Într-o viață de cititor nu ajung la tine doar capodopere, ci și cărți

(e-bookuri/audiobookuri) ușurele care-ți apar în cale cu un rost, mai ales când titlul românesc al volumului este un clișeu drăguț, dar și un adevăr cu profunde implicații, căci fericirea este o marotă, o aspirație greu de atins.

Am uitat să fim fericiți (What Alice Forgot), apărută în 2009, este a treia carte a scriitoarei australiene Liane Moriarty, precedând bestsellerul ”Big Little Lies”, care a făcut-o celebră pe autoare datorită adaptării pentru televiziune, în care joacă Nicole Kidman și Reese Witherspoon. Pe site-ul oficial al scriitoarei Liane Moriarty | Author apare mențiunea că serialul ”Big Little Lies” a fost un succes apreciat de critici, răsplătit cu premii Emmy, precum și informația menită să-i contureze autoarei o imagine simpatică: „Liane a reușit să urce pe scenă la premiile Emmy fără să se împiedice, lucru pe care îl consideră una dintre cele mai mari realizări ale vieții sale.”

Pierderea memoriei este o temă de interes în prezent, dar și un element declanșator, în acest roman, al unei narațiuni captivante. Eticheta de chick lit (un gen de romane promovate de autoare, ale căror personaje erau femei independente, tinere, căutând împlinirea într-o relație romantică, în carieră, în descoperirea sensului vieții), atribuită volumelor Lianei Moriarty este întrucâtva justificată prin atenția acordată universului feminin și prin stilul accesibil, dar încercarea de analiză psihologică, complexitatea reflecțiilor și a tematicii le salvează de la această încadrare limitativă.

Titlul original al romanului (What Alice Forgot) anticipează mecanismele narative întâlnite în carte, accentuând simbolistica intrigii, reprezentate de amnezia lui Alice. Traducerea în limba română a titlului (Am uitat să fim fericiți) mută accentul de la condiția individuală a personajului, la experiența colectivă a pierderii fericirii, a neglijării lucrurilor cu adevărat importante, oferind o cheie de lectură legată de problematica relațiilor umane.

Cartea urmărește destinele a trei femei, acțiunea gravitând în jurul personajului central, Alice Mary Love, care, în urma unui accident petrecut în sala de sport, uită ultimii zece ani din viața sa. Planul diegetic care prezintă evenimentele în care este implicată această femeie care se pregătește să aniverseze 40 de ani narează acțiunea la persoana a III-a. Perspectiva naratorului omniscient este completată de două forme de discurs subiectiv, jurnalul lui Elisabeth, sora lui Alice, care consemnează însemnările pentru psihiatrul Hodges și postările de pe blogul lui Frannie, „bunica” adoptată de familia celor două surori.

Firul narativ principal urmărește criza de identitate provocată de amnezia lui Alice, care a rămas blocată în timp la vârsta de 29 de ani, când era însărcinată cu primul copil, Madison. Celelalte două planuri narative, pe lângă faptul că prezintă din unghiuri diferite acțiunile care urmăresc „trezirea” din „somnul memoriei” a lui Alice, aduc în prim plan tipuri de feminitate diferite, cu problematici specifice, purtând amprenta vârstei, educației, personalității fiecăreia: „Mintea a început să-i rătăcească. S-a gândit la acea etapă ciudată din viața ei care începuse vineri dimineața, când își recăpătase cunoștința în sala de gimnastică. Era ca și cum ar fi petrecut ultima săptămână într-un loc exotic, unde trebuia să învețe niște abilități noi și neobișnuite.Se întâmplaseră atâtea lucruri!”

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges dezvoltă drama femeii confruntate cu imposibilitatea maternității, scriitoarea urmărind dintr-o perspectivă realistă, lipsită de artificii și ostentații, prejudecățile, stereotipurile, vulnerabilitățile „infertilelor”: „Acum mă gândesc la acele «pierderi» ca la nişte puncte pe istoricul meu medical. Dacă un doctor îmi cere să-i spun istoricul meu, pot să-i detaliez toate tratamentele, analizele şi cruntele dezamăgiri fără să-mi tremure vocea, ca şi cum n-ar avea importanţă, ca şi cum ar fi experienţele altcuiva. De exemplu, pot să spun fără să clipesc: «Al doilea avort spontan în primul trimestru» şi nici măcar nu mă gândesc cum a fost şi cum m-am simţit în acel moment.[…] Am auzit de atâtea ori «îmi pare rău» pe un ton profesional, domnule doctor Hodges! «Îmi pare rău», «îmi pare rău», «îmi pare rău»… Da, colegii dumneavoastră de breaslă sunt plini de păreri de rău. Mă întreb dacă şi dumneavoastră veţi spune într-o zi pe un ton amabil şi dezolat: «Îmi pare rău, dar nu vă pot vindeca. Ar fi mai bine să încercaţi altceva, un transplant de personalitate, de exemplu.»”

Cugetările unei străbunici postate pe blogul acesteia transmit imaginea unei femei active și la vârsta senectuții. Viziunea sa este lucidă și ironică, aducând în discuție degradarea fizică și păstrarea demnității la sfârșitul vieții, cu opțiunea eutanasiei. Fostă profesoară, Frannie a lucrat toată viața în educație, acum este rezidentă a unui centru de vârstnici și se implică în activitățile acestei comunități. Neavând familie, își asumă rolul de „bunică” pentru Alice și sora sa, după ce în copilărie le murise tatăl. Relația cu această familie devine o formă de împlinire, implicându-se afectiv în realizările sau nefericirile acestor „rude” adoptate: declinul mariajului lui Alice și Nick, drama sarcinilor pierdute ale lui Elisabeth etc.

Mesajul optimist al cărții, existând momente de cumpănă regizate în spiritul romanelor de succes, ideea continuității generațiilor, a sacrificiului încununat de izbândă, sunt aspectele de apreciat ale volumului. Romanul propune o lectură accesibilă, fiind disponibil în formate diferite, (și ca e-book sau audiobook), oferind cititorului nu doar destindere sau escapism, ci și prilejul de a medita la felul cum se raportează la propriul trecut, cum înțelege fericirea.

prof. LOREDANA STAN