O zi altfel de toamnă. O zi diferită pentru că începea școala, era luni, lumina de miere învăluia oameni și lucruri. Covorul de frunze din compunerile școlarilor nu exista pentru că nimeni nu mai scria astfel de texte (să sperăm!) și pentru că natura nu ajuta în realizarea acestei magii. Era cald, deși soarele putea fi destul de blând la orele dimineții. Școlari vechi și noi, profesori antici se adunaseră în curtea școlii. Școlile își dăduseră mâna și se provocaseră în privința organizării festivității de deschidere a anului școlar în același timp. Un haos auditiv, ținut cumva sub control se desfășura în fața tuturor. Peste toate acestea, sacrul și profanul și-au dat întâlnire. Odăjdii s-au amestecat printre neliniștiții și nerăbdătorii participanți la festivitate. Cădelnița a răspândit în universul nostru arome de tămâie, rugăciunile s-au înălțat în eter dintr-un amvon lumesc, străjuit de teii bătrâni ai unui liceu care împlinește anul acesta 95 de ani. Directorul, neprotocolar, în rol de master of ceremony, a „binecuvântat” vestita adunare și a invitat-o să țină un discurs pe o fostă absolventă a liceului din inima Bărăganului, ajunsă într-o poziție oficială importantă, de reprezentantă a Delegației de Tineret a României la ONU. Discursul ei a fost o emoționantă aducere aminte a anilor de liceu, dar și o argumentare a importanței pe care a avut-o această instituție de învățământ în existența sa. O adevărată reclamă la școala sub cupola căreia ne dezvoltăm oameni mici și mari.

Apoi lumea a întors armele educației spre sălile de clasă, bobocii fiind personajele principale ale acestei zile. În clase apăruseră de mult școlarii, lupta pe ocuparea pozițiilor de atac educațional se declanșase devreme. La o clasă de a noua (ca de altfel în toate incintele școlare) băncile din spate erau deja ocupate, fiecare își marcase cumva prezența, fie un bilet mare cu numele posesorului, prins cu scotch, fie o geantă, un obiect personal. Clasa nouă de filologie se instalase cumva în spațiul consacrat ei. Câțiva copii intraseră odată cu dirigintele clasei. O cohortă de părinți fusese invitată să se acomodeze în acest areal, vreme de câteva minute. Profesorul a încercat să-i liniștească, dar și să-i aducă pe pământ, printre cărți, formule și oameni deștepți despre care vor începe să învețe. Nu a întrebat nimeni nimic, s-au schimbat amabilități, priviri. Un tătic doar a fost curios să afle când se va termina programul acestei zilei.

Părinții au plecat, alți oameni au urcat pe scenă, alte personaje importante ale acestui decor solemn: absolvenții de anul trecut, proaspeții studenți de anul acesta. Flori, sărutări, îmbrățișări, sfaturi pentru boboci, regrete, dar și speranțe s-au trimis către învățăcei. Calzi, fără să se laude cu realizările recente, dragii studenți au așteptat cuviincios să vorbească, au răbdat căldura din incintă, luând chiar inițiativa de a schimba această stare de lucruri. (tot Luana, de bază…) Profesorul nu poate decât să se gândească la ei zilele acestea, când dorul e mare și să spere că peste patru ani cei mici de astăzi (care în prezentările personale nu au scos o vorbă despre o carte și au spus că le place să iasă afară cu prietenii, să asculte muzică, să vadă filme sau seriale) să capete drag de o activitate culturală cât de mică.

Acum a venit timpul ca fiecare să meargă pe drumul lui. Cei mici, timizi și înfrigurați de necunoscut, cei mari, energici, dornici să răstoarne munții. Toți merită să străbată un drum luminos, să învețe din experiențele maturilor și să devină niște oameni buni. Tuturor le dorim succes în aventurile care li se deschid în față. Numai bine!