Romeo Aurelian Ilie (R.A.I.) este profesor de religie, poet, autor de cronici de carte, eseuri, publicate în reviste culturale (Helis, Planeta Babel, Actualitatea literară, Timpul, Bucovina literară etc.), în antologii. A debutat în 2018 cu volumul de poeme „Patruzeci și unu. Eu surdo-mutul” la editura „Tracus Arte, în urma câștigării unui premiu în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”. Al doilea volum de poezii, „Lacrima Tatălui”, a fost publicat în 2022. Are o activitate intensă în social media, fiind un susținător fervent al tinerilor creatori de literatură, rubrica sa de (mini)cronici, „Cartea în 2 minute” din cadrul platformei „O mie de semne” evidențiind din plin această promovare culturală pe care o realizează cu măiestrie. În postările sale de pe o rețea socială, sub eticheta #rairecomandă, #graficrai, Romeo Aurelian Ilie (care a făcut din inițialele numelui său un brand personal, valorificând și educația sa teologică) își exprimă pasiunea pentru arta grafică și pentru literatură. Blogul său, cronicilerai.blogspot.com, găzduiește eseuri scrise cu profesionalism despre volume nou apărute în spațiul cultural. Autorul mărturisea că a scris peste 300 de cronici doar la volumele de poezie.

Romeo Aurelian Ilie este implicat în fenomenul cultural ialomițean, participând la manifestări ale instituțiilor din acest domeniu (Asociaţia Culturale HELIS , Biblioteca Județeană „Ștefan Bănulescu”- Ialomița etc.), remarcând la acest scriitor sensibilitatea artistică și respectul față de valorile autentice.

Volumul „Liniștea de a doua zi” a apărut anul acesta la editura Charmides din Bistrița, ilustrațiile interioare aparținându-i chiar poetului Romeo Aurelian Ilie. Acestea adaugă încă un strat de semnificații versurilor grupate în patru cicluri de creații: „Născut de ziua potopului”, „Cruci & wc-uri”, „I.A.- R.A.I.”, „Liniștea de a doua zi”.

Primul grupaj de versuri conține 18 poeme numerotate, fără alt titlu, având un motto din Biblie, pe care autorul și-l însușește și-l adaptează propriei biografii, ziua sa de naștere (27 februarie) coincizând, într-o interpretare transpusă calendarului actual, potopului lui Noe („În anul șase sute al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului; și a plouat pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți.”). De altfel, autorul avertizează într-un interviu că scrie niște „pseudoerezii”, reinterpretând temele biblice într-o cheie actuală. Astfel, aceste 18 poeme devin niște cosmogonii personale, niște arte poetice, având un suport narativ, liricul fiind dominant, eul poetic așezându-se într-o poziție orgolioasă, având curajul de a „rescrie” miturile consacrate. Fiecare poem reprezintă o experiență pe care vocea textuală o trăiește, „cel ușor de păcate” începându-și viața într-o epocă postapocaliptică. În procesul genezei ființei, omul se confruntă cu singurătatea, conștientizează experiența morții și suferința iubirii, dar descoperă frumusețea unui copac înflorit, parfumul florii „Frangipani” care îi amintește de „pântecele maicii”.

Propria naștere nu este prezentată într-o viziune senină, eul poetic confruntându-se cu „demonii” noii lumi, luând în stăpânire, treptat, universul din care s-au retras apele. Singura formă de ființare este strigătul, în spiritul artiștilor expresioniști, poetul exprimându-și astfel angoasele într-o lume pustie, în care „Nu/a/răs/puns/Ni/meni”. Detaliile minimaliste ale decorului de început de lume, limbajul fragmentar, forma unor poeme, de mesaje epurate, transmise de un „sihastru” către o lume în care mintea și sufletul sunt „pârjolite” sunt în consonanță cu ilustrațiile simbolice, desenate de o mână candidă, care nu face paradă de tehnici de creație sofisticate: „Era o dogoare/ce pârjolea/și mintea/și sufletul.//Jur-împrejur/doar munți sterpi/și pomi uscați//Am început să plâng.”

În microcosmosul ființei născute „în ziua în care/a început potopul” trăiesc șarpele cel ispititor, „păienjenița” cea sfătuitoare, leul sub blana căruia se ticluesc visele, iar îngerii sunt invocați să-și îmbrace un trup pentru că „Pe aici mai bate și vântul/și ar fi păcat/să te sfârșești așa,/sfâșiat de-o boare.” Simbolistica acestor viețuitoare este în dialog cu interpretările tradiționale religioase, Romeo Aurelian Ilie prezentând viziunea sa asupra acestei problematici, regăsite într-o literatură atât de bogată. Condiția dilematică a eului specifică liricii filosofice, interogațiile grave (întâlnite, spre exemplu, în lirica lui Blaga) legate de sensul vieții pun în lumină într-o lirică mistică propria tensiunea interioară, pendularea între certitudinea limitelor și aspirația către infinit, între cunoașterea parțială și misterul absolut.

Poemul 17 aduce împreună simbolurile reprezentative ale creațiilor din grupajul cu care se deschide volumul „Liniștea de a doua zi”,, fiind una dintre originalele artele poetice ale lui Romeo Aurelian Ilie: .„Și dacă/pruncul acesta/ce se leagănă/pe pânza păienjeniței,/încălzit de răsuflarea/leului/protejat/de cercul șarpelui,/și de cununa/de frangipani/sunt chiar eu?” Versurile de mai sus sunt o meditație asupra vulnerabilității și protecției într-un univers plin de contradicţii. Poemul pune sub semnul întrebării identitatea, condiţia eului poetic, sugerând dualitatea existenței umane, în care fragilitatea și puterea coabitează, iar pericolul devine, paradoxal, un scut protector. Mesajul poate fi interpretat ca o reflecţie asupra modului în care vulnerabilitatea este protejată de forțe aparent opuse, creând un echilibru subtil în existență.

Cele 18 poeme din deschiderea volumului lui R.A.I. fac un pandant liric cu ultimul grupaj de poezii al cărții, „Liniștea de a doua zi”, conținând latent și simbolistica titlului. Regăsim aici versuri de dragoste, presărate cu simboluri biblice, edificatoare pentru imaginarul poetic al autorului născut la Slobozia. O reinterpretare a perfecțiunii lui Nichita Stănescu, despre care acesta spunea că nu atrage atenția, o oferă prologul ciclului de poeme, „Mă sperie femeia perfectă”. Poemul „Horror” devine un scenariu al fragilității cuplului, folosirea persoanei I plural susținând prezența acestui motiv literar. Fericirea este percepută aici nu ca o destinație finală, ci ca o stare temporară, fragilă, care poate fi ușor pierdută. Este revelat paradoxului fericirii; oamenii tânjesc după fericire, dar uneori, atunci când o au în față, nu știu cum să o primească sau cum să o trăiască. Fericirea este temporară, iar conștientizarea acestui fapt aduce neliniște, în loc de bucurie. Tema creației și a iubirii se împletesc în poezia „Despre mâini & înviere”, exprimând eșecul nașterii unui poem de dragoste. „Mitraliera” este un poem alcătuit din șapte versuri care amintește de invenția verbală stănesciană, exprimând impactul năucitor al iubirii asupra omului.

Ultimul poem al volumului, „Liniștea de a doua zi” („Liniștea de două zi/a ajuns deja/acasă/a făcut un duș/și-a desfăcut/bagajele/ brațele/picioarele/și așteaptă”) descrie telegrafic starea de spirit mereu dezirabilă, devenită un personaj absurd. Prin personificare, autorul subliniază faptul că liniștea nu înseamnă doar absența sunetului, ci este o stare activă, o entitate care face parte din existența cotidiană. Poetul evocă o rutină, o pregătire pentru instalarea în confort și familiar. Ultimul vers, „și așteaptă”, creează o tensiune subtilă, o neliniște ascunsă în această stare de „otium”, care poate sugera că liniștea este doar o stare temporară. Semnificațiile acestui titlu pot fi decriptate doar punându-se accentul pe sensurile sintagmei „a doua zi”. Raportarea la întregul volum ar putea oferi semnificația unui moment de tăcere și reflecție după o apocalipsă personală. Este un simbol al tranziției, al reînnoirii și al așteptării tăcute înainte de un alt început. Nașterea poetului în ziua potopului lui Noe întărește ideea că viața este o perpetuă alternare între distrugere și creație, iar liniștea de după un astfel de moment reflectă un spațiu de potențialitate și pregătire pentru ce va urma. De asemenea, „a doua zi” poate fi privită și din perspectiva unei relații de iubire care s-a consumat, după o dragoste intensă, rămânând o „liniște”, o stare de vid emoțional, poate de confuzie sau de resemnare. „Liniștea de a doua zi” ar putea fi percepută ca un moment de recalibrare emoțională, un timp al renașterii, al trecerii spre alte spații. Este un moment de așteptare, de suspendare între trecut și viitor. Poetul subliniază această stare intermediară în care vechiul s-a consumat, iar noul încă nu s-a născut complet.

Celelalte două grupaje de versuri ale volumului alătură la fel de curajos, sacrul și profanul, propunând o răsturnare a simbolurilor biblice, în tonalități care „se trag din mantaua” lui Arghezi. Personajele sacre sunt umanizate, văzute printr-o fiziologie bazală („Stâlpnicii”), obiectele sacre comunică democratic într-o geografie a banalului, a cotidianului. Probabil că „Fântâna” lui Marcel Duchamp ar putea fi un simbol vizual care ar defini universul versurilor din ciclul „Cruci & wc-uri”, născând controverse, scandalizând în egală măsură („Rața”, „Confesiunea toaletei”).

Poetul Romeo Aurelian Ilie e interesat nu doar de comunicarea cu transcendentul, ci și de relația cu inteligența artificială. „Fișa tehnică” a unui R.A.I. robotizat conține atuuri imbatabile, dar și riscuri care ar putea să reseteze din temelii această „creatură”. Astfel, poemul „I.A. – R.A.I. Fișa tehnică ” este un autoportret scris din perspectiva unui milenial sensibil, pentru o generație de cititori proaspeți, nativi digitali, care înțeleg lumea diferit.

„R.I.P. I.A. R.A.I. epilog”, redactat simbolic la persoana a III-a, este o artă poetică, o pledoarie împotriva depersonalizării, a pervertirii relației dintre om și tehnologie, într-o lume dominată de „mașinării”, în care persoana umană poate deveni un simplu cod sau un algoritm, pierzându-și trăsăturile esențiale care o defineau odinioară ca ființă emoțională și creativă. Gestul aruncării la gunoi poate fi citit ca o metaforă pentru depersonalizarea extremă: odată ce ființa umană este redusă la o funcție tehnologică, ea este tratată la fel ca orice alt dispozitiv high-tech, valorizată doar pentru utilitatea sa practică, iar când aceasta dispare, eliminată fără regret. R.A.I este un inadaptat în acest univers tehnologizat, acționând în afara normelor așteptate, luptând pentru recuperarea emoției și demascând goliciunea unei existențe robotizate. Libertatea și nemurirea devin niște valori lipsite de sens într-o lume care ignoră valorizarea emoției și a umanității:

„ I.A. R.A.I. s-a stricat

refuză să mai

răspundă corespunzător

la comenzi

vorbește neîntrebat

și spune lucruri stranii.

I.A. R.A.I. se ia și se aruncă

la coșul de gunoi

în locul special amenajat

dispozitivelor high-tech

uzate.

[…]

softul nu va mai

prezenta interes

va fi liber,

va fi nemuritor

și inutil.”

„Liniștea de a doua zi” este un volum care tratează tema comunicării cu transcendentul, dar și tema iubirii, Romeo Aurelian Ilie analizând dintr-o perspectivă lipsită de artificii stilistice criza identității și a sensului existenței, pledând pentru sensibilitate și frumos. Volumul are o prezentare grafică atrăgătoare care servește transmiterii unui mesaj curajos, liber, în acord cu esența profundă a textelor. „Liniștea de a doua zi” devine o provocare pentru cititori, de a regăsi și celebra aspectele fundamentale ale umanității.

prof. Loredana Stan