„Iubite şi stimate domnule Lucian Raicu,

Sînt zile, ca asta în faţa mea, în care nu aş mai vrea să mă trezesc din somn. Din cînd în cînd, rupturi adînci în suflet, alunecări imprevizibile de spaime, de sentimente, prăbuşiri totale de speranţă, mă fac să-mi blestem destinul şi aşa destul de precar. Ce este dragostea? Ce este ura? Pentru ce uităm absolut tot trecutul într-o clipă aprigă de mîine? Ce este viaţa? Iată întrebări care se îmbulzesc neputincioase, declanşate de întîmplări pe care nu le pot mărturisi. Mă atîrn de un creion şi-o coală de hîrtie, mă gîndesc la fata mea, Andreea, la glasul ei minunat, subţire, încrezător în invincibilitatea mea. Peste tot şi de toţi mi se spune: ce faci?, de ce stai degeaba?, fă bani, bani, bani, bani! Este nespus de greu să trebuiască să explici celor mai dragi, mai apropiaţi, că, şi nu mi-e ruşine s-o spun, din adolescenţă, visul meu împodobit, lucrat seară de seară, crescut în taină, visul meu trecut prin acea perioadă cruntă de la nouăsprezece ani cînd, bolnav de tuberculoză, făceam aşa-numita „cură cadaverică” (trebuia să stau absolut nemişcat), visul meu de tînăr doctor de ţară, iremediabil înfundat în singurătatea unui sat necunoscut, visul meu pueril poate, dar veşnic prezent, a fost, este, să fiu scriitor. „Profesiunea” de scriitor. Sînt eu un „parazit”, un tip „care stă cu cracii în sus, pe pereţi” şi-şi pierde vremea citind Dostoievski? Pentru ce chiar cei mai de lîngă inima mea, din aburul respiraţiei mele cotidiene, mă lovesc nemilos cu acelaşi şi acelaşi cuvînt: bani? Scrisoarea asta iese din şirul celor pe care vi le trimit. Şi n-aş vrea să-mi amintiţi de ea. Probabil că vin săptămîna viitoare în Bucureşti. Sînt terorizat de ceea ce mi se întîmplă. O, desigur, aş dori să „lucrez”, să fiu aici, în Iaşi, la o revistă. Dar e imposibil. Nimeni nu mă poate primi, nimeni nu vrea să mă primească. Fac parte din Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, sînt oaia gri de aici. Cum se poate destrăma tristeţea, cum se poate înlocui cu altceva? De fapt, nu tristeţea care-i chiar plăcută, ci arderea uscată, fără flacăra a celor mai intimi stîlpi de sprijin? Un minim de confort interior, o oarecare linişte; de unde?

N-am dorit deloc să fiu patetic. Am scris pentru a mă linişti, pentru a trece asupra altuia povara unei clipe prea grele. Nu trebuie să vă speriaţi, voi continua ca şi mai înainte. „Spărtura” asta e întîmplătoare. A mă văita, ce lucru lipsit de gust! Stau la etajul V. Ieri, Tamara Nikolaevna, nici mai mult nici mai puţin, a aruncat pe fereastră, un scaun!! Gest superb, dar el n-a căzut pe jos pe ciment, ci-n sufletul meu şi s-a făcut praf. Este o scrisoare, vă daţi seama, pe care doresc s-o citiţi numai dumneavoastră. Dacă ea ar afla c-am deconspirat momentul acesta de „iritare”, s-ar produce lucruri şi mai rele. Vă rog. Sînt mîhnit, mult prea mîhnit, iubite şi stimate domn Lucian Raicu.

Cu stimă şi afecţiune,
Emil Brumaru
2-VIII-980
P.S.: Vă rog, nu-i spuneţi lui Dinescu de chestiile astea. Vă rog.”