Pauza de weekend se terminase, lunea în care nici iarba nu creşte trecuse, venise marţea în care avusese revelaţia sporirii ostilităţii din jurul său. Şi ea se hrănea din rău, din priviri îmbufnate şi gesturi acre, din mărturisiri acide făcute pe la colţuri. Toate timpurile trecutului nu puteau constata pedularea de rău-bine din sufletul său. Era ciudat că dacă citea cineva aceste rânduri putea să creadă că nebunii despre care scrie îi sunt mai aproape decât o simplă distanţă fizică, pentru că trăiesc în ea. Dar nu era chiar aşa. Nimeni nu are parte dor de bine sau rău, nimeni nu se întoarce în paradis în fiecare zi, nimeni nu citeşte doar cărţi cu finaluri fericite, nimeni nu e totalmente fericit. Era şi ea o fiinţă care avea ceva din simţurile monstruoase ale lui Caragiale. Nu se compara cu ilustrul dramaturg, ci îşi analiza acutul simţ al observaţiei şi plăcerea de a-şi pedepsi artistic victimele. Asta e răzbunarea supremă: să te joci cu răutăţile şi infirmităţile sufleteşti ale celor care se cred prea buni. Să le iei pantofii albi de mireasă şi să-i murdăreşti de toate noroaiele neputinţei şi micimii. Să le ridici voalurile mult prea vaporoase şi să îi dezbraci până la scheletul ros de ambiţii şi chinuit de lipsă de atenţie. Să le ataşezi de-o ureche melodia monotonă  care să le amintească de propria prostiei şi  limitare. Dar nu. De fapt, cel rău nu merită atâtea rânduri, atâtea sinapse puse la treabă, atâţia neuroni activaţi. Nimeni nu e totalmente fericit.