare dimineață încheieturile mâinilor în batiste, ca să-și poată șterge fața cu ele, și le schimba din oră -n oră pe cele ude leoarcă cu unele uscate. Așa s-a și prăpădit Katinka, într-o eternă pietà pentru nefericita ei fiică, pe o vreme ploioasă, un potop chiar, care a ținut exact șapte zile după moartea ei și s-a oprit numai foarte puțin, cât să permit procesiunii de înmormântare să ajungă la cimitir și să încredințeze sicriul  pământului.”

Astfel, romanul Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian nu rămâne prizonierul tragediei, ci îi conferă sens, transformând suferința într-un spațiu al memoriei și al renașterii, al continuității vieții. Tragedia nu anulează sensul vieții, există bine și în spatele nedreptăților care li se întâmplă oamenilor.

prof. LOREDANA STAN