Editorial scris de ADRIANA RĂDUCANU, clasa a XII-a F, în numărul 30 al revistei Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Slobozia, ANIMUS:

„Din nefericire, în societatea de astăzi există o ierarhie nescrisă, dar extrem de vizibilă: «realul» (matematica, informatica, ingineria) este văzut ca fiind superior, util, sigur. În schimb, «umanul» (filologia, teatrul, limbile străine, muzica, dansul) sunt adesea tratate ca opțiuni de rezervă, ca hobbyuri sau, mai grav, ca dovezi ale unei presupuse lipse de inteligență.

          Elevii de la profiluri umaniste aud constant remarci precum: «Și ce o să faci după?», «De ce nu alegi ceva mai serios?», «Oricum voi nu faceți nimic la școală» sau «O să mori de foame». Tonul nu este unul pur și simplu curios sau constructiv, ci derogatoriu, disprețuitor, rostit cu un aer de superioritate. În spatele acestor întrebări nu se află o reală preocupare pentru viitorul tinerilor, ci o mentalitate rigidă, care îi desconsideră și le reduce valoarea la potențialul lor financiar imediat.

          Dar această perspectivă ignoră faptul că lumea nu funcționează doar prin calcule. Da, domeniile «reale» construiesc infrastructură, dezvoltă tehnologia, mențin sistemele în funcțiune. Însă arta, cultura și științele umaniste dau sens existenței noastre. Există un citat celebru atribuit lui Albert Einstein: «Nu tot ce poate fi măsurat contează și nu tot ce contează poate fi măsurat». În același spirit putem afirma că știința face lumea să funcționeze și creează viață, dar arta face respectiva viață să merite trăită.

          Tot ceea ce consumăm zilnic ca formă de relaxare sau evadare, fie ea muzica din căști, filmele, serialele, spectacolele de teatru, dansul sau literatura, există datorită unor oameni pe care societatea îi consideră adesea «inutili» sau «neproductivi». Fără ei, lumea ar fi teoretic funcțională, dar profund goală.

          Ironia devine evidentă atunci când chiar persoane din industrie par să minimalizeze aceste forme de artă. De exemplu, Timothée Chalamet a stârnit recent controverse după ce a sugerat în cadrul unui interviu că forme de artă precum baletul sau opera sunt în declin și că nu mai interesează publicul larg. Declarația a fost percepută de mulți drept ipocrită, având în vedere că întreaga lui carieră se bazează în principal pe actorie. Mai mult, acesta a studiat la un liceu de arte și a jucat în piese de teatru și musicaluri până să debuteze ca actor de film. De asemenea, este de precizat și faptul că o mare parte din familia acestuia are directe legături cu acest domeniu, chiar mama sa fiind fostă dansatoare pe Broadway.

          Un alt mit des întâlnit este acela că domeniile artistice sunt «ușoare» sau lipsite de rigoare. În realitate, ele implică un nivel ridicat de disciplină, analiză și chiar gândire tehnică. Muzica, de exemplu, este profund legată de matematică: ritm, proporții, structuri armonice. Dansul implică biomecanică, coordonare, memorie spațială. Literatura și limbile străine cer o înțelegere complexă a nuanțelor, a contextului cultural și a psihologiei umane. A reduce toate acestea la «nu faci nimic» este nu doar greșit, ci și nedrept.

          Mai grav este impactul pe termen lung al acestei mentalități. Mulți tineri sunt împinși către cariere «sigure» precum medicină, informatică, inginerie, nu din pasiune, ci din presiune socială. Ajung să trăiască vieți stabile, dar lipsite de satisfacție, în timp ce pasiunile lor reale sunt abandonate sau reprimate. În același timp, societatea continuă să consume artă la scară largă, fără să recunoască valoarea celor care o creează. Faptul că disprețuim artiștii, dar nu putem trăi fără ceea ce produc este o contradicție clară și îngrijorătoare.

          Adevărul este, totuși, simplu. Inteligența nu are o singură formă. Ea nu se măsoară doar în cunoștințe tehnice și științifice, ci și în capacitatea de a înțelege oameni, de a crea și transmite emoție. A alege filologia, teatrul, muzica sau orice alt domeniu umanist nu este o dovadă de slăbiciune, lipsă de ambiție sau de inteligență. Este, de multe ori, chiar un act de curaj într-o societate care valorifică excesiv «siguranța» și ignoră vocația.

          Iar întrebarea «ce o să faci după?» spune mai multe despre limitele celui care o pune decât despre cel care o primește. Nu toți trebuie să construim roboți sau să operăm pe creier. Unii dintre noi trebuie să spună povești, să creeze frumusețe pentru că, în final, o lume perfect funcțională, dar în care nu există artă, nu este o lume în care merită să trăiești.”