Mirabilissemper's Blog

Cele 218 pagini distribuite în 28 de capitole ale celei mai recente cărți a Ioanei Nicolaie sunt un poem al suferinței umane. Dintre scriitoarele contemporane, Ioana Nicolaie se diferențiază prin lirismul evocării suferinței umane. Condiția femeii, imaginea societății românești antedecembriste sunt teme de interes pentru scriitoare, acestea  fiind legătura și cu romanul anterior acestuia, „Pelinul negru”.

Titlul surprinde caracterul confesiv al romanului, cartea reconstituind (după o călătorie a  cititorului printr-un labirint de povești, planuri temporale diferite, anotimpuri diferite) existența unei mame cu 12 copii (un trup de 1000 de kilograme). Ajunsă la sfârșitul vieții, la 70 de ani, măcinată de boli, oarbă și paralizată, Reghina se eliberează prin poveste de sentimentul vinovăției. Toată cartea este o spovedanie a unei Mame care își abandonează feminitatea, propriile trăiri, pentru a îngriji celălalt trup, constituit din cele 12 fragmente legate indisolubil de ființa maternă. Femeia trăiește în două anotimpuri: vara de trei ani care echivalează cu paradisul (perioada cea fericită a căsniciei sale) și eterna toamna în care grijile, neînțelegerile cu Damian, soțul Reghinei, sărăcia, privațiunile de tot felul, creează imaginea unui infern mundan: „Vara de trei ani fusese îngropată cu totul în țintirimul unde, printre cruci, bat mingea copiii.”

Motivația suferințelor îndurate de Reghina conține o filosofie de viață simplă, un crez existențial genuin: „de viață nu ești scutit odată ce-ai pășit în ea. Cât te lupți ca să ajungi, pe ce coclauri nebănuite te-apropii, ca să strigi în ceasul dintâi și-apoi să tot strigi cât mergi, de-a bușilea sau cătinel, în fugă sau cu sudorile înmuindu-ți oasele, șontâc, șontâc, sau cu picioarele rupte, cu proteze de tot felul[…]”

Fiecare capitol începe cu un fragment din „Cartea lui Iov”, ceea ce îi conferă acestor incipituri valoarea unei premise religioase, accentuând imaginea Reghinei ca un Iov feminin. Interesant că cei 12 copii nu sunt individualizați prin nume, ci prin particularități psihologice sau detalii existențiale care conferă lirism narațiunii: „fata foc și pară”, „bărbatul mai nefericit ca oricine”, „băiatul făcut să aline”, „fata care numai ascultă”, „fata mea negricioasă” etc.

Văralia, centrum mundi, un topos al suferinței, este o replică ficțională a localității natale a scriitoarei, Sângeorz-Băi, după cum povestea Reghinei este inspirată din viața mamei autoarei.

Frumoase imagini sinestezice și  plastice creează corespondențele între anotimpuri și mâncăruri:

„-Mâncarea de iarnă e …carnea! […]

-Primăvara-i din cartofi, se știe, tocănițe și ciorbe, și, dacă mai găsesc ceva prin untură, e și din gulaș. Dar preferata mea rămâne salata orientală.

-De fapt, primăvara, zice altul, mie-mi place cel mai mult usturoiul verde. Te duci, îl rupi din strat și-l mărunțești peste orice…Un pic de oțet de picuri, preschimbi totul în ceva de să te lingi pe degete.

-Dar care-i mâncarea de vară?

Slănina, brânza și ceapa, dacă ești la fân, la căpăluit, la robotit pe câmp. Dar și fasolea verde. Sau salata, ce mai ciorbă de salată face tata, dacă n-ar turna atâta zer în ea ar fi și mai bună. […]

-Dar mâncarea de toamnă? Care-i aceea?

-Dulceața, zice unul mai mic. Dar n-a mai rămas nici un borcan.

-Eu cred că laștele. Dacă începe ploaia, mama nu mai are unde se duce, și face aluat. […]

Iarna-i de carne, primăvara-i de cartofi, vara-i de cireșe negre, căci avem și noi un cireș ieșit tocmai lângă drum, din niște sâmburi pe care i-am aruncat eu acolo cândva. Iar toamna-i de nuci și de porumb, de mere-n anii norocoși și de tot de strângem în beci și-n pod ca să putem trăi până-n primăvară.”

Capitolul final încheie povestea tristă a Reghinei, părăsind perspectiva narativă subiectivă, și se constituie într-un epilog al trecerii acesteia în lumea cea fericită, în tărâmul în care e mereu „vara de trei ani”: „Era într-o țară o femeie care se numea Reghina. Și femeia aceasta nu era desăvârșită, căci ascundea în suflet o vină mare. Ea se temea de Dumnezeu și se abătea de la rău. A născut șase  fii și șase fiice. Pe alți doi copii n-a putut să-i aducă pe lume. Avea douăzeci de oi, două vaci, doi porci, găini și curci. Și femeia aceasta era mai neînsemnată decât toți, o slujitoare, o slujnică de alb, care-ar fi putut fi în tot ceasul alungată.”

Loredana Stan, 28 octombrie 2019