Viața nu e mereu fericită, îi scoate în cale omului tot felul de încercări și trebuie să învețe să trăiască, având toate poverile atârnate deodată pe umerii săi. Își duce viața într-un coșmar și speră că se va trezi odată și cerul va fi senin. În drumurile sale printr-un oraș care, de multe ori, soarbe energii și sporește suferințe, intersectările cu anonimi trecători pot transforma imagini cotidiene în icoane contemporane, cu personaje care se așază la fereastră, într-un autobuz, și se roagă cuminte, cu devotamentul celui mai obișnuit act uman. O femeie cu năframă își sărută cartea de rugăciuni, zâmbește, face semnul crucii și deschide fericită prima filă, citind cu atenție rândurile magice. Parcă i s-a așezat o aureolă deasupra capului, în jurul său norii s-au risipit. Un bărbat vânjos ocupă locul liber de lângă femeie, se uită cu evlavie la ea, se închină când autobuzul ajunge în dreptul unei biserici. Parcă e un pelerinaj religios, ceilalți călători fac și ei semnul crucii, comunicând fiecare, în felul său, cu dumnezeirea. Lângă femeie locul e iar liber. Urcă un tânăr cu șapcă modernă și cu un telefon zgomotos. Întâi, se adaptează la mediu, privește în toate părțile, își distribuie spațiul echitabil, și începe să asculte muzică, lăsând în mijlocul de transport o dâră sonoră contemporană. Rugăciunea femeii și hiturile băiatului se împletesc într-o ciudată alăturare, nederanjantă pentru nimeni. Credincioasa își continuă ritualul, fața înseninată rămâne aplecată deasupra cărții de rugăciuni. Băiatul călătorește cu acompaniament muzical, pe fundal, se anunță stațiile. Cele 19 stații s-au scurs rând pe rând. Parcă a trecut o viață. Toți erau tineri și fericiți la plecare, în cartierul cu nume confortabil, iar pe Dealul Mitropoliei, aceeași oameni s-au gârbovit, conștienți de bârnele pe care le poartă fiecare pe spate. Pe drum au văzut și statuia Ecaterinei Teodoroiu, au fost și renii, luminițele de sărbătoare din dreptul firmei de dulciuri. Femeia a rămas indiferentă la spectacolul uman, în ea clocotea focul credinței și părea că se roagă pentru întreaga umanitate. Lumea cobora din autobuz sau urca cu bagaje, în centrul marelui oraș ajunsese ploaia, o pâclă se așternea peste lume. Femeia cu năframă rămăsese să facă ordine în univers. Ea și rugile ei cât o viață de om, derulată din goana cailor putere ecologici.