Tatiana Țîbuleac, Când ești fericit, lovește primul, Editura Cartier, 2025

Al treilea roman al autoarei născute la Chișinău impresionează ca și precedentele, emoționează, spune adevăruri dureroase, descrie o lume în care unii oameni sunt atât de răi, încât, vorba lui Eugen Ionescu, par că nu merită să trăiască. E multă durere, mult scrâșnet, enormă tensiune defulată, personajul central al cărții, naratoarea, dorindu-și ca ceilalți să dispară, pentru a trăi liniștită alături de sine.

Când ești fericit, lovește primul de Tatiana Țîbuleac păstrează o legătură cu precedentele romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, „Grădina de sticlă”, la nivelul formulei compoziționale, al scriiturii dense, a observației tăioase sau iubirii față de orașul Chișinău. Cronologia întortocheată aduce alături fragmente din viața Milei, o femeie de 50 de ani, marcată de alcoolism și de eșecuri, „ – o creatură pe dos, eviscerată de orice dorință proprie, capabilă să simtă doar ceea ce a trecut mai întâi prin alții.”

Romanul surprinde perioada tranziției din Chișinău, dar și experiența vieții la Paris a unei generații de migranți din Europa de Est, prinse între dorul de acasă și iluzia unei existențe noi. În centrul său se află teme importante precum identitatea, evadarea în vicii, feminitatea, degradarea sau relația dintre părinți și copii. În același timp, cartea aduce în prim-plan neputința și vulnerabilitatea umană, privite ca forme ale fragilității existenței. Regăsim, de asemenea, nostalgia – a copilăriei, a locurilor pierdute, a legăturilor destrămate, dar și memoria, ca forme de supraviețuire și de împăcare cu sine.

Dacă despre celelalte două romane ale sale, Tatiana Țîbuleac spunea că sunt dedicate fiului și fiicei sale, Când ești fericit, lovește primul este pe deplin cartea sa, personajul feminin fiind un dublu al autoarei, după cum tatăl Milei îl are ca model pe tatăl scriitoarei.

În același timp, romanul este, așa cum sugerează și dedicația de pe prima pagină – „Lui tata, în cămașă galbenă” – o carte a tatălui, o confesiune adresată memoriei și absenței părintești. Figura tatălui domină povestea, el devine modelul, adversarul, dar și reperul moral al Milei. Alternând stilul tăios, dar și nostalgic, duios, Tatiana Țîbuleac construiește un portret care emană iubire și provoacă eliberare. Dorul fiicei devine astfel o formă de împăcare cu memoria tatălui: „De cele mai multe ori mi-e dor de el așa cum se cuvine, cum am învățat din cărți că trebuie să-ți fie dor de un tată mort. A fost un om bun, spun, un intelectual adevărat, cum azi nu se mai nasc, care a trăit, a murit și a fost îngropat cu o legătură de principii pe piept, atât de înalte, încât capacul sicriului s-a închis cu greu. Alteori însă, mi se face dor de el mai simplu, fără principii și restul, și atunci strig. Niște ani, tată, dacă mai trăiai niște ani, m-ai fi văzut și pe mine așa cum ți-ai dorit mereu.”

Titlul romanului mi-a amintit inițial de cartea de poezii a lui Mircea Cărtărescu, „Nu striga niciodată ajutor”, scriitor pe care Tatiana Țîbuleac îl apreciază mult. La prima vedere, impresionist, titlul trimitea la un îndemn exprimat mobilizator, ca în cărțile motivaționale. Dar este mai mult decât atât, pentru că finalul cărții explicitează că aceste cuvinte făceau parte dintre mesajele pe care naratoarea le găsise după moartea tatălui, fiind adresate lui însuși. De altfel, autoarea preciza într-o apariție televizată, în studioul în care a lucrat înainte să plece la Paris, unde trăiește și în prezent, că titlul cărții este fundamentul romanului și este singurul detaliu păstrat din perioada în care a început să-l scrie, acum cinci ani. Astfel, semnificația titlului trebuie pusă în legătură cu relativitatea conceptului de fericire, cu efemeritatea lui și cu valorificarea acestei beatitudini, pentru că este pasageră. Fericirea Milei nu se află nici în Moldova, nici la Paris: „Mă gândesc de multe ori că fericirea mea, de fapt, în asta constă: să am un loc în care să mă tânguiesc.”

Îndemnul testamentar găsit de eroină în același context ca și mesajul din titlul romanului: „Mila, să scrii neapărat o carte despre prieteni” poate fi privit în relația cu tema scrisului și a prieteniei. Mila, care fusese profesoară la Chișinău, în anii grei ai tranziției, când intelectualii reprezentau o categorie socială călcată în picioare, pleacă la Paris, unde ajunge să trăiască alte umilințe, să crească copii, să facă menajul, să aibă grijă de câini și de oameni neputincioși. Tatăl ei, care fusese ziarist și mânuise toată viața condeiul și cărțile, simte că fiica lui s-ar putea realiza intelectual și profesional. Astfel, îndemnul este și ecoul unei relații ambigue, contradictorii, Mila descriind scrisul ca „acest bastard pe care l-a iubit mai mult decât pe mine, cu care și-a siluit toate femeile și cu care m-a împerecheat și pe mine doar ca să se simtă el un bărbat împlinit.” Îndemnul tatălui de dincolo de moarte este o recunoaștere a potențialului Milei, dar și o proiecție a propriei neîmpliniri, transformând scrisul într-un univers al confruntării și al reconstrucției identitare.

Tema prieteniei se conturează în relație cu oamenii care îi rămân Milei aproape de-a lungul vieții, în special cu Malik și cu ea, formând un triunghi afectiv în care sentimentele transcend convențiile. Prietenia lor declanșează transformarea interioară și este o alternativă la iubirea convențională și legăturile de sânge. Într-o lume marcată de pierdere, migrație, înstrăinare, prietenia capătă valoare de refugiu, de solidaritate tăcută, din care se nasc, inevitabil, trădarea și suferința. Prietenia dintre Mila și Malik se naște din lipsă și din suferință: „o fată fără mamă și un băiat fără tată”. Îi unește nevoia de afecțiune și sentimentul că împreună pot înfrunta singurătatea. Cu timpul însă, această apropiere se metamorfozează, se complică, devine un amestec de tandrețe, dorință și trădare. Momentul în care în viața lor apare ea marchează destrămarea echilibrului și sfârșitul prieteniei: „în acea vară în care ea a intrat în curtea noastră cu frumusețea ei, cu rănile ei cu merele ei verzi – ca o zgripțuroaică tânără prefăcută în lumină -, eu cu Malik am pierdut totul. Mai întâi capul. Apoi, pe rând, inima. Iar la sfârșit, și cel mai de preț lucru care ni s-a dat vreodată, prietenia.”

Mila și Malik trăiesc, din copilărie, în același bloc, iar mai târziu ea se mută în apartamentul de deasupra locuinței fetei, tulburând echilibrul fragil al celor doi. Amândoi sunt atrași de puterea de seducție a nou-venitei, iar apropierea de ea declanșează trăiri neobișnuite. Cea care intră în acest triunghi afectiv nu are nume, este prezentată doar prin pronumele personal și prin detaliile care îi pun în valoare feminitatea și frumusețea, devenind astfel un simbol al fascinației, al dorinței și al pierderii. Malik pleacă pentru ea la Paris, „acest oraș bătrân și falnic în care dormim în cercuri, muncim în cercuri, iubim în cercuri. În care trăim ca în burta unui ceas ruginit.” Mila ajunge și ea în Paris, iar relațiile dintre ei se reconfigurează în timp. Malik, abandonându-și cariera de inginer, de profesor la Politehnică, pierde totul în Franța: „Orice fusese între ei doi, orice sperase el să obțină, se terminase.” Mila îi va rămâne aproape, sufletește, până la capăt, purtându-i de grijă bărbatului în drumul spre sfârșitul său tragic.

În această carte își fac loc și „prietenele vulgare” ale Milei, așa cum le numește Haim, francezul orb de care ea are grijă, femei ca Fima, Lenuța, care fac menajul în Paris, nu-și uită originile și încearcă, fiecare în felul ei, să-și facă un rost într-o lume străină sau ca ucraineanca Aniuta care e aici de când a început războiul. De o parte se află lumea dezrădăcinaților, a migranților care trăiesc din munci umile, iar de cealaltă, lumea francezilor precum Antoine, angajatorul Milei, cel care o plătește să aibă grijă de micuța Celeste: „Îți promit marea cu sarea, iar pe urmă îți scot din salariu până și orele în care le dorm copiii. Nu e o glumă. Unele familii refuză să plătească bonelor orele în care le dorm copiii, pe motiv că atunci ele se odihnesc.”

În acest univers cu o umanitate atât de diversă, relațiile umane sunt marcate de neîncredere și duritate, solidaritatea fiind o rara avis, născută doar din suferința comună. Parisul nu este pentru Mila decât, pentru o scurtă perioadă, locul unei aparente împliniri profesionale, altfel ea visează la o viață normală, în care să lucreze în domeniul pentru care s-a pregătit, să aibă vacanțe și weekenduri lungi: „Să-mi vopsesc unghiile carmin și să mă duc la mare cu un bărbat sănătos, care nu trebuie împins în cărucior sau lovit între omoplați. Un bărbat care să mă vadă și să vrea ce vede. Dar pentru că nu am nimic din ce ar trebui ar fi trebuit să fie al meu, aveam măcar alcoolul care mă purta prin toată negreața că pe un pod lung, spre niște ferestruici de lumină unde aveam părinți, Malik era al meu, noi două ne spuneam pe nume, iar acum n-am nici asta.” Monologul Milei surprinde eșecul unei femei care nu mai are puterea de a lupta pentru a-și construi ferestre într-un univers ostil, asemenea lui Iona, găsind în viciu singura cale de evadare și de posibilă împăcare cu sine.

Când ești fericit, lovește primul de Tatiana Țîbuleac este cartea unui tată, dar și romanul cu prieteni și, mai ales, neprieteni. Este, de asemenea, cartea unei femei care descoperă fericirea nu în împliniri personale, bucurii, satisfacții profesionale, ci în libertatea de a-și putea împărtăși durerea, de a-și păstra vie, în memorie imaginea tatălui, cea mai de preț ființă din universul său.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025