Atentă la cărțile generației tinere, am ajuns la un roman care este un bestseller, în contextul traducerii acestuia în numeroase limbi și al răspândirii globale de care are parte Motanul care voia să salveze cărțile. Am citit și am ascultat cartea, grație unei aplicații/biblioteci cu audiobookuri și  e-bookuri. Avantajele tehnologiei digitale m-au cucerit și prin intermediul acestei aplicații plătite, care mi-a oferit o lectură flexibilă, adaptată ritmului meu de viață actual.

Autorul acestei ficțiuni formative, Sosuke Natsukawa, este născut în Japonia, în 1978, este medic în Nagano. A debutat cu „Kamisama no Karute”, publicat în 2009. Această carte l-a consacrat în Japonia ca scriitor și a demonstrat că poate transforma experiența medicală într-o literatură accesibilă și emoționantă. Succesul ei a stat la baza carierei literare ulterioare. Volumul de debut al lui Sosuke Natsukawa a fost ecranizat și adaptat pentru televiziune, aducându-i notorietate scriitorului.

Motanul care voia să salveze cărțile nu este un volum YA pur, fiind promovat ca o ficțiune cross-over, datorită reflecțiilor metatextuale și culturale, criticii la adresa comercializării literaturii, a simplificării textelor, a obsesiei pentru lectura facilă, superficială. O carte cu Tigruț, motanul ghiduș, dar înțelept, cu un anticariat în care trăiește un adolescent debusolat, sunt premisele unei cărți care atrage atenția unui public larg.

Romanul cu elemente fantasy, cu caracter alegoric, este o demonstrație reușită a utilității cărților (care poate folosi în pregătirea elevilor pentru Olimpiada „Lectura ca abilitate de viață”), mesajul optimist, educativ accentuând importanța recunoștinței, a prieteniei, dar și a educației în existența tinerilor.

În imaginarul cultural, pisica/motanul vorbitor sunt motive literare care apar deseori, slujind mesajului operei de artă. În cultura digitală contemporană pisica este una dintre cele mai virale prezențe, generând milioane de vizualizări și distribuiri. Astfel, este justificată alegerea unui asemenea simbol-personaj, permițând articularea fantasticului și reflecția morală, punând în valoare accesibilitatea textului.

Imaginea motanului vorbitor a apărut și în „Maestrul și Margareta” al lui Mihail Bulgakov, Behemot, fiind un animal subversiv, monstruos, negru, din alaiul lui Woland (întruchipare a Diavolului). Este un instrument al satirei politice, un mediator între planul realist și cel metafizic.

Nu pot să nu amintesc operele lui Haruki Murakami, în care pisicile, vorbitoare sau nu, dar cu însușiri supranaturale, sunt integrate firesc într-o realitate scindată. De fapt, romanul lui Sosuke Natsukawa moștenește atmosfera din prozele celebrului scriitor, preia imaginea adolescentului solitar, realismul magic, inserția fantasticului în cotidian, autorul construindu-și opera ca o ficțiune accesibilă, pedagogică, cu un mesaj etic explicit despre lectură.

Cartea are o compoziție unitară, se deschide cu un prolog și se încheie cu un epilog. Romanul folosește un motiv mitologic, labirintul, motanul fiind un ghid spiritual în călătoria prin cele trei spații simbolice, reflecții/reflexii ale modului în care sunt tratate cărțile în societatea contemporană. Despărțirea de Tigruț, ieșirea din ultimul labirint, maturizarea lui Rintaro, adolescentul care conștientizează limitele propriei ignoranțe, sunt paginile finale ale romanului despre cărțile care au suflet și putere, despre prietenie și iubire.

Cartea se bazează și pe relația discipol-maestru, bunicul trecut în lumea celor drepți fiind un personaj absent în economia scriiturii, dar la învățăturile căruia Rintaro Natsuki meditează mereu. Motanul numit Tigruț este, de asemenea, un pedagog sui generis, datorită căruia tânărul învață atât de multe lucruri: lecții de viață, valori ale umanității, dar își extinde și orizontul cultural. Discursul său, cu valoare etică, despre compasiune și empatie în societatea contemporană este critic și moralizator:

„-Compasiunea și empatia nu sunt puteri supranaturale sau speciale, continuă Tigruț. Sunt calități înnăscute, pe care toți le avem. Problema e că în vremurile astea nebune pe care le trăim, mereu pe fugă, preocupați doar de noi înșine, prinși în rutina și monotonia de zi cu zi, compasiunea și empatia nu mai există. Au dispărut. Pur și simplu, oamenii le-au pierdut. Nici tu nu faci excepție.

Rintarō a rămas fără cuvinte.

– Copleșiți de grija zilei de mâine, ne gândim doar la noi, suntem mai egoiști, uităm de ceilalți, nu mai știm cum să empatizăm cu ei, cum să le arătăm compasiunea noastră. Ne-am pierdut inima, sufletul. Iar cei care și-au pierdut sufletul nu mai pot simți durerea prin care trec semenii lor. Mint, îi rănesc, le fac rău, merg înainte călcând pe cei slabi, nu mai simt nimic, în inima lor nu mai e loc pentru emoții, pentru sentimente. Lumea e plină de oameni care și-au pierdut sufletul, umanitatea.”

De fapt, personajele principale are acestui roman sunt cărțile. Ele revin cu obstinație în probele prin care trece Rintaro, salvându-le de la distrugere, de la o lectură superficială, banală, care le mortifică sensul. Laitmotivul cărților care au putere, care schimbă destine, care au suflet sunt reflecții extrase din învățăturile pe care și le însușește tânărul moștenitor al anticariatului bunicului său:

„ – Și cărțile au suflet, spune dintr-odată Tigruț. Frumoșii săi ochi verzi strălucesc în întuneric, reflectând lumina stelelor.

– O carte care stă nemișcată pe un raft nu e decât un teanc de hârtii prinse într-un cotor, între coperți. O carte, oricâtă putere incredibilă ar avea ca să schimbe lumea sau orice poveste nemaipomenită ar prezenta, nu va rămâne decât o grămadă de hârtie, dacă nu e niciodată deschisă și citită.”

Metafora cărților cu suflet revalorizează relația dintre cititor și actul lecturii. O operă literară nu poate exista decât prin cititor. El este alături de scriitor, parte a acestei triade magice care dă sens lumii. Cărțile au un rol formativ, educativ, etic, aceste roluri rămânând latente, dacă nu există implicarea celui care mângâie paginile cu sufletul, mintea și ochii.

Capitolul „Al treilea labirint: Comerciantul cu cărți” se încheie cu mărturisirea lui Rintaro, care enumeră încercările prin care a trecut și este recunoscător pentru ajutorul primit. Evadarea dintre pereții anticariatului, în numele salvării cărților, înseamnă confruntarea cu viața, simbolizează disponibilitatea de a lua în piept necunoscutul, de a primi în viața sa oameni noi. Dialogul cu motanul sugerează că salvarea nu vine din izolare, ci din prietenie și deschidere față de lume:

„După moartea bunicului, nu mi-a mai păsat de viața mea. Mama și tata au murit de mult, bunicul s-a prăpădit și el. Mi s-a părut nedrept ce mi se întâmplă, eram sătul și obosit de tot și de toate, nu mai aveam chef de nimic. Și atunci, ai apărut tu…, zice băiatul, timid, scărpinându-se ușor în creștet. Dacă nu ai fi apărut în viața mea, sunt sigur că acum n-aș mai fi aici, zâmbindu-ți. Mi-ai spus că trebuie să te ajut, dar adevărul e că tu ai fost cel care m-a ajutat pe mine, zice Rintarō uitându-se la Tigruț, apoi trage adânc aer în piept și continuă: M-am închis între pereții anticariatului, dar tu m-ai scos cu forța din el. Îți mulțumesc.

– Nu e rău că te închizi între pereții anticariatului, îi răspunde motanul cu voce joasă. Pe noi ne îngrijorează că te-ai închis în carapacea ta.

– Carapacea mea…

– Ieși în lume, ieși din carapace…

Cuvintele motanului, spuse calm și cu blândețe, topesc inima băiatului.

– Nu te transforma în prizonierul singurătății. Nu ești singur. Ai mulți prieteni care au grijă de tine. ”

În esență, Motanul care voia să salveze cărțile nu este un roman cu teză, dar, fără didacticism, pledează pentru importanța lecturii, prietenia, iubirea, toleranța fiind valorile supreme ale unei lumi frumoase și bune.

prof. LOREDANA STAN