La ora când scriu impresiile de lectură despre romanul de debut al Ioanei Unk, pot spune că Sindromul picioarelor neliniștite este o revelație pentru mine. M-am bucurat să citesc un roman inteligent construit, în care subtextul, cronologia voit sinuoasă, epigrafele muzicale și literare, melanjul de texte aflate sub zodia autenticității nu epuizează sensurile operei literare doar la o primă lectură. Despre scriitoare am aflat că este licenţiată a Facultății de Litere și a Facultății de Psihologie din Cluj-Napoca. Autoarea a publicat proză scurtă în reviste literare prestigioase, a câștigat în 2022 Marele Premiu al Concursului Naţional de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediţia a XIII-a. A urmat cursuri și ateliere de scriere creativă cu autori contemporani de referință, din lumea literară: Florin Iaru, Andrei Crăciun, Simona Antonescu.

Sindromul picioarelor neliniștite de Ioanei Unk a apărut la Editura Nemira, în 2024, în colecția n’autor (coordonatoare: Eli Bădică). Proiectat inițial ca un volum de proze scurte despre migrație, înstrăinare etc., autoarea însăși trăind în SUA, din 2013, cartea s-a transformat într-un roman despre iubire, așa cum este prezentat în presa culturală.

Editoarea Eli Bădică scrie despre curajul autoarei de a păși „pe o cărare îndelung bătătorită, cea a iubirii”, argumentând totodată și caracterul atipic al romanului. Subscriu la această opinie și nu pot să nu observ că această carte se salvează magistral de la o scriitură lacrimogenă, emoțională, comodă, în spiritul cerut de moda epocii. Nu este o carte a modelor, nu este un roman care face pe plac unui public doritor de o acțiune, cu o desfășurare logică și cu un deznodământ clar. Miza scriiturii este cea a profunzimii, obținute prin invitația la reflecție, prin dialogul intertextual, prin călătoria, alături de eroina cărții, prin labirintul experiențelor mundane.

Cititorul descoperă o femeie (al cărui nume apare, cred, o singură dată, dar se estompează în vălmășagul istorisirilor) care gândește și trăiește cu aceeași intensitate, dar își dorește, simplu sau poate complicat, să iubească și să fie iubită. Astfel, toată cartea nu reprezintă decât ecoul întâlnirilor cu bărbații din viața sa, prezențe pasagere sau ordonatoare ale viziunii asupra iubirii.

Bărbații sunt material de studiu, fac obiectul unor „fișe de observație” inserate în jurnalul ei, ale acestui pronume dominator, care se metamorfozează, este ubicuu și are multe măști, în funcție de oglinzile în care se privește. Bărbații sunt, de fapt, oglinzile în care se privește personajul principal al cărții, reflexiile acestora fiind niște frânturi ale sinelui, în dezacord cu idealul ei de fericire. Acest joc al proiecțiilor afective culminează în dialogurile Ei cu El, din „Glissando (2)”, unde bărbatul definește simplu fericirea:„să merg la lucru cu plăcere, să mă întorc cu drag acasă, iar acolo să mă aștepte cineva”. Ea consideră că „asta e, de fapt, iubirea.” Și se întreabă amândoi dacă „fericirea înseamnă iubire”. El poate fi privit ca o formă idealizată a iubitului sau chiar vocea interioară a femeii. Astfel, scriitoarea se folosește de un artificiu de compoziție modern, titlul glissando, fiind un termen muzical ce definește o alunecare continuă și treptată de la un sunet la altul. Aceste fragmente dramatizate reprezintă niște traversări metaforice între sentimentele, gândurile eroinei, niște instrumente prin care Ea se analizează, dar și niște pauze între capitole.

În acest sens, cartea este formată din capitole care pot fi citite independent, dar care păstrează legătura între ele, formând un microcosmos, eroii ficționali migrând dintr-un spațiu diegetic în altul, evenimentele fiind povestite având în vedere principiul memoriei selective, afective, subiective, involuntare.

Femeia cu „sindromul picioarelor neliniștite” povestește despre cel dintâi iubit, Filip, pe care îl cunoaște din copilărie, despre Dorin, prietenul din liceu și facultate, prezență importantă în viața sa, căruia i se confesează, cerându-i soluții pentru suferințele din iubire. În același timp, evocă și bărbații cu denumiri latine de plante aromatice: Levisticum Officinale, Carum Carvi, Crocus Sativus, variațiuni ale aceleiași tipologii afective. Dintre aceste legături sentimentale, se detașează iubirea pentru bărbatul pe care ea îl numește Levisticum Officinale, oficializată printr-o căsătorie și un divorț, și cea pentru Filip, etalonul ei constant de fericire.

Capitolul „Cea mai frumoasă zi sau fișele Rorschach” adună, într-o confesiune dominată de umor, lirism, sarcasm, reflecții și prejudecăți despre iubirea matrimonială. Titlul acestuia propune o lectură psihologică a fragmentului, așa cum, de altfel, poate fi citit întregul roman, ziua nunții devenind un spațiu de reflexie a propriilor temeri, a percepțiilor asupra iubirii. Secvența scrierii în jurnal a gândurilor generate de această experiență, pregătirea Mirei, cea mai bună prietenă a naratoarei, pentru orice decepție, descrierea buchetului și a rochiei de mireasă, presiunea socială în legătură cu realizarea prin căsătorie, visele din ultima noapte de femeie celibatară sunt câteva tușe care definesc imaginea unei zile aparent fericite, dar pline de semnificații.

Fragmentul dramatizat al împărtășirii experienței Mirei despre „invizibilitatea” femeii (pag. 27-28) surprinde cu ironie și luciditate procesul lent al estompării identității feminine în interiorul căsniciei. Textul surprinde mentalitatea patriarhală a educației primite de femei, bazate pe conformism și pe ideea că împlinirea ființei se realizează prin căsătorie. Strategia narativă a fragmentării și a suprapunerii vocii personajului central peste alte instanțe ficționale, a marcării vorbirii directe doar prin schimbarea fontului creează o narațiune marcată de oralitate și de autenticitate: „Doar te căsătorești o singură dată! a exclamat ea. Și vrei să fii în centrul atenției, cel puțin atunci, pentru că, imediat după, începi să devii invizibilă. Invizibilă? a întrebat Mira. Da, e ceva ce li se întâmplă tuturor femeilor măritate, e un proces lin, abia perceptibil, dar ale cărui efecte devin evidente după patruzeci și cinci  de ani, când femeile căsătorite capătă o consistență translucidă. Excepție fac momentele în care cei din jur au nevoie de mici servicii. E un fenomen straniu. Asta e tot ce știa Mira despre invizibilitatea femei și se întreba dacă transformarea a încetat acum că e divorțată. Și se va reactiva dacă te căsătorești? am iscodit-o, dar, în realitate, eram mai degrabă îngrijorată pentru mine.”

Descrierea pitorească și lirică a rochiei de mireasă și a buchetului format din cale transformate în „flori malefice” ascunde o tensiune simbolică și o critică la adresa felului în care e percepută nunta contemporană, ca un eveniment idealizat, asupra căruia se revarsă nenumărate așteptări. Mira, prietena protagonistei, are curajul de a nu prezenta în note ostentativ romantice experiența trăită și o descrie inedit, atenționând asupra asupra fațetelor mai puțin vizibile ale căsătoriei:„cel mai potrivit ar fi fost un buchet de cale albe, care ar fi completat poala bogată a rochiei, creând un efect inversat de clepsidră. Prietena mea a acceptat, le considera elegante, dar când s-a văzut cu florile în mână, aproape că i s-a făcut rău. Pistilurile galbene ale calelor se înălțau spre ea ca niște limbi păroase, scoase disprețuitor. Imaginea erau greu de suportat, mi-a spus. De-astea nici nu își amintește mare lucru din ceremonia civilă sau din cea religioasă, nu a fost atentă deloc, pentru că s-a ferit tot timpul de florile malefice, ținând buchetul la distanță de față. Și cum ai știut când să spui da? am întrebat-o, la vânătoare după detalii utile. Asta e cea mai mica problemă, mi-a răspuns. În hărmălaia jovială a nuntașilor, nici nu e necesar să o spui tu. Cineva va spune întotdeauna Da! pentru tine, m-a liniștit ea.”

Autoarea Ioana Unk declara că romanul său este și un omagiu adus literaturii și scriitorilor. Volumul este presărat cu trimiteri la cărți și autori, intertextualitatea fiind o trăsătură care particularizează stilul autoarei. Capitolul cu care se deschide volumul, „Monstrul alb sau dezamăgirea doamnei Ulițkaia”, este scris direct, cu fluență narativă, încât aproape poți jura că întâlnirea cu romanciera rusă s-a petrecut în realitate. Printre versurile în latină din „Carmina Burana” și scena din casa socrilor, în care toată familia așteaptă americanii, prietenii români emigranți, sau descrierea „monstrului alb” (a rochiei de mireasă), dialogul cu Ludmila Ulițkaia din librăria preferată a naratoarei este ecoul admirației pentru scriitoare. Gestul autoarei ruse, care, intrate incognito în librărie, scrie cîteva rânduri pe ultima pagină a cărților sale, având alături o foarfecă de croitorie, devine o metaforă subtilă a scrisului și a scriitorilor. Ei rămân anonimi, discreți, modificând și tăind la nesfârșit cărțile, cu o „foarfecă a literaturii”, în căutarea formei perfecte.

Capitolele finale ale volumului așază romanul într-o altă interpretare: una autoreferențială, despre scrierea propriului text, în care Filip, obsesia naratoarei, poate fi interpretat drept un personaj al autorului preferat, dar poate fi și o entitate imaginară, creație a protagonistei, ajunse la finalul vieții: Declarația autoarei este o invitație adresată cititorului de a continua povestea și de a avea propria interpretare asupra mesajului cărții Sindromul picioarelor neliniștite: „În lecturile mele, prefer finalurile deschise, care lasă loc de interpretare și îmi dau impresia că, prin sensul pe care îl atribui textului, contribui într-o măsură mică la rescrierea lui, dincolo de momentul în care autoarea/autorul a pus punctul final.”

Debutul „în materie de roman” al scriitoarei Ioana Unk este o intrare pe marea ușă din față a literaturii române contemporane, care creează așteptări pentru scrieri cel puțin la fel de originale și inedite.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025