Într-o zi de vineri, un om a intrat în greva scrisului. Nu era un eveniment important, nu se oprise lumea în loc pentru a afla detalii despre momentul luării deciziei. Nu se ştia decât că omul, scârbit de atâţia scriitori care făceau literatură şi din mersul la baie şi eliberarea feromonilor, sătul să vadă rânduri inepte despre arta tocăniţei şi ia ţărănească, rebrenduită, se hotărâse, simplu, să renunţe la scris. Doi confraţi care aveau habar despre intenţiile grevistului îl sfătuiau să se răzgândească şi îi ofereau cu autograf ultimele cărţi scoase la editura oraşului despre călătoriile în locuri exotice şi despre amintiri dintr-o viaţă veche.

Aşa că nimănui nu-i păsa că grevistul rămânea fără operă, iar lumea literară provincială nu era scandalizată decât de criza lecturii şi de tăierea copacilor din piaţa revoluţiei.

Într-o zi de sâmbătă, grevistul se bucura de viaţă, privea melcii coborând de pe un trunchi de copac, nedoborât încă, respira în ritmul în care ar fi scris despre asta şi îşi imagina că rândurile se nasc singure, că nu e nevoie de intervenţia micului creator pentru că mai marele a avut grijă de tot: a scris şi toată literatura şi a făcut ca ce merită să vadă lumina zilei.