Mirabilissemper's Blog

 Irina ca și toți ceilalți copii ce vin pe lume din dragoste și întâmplare, sunt astfel de căderi pe muchia monedei crude și oarbe, imposibilități devenite realitate, adică miracole ce dovedesc că evadarea este posibilă. Încrustată-n boaba de chihlimbar a Irinei celei mari, Irina cea mică e deja acolo, își devorează deja mama pe dinăuntru ca o larvă de ihneumonidă și, în șase luni, va ieși triumfătoare în lume, fragedă și dulce, cu ochi strălucitori, lăsând-o pe Irina cea mare în urmă ca pe-o piele năpârlită de șarpe. Asta-i istoria neamului nostru : femei ieșind din femei ieșind din femei ieșind din femei, într-un lanț de explozii de viață și frumusețe, dar și de cruzime fără de margini. E un șir ne-ntrerupt de zeițe cu două chipuri, unul de copilă contemplând viitorul, altul de bătrână, mască tragică, însângerată de ruptura nașterii, încercând să ghicească în petele aleatoriului nostru trecut. (pag.779)

Poate că sunt singurul om rămas pe pământ, poate labirintul în care înaintez e generat clipă de clipă doar pentru mine, poate că însăși conștiința mea e o proiecție a unei minți mult mai vaste, pe care-o contemplu fără s-o pot înțelege, cum o pisică-și privește stăpânul uriaș. Poate accepta o minte, odată ce-și poate reprezenta și totalitatea, și eternitatea, că nu e eternă și atotcuprinzătoare? Pot accepta că mi-a fost dat, în această viață, să contemplu universul cu un creier de pisică, de rac sau de râmă? Pot să știu că universul e comprehensibil, dar că mie nu mi-e dat să-l înțeleg? (pag.664)

”Am colindat prin miile de săli ale muzeului literaturii, mai întâi fermecat de arta cu care, pe fiecare perete, e pictată câte-o ușă, în trompe l’œil, cu o minuție în însoțirea fiecărei așchii de lemn (…)”

”Literatura e un muzeu închis ermetic, muzeu al ușilor iluzorii, al artiștilor preocupați de nuanțele de cafeniu și de imitarea cât mai expresivă a canaturilor, balamalelor și clanțelor, de negrul catifelat al găurii cheii.”

”Ca scriitor te irealizezi cu fiecare carte pe care o scrii. Mereu vrei să scrii despre viața ta și mereu scrii despre literatură. E un blestem, o Fata Morgana, un mod de-a falsifica faptul simplu  că trăiești, adevărat într-o lume adevărată.”

”Ca și sexul, ca și drogurile, ca toate manipulările minții noastre ce-ar vrea să spargă odată țeasta și să iasă la larg, literatura e o mașină de produs mai întâi beatitudine, apoi dezamăgire.„

„Lumea s-a umplut de milioane de romane care escamotează singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodată: cel de-a te înțelege pe tine însuți până la capăt, până-n singura cameră din labirintul minții în care n-ai voie să pătrunzi. Singurele texte care-ar trebui citite vreodată sunt cele neartistice și neliterare, cele aspre și imposibil de-nțeles, cele pe care autorii lor au fost nebuni să le scrie, dar care-au izvorât din demența, tristețea și disperarea lor ca niște izvoare de apă vie.”

”dacă-ți oprești privirile pe suprafața ei ingenioasă, inventivă, tandră, înțeleaptă, înveselitoare, minunată în loc să ți le ațintești încotro cartea asta arată, atunci ai citit o scriere literară și ai ratat înc-o dată sensul oricărui efort omenesc: ieșirea din lumea asta. Romanele te țin aici,             te-ncălzesc și te consolează, pun paiete sclipitoare pe rochia călăreței de circ. Dar când ai să citești, Dumnezeule, și o carte adevărată?”

Nu e  nou  despre ce scrie Cărtărescu, în rândurile de mai jos. De la Horatius, trecând prin pesimismul schopenhaurian și Eminescu etc., literatura lumii e plină de reflecții despre relația omului cu moartea, despre umanitatea uniformizată de prezența morții, dar viziunea lui Cărtărescu e profund originală, devine o marcă a stilului său ( invenția lexicală, imaginile insolite, excesul de senzorial):”Căci suntem toți la fel, cămătarul venal și poetul naiv și criminalul în serie și funcționarul de la arhive, psihopatul ce urcă pe cadavre-n politică și savantul ce-mpinge cunoașterea un micron mai departe. Nici gorila, nici zeul nu știu că vor muri, singuri noi, aflați la mijloc de drum, între carne și spirit, între bine și  rău, între sex și creier, între existență și inexistență, avem scrijelită sentința. Doar pentru noi e acest lagăr de exterminare. Doar pentru noi, care țesem zi de zi, în ochii minții, viitorul (”și mâine soarele o să răsară”), s-a pregătit, prin însuși darul acesta miraculos, pedeapsa supremă: vom fi exterminați, toți, toți până la unul, la fel de sigur cum soarele va răsări și mâine. Nu faptul că asta se va-ntâmpla e chinul ce ni s-a dat în infernul nostru cotidian, căci și câinii și elefanții și păduchii și lichenii și paramecii vor pieri de asemenea până la unul, odată cu astrele și galaxiile și substanța diamantină a lumii noastre, ci cunoașterea destinului nostru comun e fierul înroșit cu care suntem însemnați direct pe creier, ca vitele pe șold, înaintea execuției finale.”

”E inimaginabil cât de tâmpitoare e meseria de profesor, cât de mult te degradezi, an de an, corectând teze și scoțând școlarii la lecție, repetând de zeci și sute de ori aceleași fraze,  citind ”cu intonație” aceleași texte, vorbind cu aceiași colegi în ochii cărora vezi aceeași disperare și neputință pe care ei o văd în ochii tăi (și pe care ți-o vezi și tu în fiecare dimineață când te bărbierești în oglindă). Știi că decazi, că mintea-ți devine o vomă de citate bombastice și clișee, și totuși nu poți face nimic, decât să urli neauzit, asemenea torturatului dintr-un beci subteran, singur cu călăul său, privind cu o luciditate totală cum i se sfâșie țesuturile trupului, cum e eviscerat de viu fără putința împotrivirii.” MIRCEA CĂRTĂRESCU- SOLENOID