Femeia lângă mine se zvârcolea sălbatec Asemeni unui șarpe zvârlit pe un jăratec Și frământându-și sânii molatec și barbar Cu gura ei de fragă rosti dulceag și rar:
“Am buze moi și-n ele am tainica știință De-a pierde-n orice clipă, pe-un pat, o conștiință. Adorm orice durere pe sânii mei zglobii. Bătrânii vin la mine cu zâmbet de copii. Și pentru-acela care mă vede-o dată goală Sunt cer, sunt soare, lună și liniște astrală! În voluptăți atâta de pricepută sunt Când pe-un bărbat în brațe îl strâng și îl frământ Sau când îmi dărui sânii să-i muște și să-i sugă, Timidă sau lascivă, puternică sau slugă, Că-n patul care geme de-ncolăciri feline Toți îngerii nevolnici s-ar pierde pentru mine!”
Când din ciolane vlaga și măduva mi-a stors Iar eu cu lenevie spre dânsa m-am întors Să-i dau o sărutare de dragoste, zării Doar un burduf cu pântec umflat de murdării! O clipă-am închis ochii cuprins de-o spaimă mare, Și când i-am deschis iarăși spre zările solare, În locul unde monstrul, cu-o clipă mai-nainte, Stătea-mbibat de sânge, puternic și scârbos, Văzui acum un maldăr de mucede-oseminte Scoțând din ele-un sunet scrâșnit și fioros, Un scârțâit de tablă strident, ca de morișcă Pe care vântul, iarna, în nopți pustii o mișcă.
Publicat înPersonalități, POEZIE|Comentariile sunt dezactivate pentru ”Metamorfozele vampirului” de Charles Baudelaire
Dincolo de numeroasele premii pe care le-a obținut acest film (printre care și două Oscaruri) și de interpretarea foarte bună a lui Riz Ahmed (cunoscut din serialul ”The Night Of”), se cuvine amintită problematica interesantă a acestei opere cinematografice, un omagiu adus celor care sunt nevoiți să trăiască într-o lume lipsită de sunet. Surzenia, după cum precizează un personaj din film, nu trebuie privită ca un handicap și nici ca un lucru de care să scapi, trebuie să înveți să trăiești cu ea și să-ți găsești liniștea interioară. Nu întâmplător, la finalul filmului, gestul personajului principal de a-și îndepărta aparatul auditiv care îl ajuta să audă niște rămășițe de sunete și curajul de a privi oamenii în liniște absolută arată încercarea acestuia de a face pace cu sine, de a-și înțelege propria condiție.
Publicat înFILME|Comentariile sunt dezactivate pentru ”Sound of Metal” (2019)
”Dar știi ce e un clișeu? E o poveste atât de frumoasă și de captivantă, încât s-a învechit prin istorisirea ei plină de speranță. Oamenii spun povestea. Însă nu mulți o trăiesc.” – replică din filmul ”French Exit” (2020)
Publicat înFILME|Comentariile sunt dezactivate pentru clișee
Pozele cu degetele de la picioare afundate în nisip sau tolănite pe șezlonguri opulente sunt frumusețe în stare pură. Desigur, nu trebuie să uităm nici brățara de la picior, o cătușă luxoasă, dezlegată de la robia vremurilor în care erai sclav al muncii. Nici paharul cu pai și limonada aferentă, nici marea, ajunsă doar un accesoriu pe rețelele vieții, nici scoicile, cărțile trântite prin soarele verii, nici abdomenele perfecte sau nu și sânii impetuoși, explodând din sutiene minuscule. Așa e vara. Conserva cu fericire, pusă la păstrare este deschisă cu cheițe potrivite și e musai să fii cel mai fericit.
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru vara
Se scrie mult zilele acestea despre filmul ”Supernova”. Se precizează că are problematică LGBT, că apare în contextul valului progresist, dar ce este important de spus este că ”Supernova” este un film de dragoste bine realizat, romantic, un fel de ”Love Story” la vârsta senectuții, amintind și de ”Amour” (chiar dacă acestea nu se referă la cupluri gay, iubirea e aceeași oricând și oriunde).
Colin Firth, seducătorul Mr. Darcy din ”Mândrie și prejudecată” sau ravisantul Mark din seria ”Bridget Jones” sau timidul rege George al VI-lea din ”Discursul regelui”, ca să menționez doar câteva roluri ale sale, joacă o partitură minunată în acest film. La fel de sensibil, trecând ecranul și intrând în sufletele privitorilor, personajul interpretat de Colin Firth se confruntă cu experiența morții iminente a partenerului său, încercând să înțeleagă deciziile acestuia legate de boala chinuitoare pe care o are. Ce nu se scrie deloc este rolul emoționant pe care l-a făcut Colin Firth în ”A Single Man”, care anticipa filmul apărut în cinematografe zilele acestea. ”A Single Man” are și o coloană sonoră deosebită și pe minunata Julianne Moore. Cele două opere cinematografice merită văzute împreună și trebuie să fie privite nu doar din perspectiva etichetei LGBT. Sunt filme cu iubire și despre iubire.
Publicat înFILME|Comentariile sunt dezactivate pentru ”Supernova”(2020), ”A Single Man” (2009)- aceeași problematică, același magistral Colin Firth
T. O. BOBE este un scriitor contemporan, cunoscut în lumea literară ca un autor original, care se îndepărtează de canoane și pentru care contează cum scrii, și nu despre cine scrii. Cu o biografie interesantă, experimentând meserii și domenii profesionale interesante (admis a patra oară la Facultatea de Litere, magazioner în portul Constanța, scenarist, lucrând în televiziune și publicitate, ultimul job avându-l în 2005, în prezent fiind scriitor-profesionist), T. O. BOBE explică astfel istoria pseudonimului său literar: „Pentru mine, actul scrisului a rămas cumva o chestie ruşinoasă, ceva care nu poate fi făcut decât atunci când eşti singur. Tot din nevoia de a mă ascunde mi-am luat şi pseudonim. Nu voiam să mă ia la ochi la examene profesorii din facultate, şi de-aia mi-am spus Bobe, care e numele bunicului meu. Bunicul cu poveştile, căruia îi părea foarte rău că n-a avut băieţi care să-i ducă numele mai departe. Gestul meu a fost şi o formă de reverenţă faţă de el.”
A făcut parte în perioada studiilor universitare dintr-un cenaclu înființat chiar de studenți, despre care Mircea Cărtărescu scrie în „Creionul de tâmplărie”: „Se întruneau săptămânal și-și dădeau teme, care mai de care mai ciudate și mai anodine: cocoloșul, dunga de la pantaloni etc., iar data viitoare veneau cu mici texte scrise pe aceste teme. Era un fel de infraliteratură, un fel de minimalism abia conștient de el însuși și de miza lui reală, care era de fapt revolta împotriva literaturii «mari», «adevărate». Niciunul dintre ei nu voia să publice și să devină scriitor. Le ajungea distracția aceea într-un cerc minimal. Când a apărut cenaclul meu, toți au migrat totuși spre el, și vechiul grup s-a dizolvat.”
T. O. Bobe a declarat în aparițiile sale publice că volumul său de debut, „Bucla” își datorează notorietatea și faptului că Mircea Cărtărescu a scris despre acesta în romanul „Orbitor. Aripa dreaptă”. De altfel, la apariția acestei cărți, în 2015, la Editura Humanitas, Mircea Cărtărescu a participat la lansare, apreciind tipul de scriitură, felul în care T. O. Bobe construiește biografia personajului central, nea Gică.
În data de 15 aprilie 2021, scriitorul T. O. Bobe posta pe pagina sa de Facebook că se împlinesc 17 ani de când a terminat de scris romanul Cum mi-am petrecut vacanța de vară și se întreba dacă ar trebui să sărbătorească acest lucru. Deși postarea aceasta nu s-a bucurat de multe aprecieri, Cum mi-am petrecut vacanța de vară este cea mai citită carte a autorului, fiind considerată de acesta o „carte haioasă”.
Romanul poate fi prezentat în câteva cuvinte, ca fiind rezolvarea temei de vacanță a unui băiat de 10 ani, titlul cărții clarificând acest aspect. Pentru că este o fire competitivă, Luca, personajul-narator al cărții, dorește să scrie cea mai lungă compunere din viața sa și s-o întreacă la povestit pe Miruna Nahabetian, cealaltă premiantă a clasei: „O să fie cea mai lungă compunere din viața mea și o s-o rad pe Miruna cu bărbile ei cu extratereștri cu tot. Dar nu din răutate pentru că suntem colegi și așa trebuie să se întreacă colegii cum spunea domnișoara învățătoare: care o are mai lungă acela să ia foarte bine.”
Cartea, „compunerea” lui Luca începe ca un roman polițist și sfârșește ca un basm modern, moartea bunicii ucise de un scripete buclucaș, moartea verișoarei Kiti, războaiele cu Pirații, Teroriștii, Extratereștrii, fiind, pe scurt, episoadele narative care stârnesc atenția cititorilor. Luca nu înțelege de la început rețeta unei compuneri perfecte, Miruna fiind mentor în acest demers: „Iar ea mi-a adus aminte că domnișoara învățătoare ne-a spus să facem o compunere cum ne-am petrecut vacanța de vară ca să o arătăm la toamnă și să vadă cine o să ne ia de atunci înainte că ea ne-a învățat tot ce știe și să începem cu dreptul ciclul celălalt. Eu mă gândeam că trebuie să o fac atunci când începe școala, după vacanță. Însă Nahabetian mi-a spus că ea a început să o facă de acum ca să nu uite ce a făcut și ca să aibă timp să fie lungă.” Prietena sa îi reproșează lui Luca că în compunerea sa „toată lumea sunt oameni obișnuiți de care s-a săturat” și îl învață cum să-și ficționalizeze realitatea: „a început sămi-i explice că ea dacă e cineva care s-a lovit la picior zice că e schiop de tot și i l-a tăiat ca să fie mai interesant. Iar dacă altul are o bubă pe nas spune că i-a ieșit de acolo o minge de fotbal sau un extraterestru. Nu știu ce tot o ținea cu extratereștrii ei căci eu n-am văzut nici 1 până acum săm-i petrec vacanța cu el, decât cu mama și cu tata.”
Peripețiile copilului Luca care încep cu ultima zi de școală și se încheie cu prima zi din clasa a V-a, sunt istorisite pe parcursul celor patru capitole ale romanului, intitulate, ca într-un jurnal, cu numele lunilor calendaristice: Iunie, Iulie, August, Septembrie.
Personajul-narator are toate șansele să devină un viitor „adolescent miop”, pus în acord însă cu realitatea anilor postdecembriști, Luca prezentându-se ca „purtând ochelari cu dioptrii de la cât învăț” și fiind mândru că era singurul de pe strada sa care a luat premiul I patru ani la rând. Copilul este produsul unei educații în care doar premianții sunt sortiți succesului, tatăl său, modelul bărbatului proaspăt îmbogățit, posesor de Pasat, repetând deja refrenul „Inginer te fac.” Mama, fostă profesoară, lucrând în televiziune, instituția cu un mare impact în viața românilor în acei ani, este lipsită de sensibilitatea și emoția clamate în cărțile de parenting.
Copilul creionează exact reperele realității în care trăiește, nu întâmplător, individualizându-se prin apartenența la o familie cu o casă cu două etaje, în construcție: „Casa noastră este așa: baie, bucătărie și 5 camere. 2 camere mai mari sunt la parter și restul sus unde se urcă pe scară de lemn căci așa a zis mama că este mai frumos deși mamaia spunea că cu mozaic se curăță mai repede. Înainte de asta am stat la apartament unde nu aveam nici un prieten între 4 pereți.”
În realitatea personajului-narator „Oamenii se împart în 2: băieții de ispravă și japițele ordinare.[…]Dacă ar fi după mine la băieții de ispravă le-aș da Premiul I iar la japițele ordinare le-aș da foc cu bricheta dar mai înainte aș turna peste ei gaz.” Este multă violență și multă moarte în această replică ficționalizată a realității copilului de 10 ani. Cu o mamă care scrie știrile pentru o televiziune care este interesată de senzațional și care ajunge să transmită reportaje chiar din fața casei familiei lui Luca, acest copil înțelege că se poate răzbuna în „compunere” pe ființele apropiate, semănând moarte și povestind evenimente demne de universul fantasy.
Raportarea la ficțiune se face, folosind umorul și imaginația, arme pe care le are copilul în efortul de „a compune”: „De fapt nu știu dacă ne-a observat pentru că nu a zis nimic dar poate că dacă zicea îi cădea țigarea din gură ca bucata de cașcaval la corb când a vorbit cu vulpea.”; „Așa că când mai m-am dus eu la el îi venea să se urce pe pereții de la casă de urât căci nu îi plăcea să citească Amintiri din Copilărie de Ion Creangă zicând:
-Ce eu sunt țăran din acela? Iar dacă nu era nu avea altă pupăză decât pe Kiti[…]”
Vocabularul personajului-narator e la fel de violent ca și lumea pe care o descrie în „caetele” sale. Ca orice copil, și Luca ajunge să copieze limbajul adulților și să reinterpreteze cu inocență, fără cosmetizări, universul în care trăiește. O „mamaie” care se adresează copilului cu „formule” ca: „Marș în casă” sau „vierme neadormit”, înlocuind activitățile casnice cu cafeluțele băute din sezlong, un tată care vine seara acasă „și dacă se joacă puțin cu mine zice că e tată”, arătând mai mult decât interes față de domnișoara învățătoare, provocând astfel izgonirea sa de acasă, sunt câteva fragmente ale realității cu care se confruntă Luca.
Oralitatea, argoul, pe care le folosește eroul cărții în exprimare, ca și greșelile de scriere întâlnite la tot pasul în „caetele” în care „compune” sunt mărcile sale de autenticitate. Expresiile sunt reinterpretate cu umorul caracteristic unui puști de zece ani: „striga și el tot ca din gură de șarpe veninos dar cu clopoței”; „Însă tata nu avea cum să tragă pe dreapta pentru că acolo era el, adică Costel și alte mașini”; „m-am uitat la cai verzi pe pereți cu 99 de potcoave de oțel”; „este mincinoasă findcă are ochii verzi niciodată să nu-i crezi, altfel este frumoasă coz ca Ileana Cosânzeana.”; „când m-a văzut mama cum sufăr ca un câine turbat la care i-a dat cineva otravă”; „a început iar să nu mă doară chiar ca pe hoții de cai.”; „iar ea s-a dus imediat și a înfipt cornul deoarece avea la ochi dungi vinete ca vinetele.”
Tehnologia modernă cucerește imaginația personajului-narator care descrie, povestește cu multă imaginație, copilul introducând în realitatea mult prea banală elemente senzaționale. Iată istoria cu un cip (care azi este la ordinea zilei și face parte din teoriile conspirației):
„Așa că eu m-am bucurat, dar degeaba căci înainte să îm-i dea drumul a scos 1 briceag tăindu-mă puțin la ceafă ca să îm-i bage un cip în cap. Însă nu am țipat. Cipul este ceva ca un aparat de al lor de urmărit dar mic pentru că și eu sunt mai mic. Și se bagă la om ca să știi unde se duce și cu cine se întâlnește. Însă eu cu cine era să mă întâlnesc decât cu Șeful, dar nu al Piraților care a rămas acolo pe șezlong, cu al lui tata. Căci după ce m-a luat mama și m-a pocnit cu papucul că:
-Unde ai fost măi de ai venit cu mizeria aceasta în cap? […] a trebuit să stau mereu atent căci unde era lume mă urmăreau și Teroriștii care se luau după Cipul din ceafă de la mine căci îi vedeam eu pe unii pe plajă cum se fac că vorbesc la telefon sucindu-se dar de fapt ei vreau să prindă Semnalul. Care eu nu îl auzeam dar la aparat la ei făcea:
-Bip, bip.
Mai tare când se apropiau de mine și mai încet când se duceau mai încolo.”
Este evident că autorul „compunerii” despre vacanța de vară nu este un narator nici creditabil, nici credibil. El spune doar ce îi servește scopului său principal, acela de a scrie o poveste cât mai interesantă, imaginația fiind a doua sa natură.
Cum mi-am petrecut vacanța de vară de T. O. Bobe nu este nicidecum o carte doar pentru copii. Dincolo de țesătura narativă interesantă pentru un public tânăr, cititorii experimentați pot găsi aici o inedită cronică a anilor postdecembriști ai societății românești. Scriitorul, prin acest roman, răzbună toate generațiile de elevi chinuiți de temele de vacanță și îi amendează pe profesorii de literatură iubitori de clișee și stereotipii didactice.
Prin existența unei voci naratoriale care îi aparține unui copil, romanul acesta poate fi comparat cu opere ale literaturii române contemporane precum: „Pelinul negru” de Ioana Nicolaie sau „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” de Dan Lungu.
T. O. Bobe văzând cartea, în general, un entertainment, și nu doar un obiect de instrucție, reușește să reconsidere, prin acest roman, actul lecturii, făcând din acesta o bucurie, o plăcere.
LOREDANA STAN
Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025
Publicat înCĂRȚI, RECENZII|Comentariile sunt dezactivate pentru Să-ți petreci vacanța de vară citind „Cum mi-am petrecut vacanța de vară” de T. O. BOBE
Scriitoare contemporană consacrată, autoare a 12 romane și a peste 50 de povestiri, profesoară (deși a renunțat la cariera universitară, predând în prezent numai cursuri de scriere creativă la Universitatea din București), scenaristă și, ocazional, regizoare, Doina Ruști se prezintă ca fiind în viața privată o ființă narativă, pasionată de plimbări, mai ales, prin București. O simplă căutare pe internet a numelui acesteia arată că scriitoarea Doina Ruști este o prezență activă pe rețelele sociale, pe YouTube; este coordonatoarea Bibliotecii de proză contemporană a editurii Litera, este realizatoarea unei emisiuni la Radio Total și promovează personalități contemporane în cadrul interviurilor susținute sub genericul Litera MOV, organizate în cadrul Muzeului Național al Literaturii Române.
Doina Ruști declară că scriitorul său preferat este William Faulkner și că îi datorează lui Mircea Eliade inițierea sa în proza fantastică. Este oripilată de dorința oamenilor de a analiza în detaliu relația dintre ficțiune și realitate, de a afla sursele, evenimentele reale care au generat literatura, considerând că aceste aspecte nu sunt importante. Deși cărțile sale sunt traduse în multe limbi și premiate, nu consideră că a avut un succes extraordinar de-a a lungul carierei, dar s-a bucurat din plin de fiecare carte scrisă. Ține minte în detaliu starea pe care o avea când a scris o povestire neînsemnată, cu ce era îmbrăcată sau parfumul zilei în care a creat romane precum: ”Homeric”, ”Fantoma din moară”. Este pasionată de simbolistică, având un doctorat în Teoria simbolurilor, fiind autoarea lucrării: „Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade”.
Cel mai recent roman al autoarei, ”Paturi oculte”, a apărut la sfârșitul anului 2020, la editura Litera. Acest volum a fost început odată cu pandemia și este născut din cărțile în care scriitoarea a trăit în această perioadă. Scriitoarea mărturisea tot în legătură cu geneza acestei cărți că în acea perioadă citea un volum în care autorul își punea întrebări grave despre ce este dincolo de viață etc. dar că răspunsurile erau date în registru minor, Doina Ruști conștientizând teza pe care o va dezvolta în ”Paturi oculte”: ”Există ceva mai primejdios decât să nu știi ce te așteaptă dincolo de moarte […] și anume impertinența de a nu fi mulțumit atunci când găsești răspunsul la întrebarea asta.” În această cheie poate fi interpretată simbolistica titlului romanului, completată cu ideea disperatei nevoi de legături, de răspunsuri a oamenilor.
Scriitoarea nu a dorit să facă din această operă o parabolă a pandemiei și nici să lege metafora din titlu de simboluri culturale deja uzitate (e.g. patul lui Procust). Astfel, patul poate fi interpretat ca un spațiu al visului, al nașterii și al morții, ca un simbol metafizic, care declanșează apariția fantasticului, dar și ca un canal prin care oamenii comunică: ”În univers lucrurile se amestecă în mod aberant pentru o minte de om, însă legăturile astea dintre întâmplări, dintre cuvinte sau dintre oameni au nevoie de traducere.”
Un personaj al cărții accentuează semnificația de obiect erotic a patului: ”Căci ce-ți trece prin minte când te gândești la un pat? Primul lucru! Se gândește cineva la patul morții? Sau la patul pe care s-a născut George Enescu? Are cineva curiozitate față de patul în care a dormit Bacovia, păstrat în casa memorială de la Bacău? Ori vrea cineva să știe cum arăta patul în care a meditat Henri Coandă? Sau cel în care și-a dat sufletul Brâncuși? În care a întins copita un om celebru? Eu zic că nu. Dar, dacă vine vorba despre patul Cleopatrei ori despre nu știu ce pat din haremul lui Ismail Bina, toate urechile se fac pâlnie, ochii-mari. Paturi și carne tremurând sub cearșafuri. Buze și pliuri de carne, guri care caută, înghițiți și înghițitori, un tablou al desfrâului, umbrele uriașilor care și-au făcut treaba, iar acum dorm, împrăștiind în jur sporii unor posibile vieți.”
Eroina cărții, Flori, descoperă puterea fantastică a unui pat care ”nu era de pe lumea asta” de a declanșa visul, intrarea într-un alt fel de tărâm în care ”fluturau frunzele unor pomi acoperiți de ghimpi mari, sute de trunchiuri care se vedeau peste tot, o pădure care unduia incredibil de lent, în același timp, în aceeași direcție. Păreau niște copaci dansatori.” Visul avut într-un asemenea pat devine o experiență de neratat, fără cale de întoarcere, pentru Flori, eleva de liceu sensibilă și mai apoi curioasa studentă de la Litere. Cititorul este captivat de povestea acestei fete cu o existență banală, trăind alături de un tată cu veleități de actor și de o mamă absentă, care, din Spania, întreține o legătură cu fiica sa, doar de ordin material. Cercetând istoria acestor paturi, Flori ajunge în hățișul unor istorii fascinante, cu oameni din epoci îndepărtate (epoca fanariotă), peregrinând printr-un București al hierofaniilor (care amintește de proza lui Mircea Eliade și a lui Mircea Cărtărescu).
Incipitul romanului este unul specific unui roman polițist, Flori fiind implicată, fără voia sa, în ceea ce pare a fi o crimă. Modernitatea romanului este dată de acest incipit care anticipează motivul visului, al somnului, de temele morții, iubirii, de problematica condiției umane. De asemenea, nerespectarea cronologiei tradiționale, pendularea între realitate și imaginar/fantastic, între prezent și trecut, referințele culturale, permanentul dialog intertextual pe care îl realizează romanul ”Paturi oculte” accentuează caracterul modern al acestei scrieri.
Din punct de vedere compozițional, romanul conține 26 de capitole numerotate, între care sunt inserate: ”Povestea pianistului în varianta cea mai scurtă”, ”Povestea fabricantului de paturi”, ”Lev, librarul”, ”Un iubit mort”, ”Roșcovii”, ceea ce susține vocația narativității a scriitoarei, o amprentă stilistică prezentă în întreaga operă a acesteia. Caracterul balcanic, realismul magic sunt tratate sui generis de Doina Ruști, într-o operă în care nimic nu e întâmplător, în care povestea este suverană și cititorul este purtat prin cele mai ascunse cotloane ale epicului.
Acțiunea se petrece în prezent, dar personajele evadează permanent în trecut, în căutarea răspunsurilor salvatoare, în căutarea poveștilor eliberatoare. Nu întâmplător, cartea are pe copertă o hartă a unui București magic, o descriere a locurilor prin care sunt purtate personajele, în căutarea experiențelor ontologice provocate de paturile născute din trupurile roșcovilor personificați.
Istoria ”paturilor oculte” aduce în fața cititorilor personaje precum eunucul, făptură supranaturală (asemenea djinilor din prozele scriitoarei Elif Shafak), apărută dintre roșcovi, în visele lui Flori; Lev, librarul-anticar din holul Teatrului Național, studentul la Facultatea de Litere, cel care o numește Ferucia pe Flori; pianistul, Iosif, proprietarul ”patului de la Unirii”, care exercită o putere hipnotizatoare asupra femeilor din viața sa; Căpriceanu, bărbatul dornic de recunoaștere, nemulțumit de un destin banal, având aparența unui personaj secundar, dar devenind în ultimul capitol al cărții emblematic pentru planul metafizic, pentru sensurile metaforice ale romanului. De asemenea, personaje precum Valache, Pipica, Lionica, Petrache Zarafu, ”diva”, actrița Maria Levente etc. creează un univers ficțional exotic, pestriț, bogat în semnificații, în care fiecare cititor poate regăsi trăiri umane autentice.
Dincolo de realitatea imaginară, de planul oniric, transpare în carte și un plan realist, descris însă pictural, carnavalesc, de o voce naratorială obiectivă, dar nu indiferentă, care cedează, pe rând, perspectiva fiecărui personaj. Iată imaginea unui oraș care depersonalizează individul, care condamnă la anonimat, iată ritmurile rutiniere ale existenței: ”Blocurile sunt făcute din oameni nemulțumiți, din cauza asta în orice baie de bloc se aud plescăieli. Multă lume crede că pereții blocurilor sunt subțiri pentru c-au fost făcuți în bătaie de joc. De fapt, în ei trăiesc oamenii-gușter ori oamenii-gândaci, oamenii urechelniță. Plângăcioși pe care Flori îi asculta în vremea școlii, dimineață de dimineață. Resemnată, somnambulică. Așa pleca zilnic la școală. Taică-său, cu obrazul ras ca rigla ei învechită, conducea Matizul pe același traseu de jumătate de oră. din spatele blocului lor și până în poarta liceului. Și după aceea urma tăcerea, de fapt, toropirea în balcoanele invizibile de pe frunte, unde se derula toată viața ei viitoare, niște logii care porneau de la tâmple, rotunjite deasupra băncilor, până la catedră, spații de tihnă și de visare. Balcoanele verzi ale consolării. Șase sau șapte ore nu se mișca din bancă decât ca să folosească toaleta, activitate și ea intrată în rutină, încât, dacă ar fi întrebat-o taică-său cum arată chiuvetele școlii, n-ar fi știut să răspundă”.
Un simbol recurent în acest roman este pădurea de roșcovi din care trimit mesaje ”umbrele” care populează lumea de dincolo. Roșcovii au pentru scriitoare o semnificație aparte, o funcție ritualică, în biografia sa, pe care a transfigurat-o ficțional: ”De Sâmbăta Morților, tot Bucureștiul era plin de roșcove atârnate pe la case, prin stâlpii porții, purtate la gât. Prin cimitire clănțăneau roșcovele, și se zicea că morții le aud de pe lumea cealaltă. […] Păstăile erau lungi, la început verzi, iar, când vara era pe sfârșite, se făceau roșii-granat și așa rămâneau, unele toată iarna, culori pierdute printre zăpezi. ” În satul copilăriei autoarei, Comoșteni, roșcovii, ”niște copaci cu țepi mari” făceau parte din ritualuri legate de sărbătorile morților.
Ecouri din mentalitatea contemporană, descrierea unor medii sociale, mai ales, lumea literară, culturală, artistică, se regăsesc în pagini care conturează planul realității. Personajele sunt victimele unor prejudecăți legate de cariera filologică:
”Măcar la Litere și tot intră. Am auzit că acolo se roagă de tine să te înscrii.
-Și ce ieși de acolo? s-a interesat altă voce.
-Prof de română, a răspuns diriginta, ceea ce pe Flori a făcut-o să râdă, iar clasa s-a umplut de sunete și de chițăieli.
Nimeni nu voia să ajungă prof ,orice, în niciun caz prof, mai ales de română. Să te bâțâi în fața clasei spunând tâmpenii scrise pe net!”;”Tipele astea de la Litere sunt cam ciudate, citesc romane și experimentează chestiile citite ”
Sunt trimiteri și la cariera scriitoricească:
-”Scrii cumva poezii? Să știi că nu-mi plac poetele-toate arată ca niște pisici bolnave de lepră. ”
”Scriitorii sunt niște oameni care spun chestii, uneori la cafea ori într-un cerc mic, în bucătăria familiei, de exemplu, iar ideile lor prind o viteză stelară, încât nu le pot opri nici grindina, nici armata, nici molima sau ce-o mai fi!”
Sunt dedicate pagini descrierii imposturii, a nonvalorilor promovate în mediul literar, artistic:
”Tocmai apăruse un roman lăudat unanim, pe care Lev s-a încăpățânat să-l citească, deși-și dăduse seama de la primele pagini ce țeapă mare era. […] Lev și-a convocat prietenii indignat- dacă și asta mai e literatură, atunci îmi pare rău că mi-am deschis librărie! Dar e o carte foarte bună, au răspuns ceilalți aproape în cor, nu-ți dai seama, Lev, că autoarea e chiar directoarea editurii! În plus, ea hotărăște premiile Eternus, ea finanțează clubul Podul albastru![…] Dar a citit cineva cartea? a insistat el. Lucrul acesta li se părea tuturor fără importanță. Nu spuneau nici da, nici nu. Am citit o recenzie, am auzit de la cineva pe care-l respect, mi-a făcut impresie un video-interviu, mi-a plăcut ce-a scris pe wall-ul ei, am văzut că are cinci stele pe o rețea de cărți și așa mai departe.[…]
Iată și o satiră la adresa industriei creatorilor de conținut online:
”Uneori treceau pe-acolo niște mierle inculte care voiau să-și facă poze pe lângă rafturi, ținând artistic câte o carte pe picioarele dezvelite, ostentativ deschisă la nu știu ce pagină, femeiuști care postau pe Instagram sau pe alte rețele, considerându-se docente în materie, influenceri sau simple loaze, care pentru Lev erau doar reziduri firești ale industriei.
Un posibil mesaj al romanului, amintind de romantism și de stilul eminescian, acordă putere supremă visului și pledează pentru un univers care vorbește prin metafore, prin simboluri: ”În jurul nostru, peste tot, colcăie gânduri, aspirații și amintiri.[…] -Într-un amestec de felul ăsta trăim! […] Universul vorbește în metafore, în combinații simbolice, exact ca în vise.[…] Totul e o metaforă, Odille! Totul.”
Caracterul de alegorie a morții este pus în valoare de ultimul capitol al romanului ”Paturi oculte”, prin prezența personajului Căpriceanu, un alt fel de erou ficțional eliadesc, un alt fel de Gavrilescu, care din ”lumea cealaltă” încearcă să trimită mesaje în lumea din care a venit și dorește cu disperare să se întoarcă acasă pentru a povesti despre moarte și despre viața de după. Numai că întoarcerea acasă aduce după sine ”consecințe mai dureroase decât ai crede”.
Pledoaria pentru ficțiune, caracterul de carte despre cărți al celui mai recent roman al Doinei Ruști sunt accentuate pe tot parcursul operei, cititorul putând să-și construiască o lume imaginară plină de semnificații, inspirat fiind de poveștile autoarei.
Loredana Stan
Publicat înCĂRȚI|Comentariile sunt dezactivate pentru ”Paturi oculte” de Doina Ruști- (recenzie); vocația narativității
Mirabilissemper's Blog 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.