Bacovia versus Iorgu ? (despre „Iorgu” de Adrian Jicu)

Publicat pe iulie 31, 2024 de mirabilissemper

A devenit obligatoriu, din 2022, să vorbești despre poetul Bacovia, raportându-te și la romanul lui Adrian Jicu, „Iorgu”, publicat la editura „Humanitas”, în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani. Receptarea vieții și a operei bacoviene realizată și cu ajutorul volumului lui Adrian Jicu este necesar să o faci, mai ales, în calitate de profesor, dacă vrei să împrietenești tinerii cu biografia și creațiile lui Gheorghie Vasiliu (numele real al autorului născut la Bacău). Ne aflăm în prezența unui volum care poate fi citit cu plăcere de către elevi care nu îl percepeau până acum pe poetul canonic decât ca pe unul obsedat de moarte, pesimist, angoasat. Astfel, cititorii au ocazia să cunoască dincolo de formulele clasicizate, consacrate de critica literară, imaginea unui om viu, cu pasiuni, trăiri, iubiri, cu vulnerabilități, „concret”, în relație cu epoca sa.

Adrian Jicu, născut la Bacău, critic literar, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri“ din Bacău, director al Bibliotecii Județene „C. Sturdza“, doctor în ştiinţe umaniste debutează cu „Iorgu” în domeniul ficțiunii, fiind primul său roman. Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecției de literatură contemporană a Editurii Humanitas își exprima bucuria de a descoperi „un prozator deghizat în hainele unui critic”, citind pe nerăsuflate un roman atipic, scris cu un talent literar care reînvie imaginea unuia dintre cei importanți scriitori ai literaturii române. Scriitorul Adrian Jicu mărturisea într-un interviu că nu i-a plăcut Bacovia când era elev, și odată cu trecerea timpului a înțeles mai bine viziunea poetului simbolist asupra vieții, perspectiva marginală de observator al lumii, simpatia față de cei umili, forma lui de a se revolta.

Cartea aceasta a fost proiectată ca o lucrare de critică și istorie literară, scriitorul documentându-se serios, ca un băcăuan care se respectă, asupra personalității lui Bacovia. Conștient că această lucrare nu poate schimba imaginea consfințită prin tradiție a autorului simbolist, Adrian Jicu a scris un roman- document, o biografie ficționalizată, Iorgu, apelativul folosit de familie devenind o replică umanizată a poetului consacrat. Procesul transformării lui Bacovia într-un personaj de ficțiune a fost unul dificil pentru că imaginea poetului este a unui autor fără biografie, fugind el însuși de propria viață. Celui etichetat de clișeele didactice drept „poet al toamnei” sau „poet al nebuniei” i s-a construit, în spiritul documentelor și al tradiției orale, bogata lume interioară, Iorgu fiind plasat credibil într-o epocă istorică bine reconstituită. „Iorgu” devine astfel nu doar un roman al lui Bacovia, ci și al memoriei culturale, al unei epoci, al relației omului cu istoria.

Naratorul obiectiv, dar nu indiferent, îl însoțește pe Iorgu pe tot parcursul vieții sale, construind și imaginea unor personaje secundare, ale căror voci nu sunt ignorate, slujind reconstituirii unei epoci care traversează evenimente istorice importante: cele două conflagrații mondiale, regimuri politice diferite, venirea comuniștilor la putere etc. Perspectiva narativă obiectivă salvează romanul de la o interpretare specifică prozei sentimentale, care ar fi putut urmări cu orice chip emoția și empatia cititorului. Este de apreciat felul în care scriitorul atribuie naratorului roluri multiple: narând cu detașare, interpretând evenimentele cu ironie, umor, dar și gravitate, având acces la interiorul personajelor, reflectând contradicțiile, luptele interioare ale eroilor ficțiunii. Cu aceeași artă sunt introduse și versuri bacoviene în narațiune, acestea integrându-se perfect în contextul biografic ficționalizat, sintetizând o experiență de viață. Spre exemplu, versul refren din „Plumb de iarnă” („- O, cum omul a devenit concret…”) este inserat în episodul căutărilor profesionale ale lui Iorgu, când acesta încearcă să cunoască tainele carierei de avocat, dar observă în acest mediu materialism, lipsă de moralitate, dispreț față de cei considerați inferiori, din punct de vedere al statutului social. Se revelează astfel esența umană, mecanismele psihologice ale comportamentelor omenești: „Când colo, totul funcționa pe dos…Ce instinct ne face să fim așa? se întreba, urmărindu-i cum se ploconesc, cu căciula în mână și, uneori, cu lacrimi în ochi. Ce tainice resorturi ne îndeamnă să fim umili când suntem tratați cu dispreț? Să fie sărăcia? Să fie ignoranța? Să fie secolele de asuprire otomană, fanariotă și rusească? O, cum devine omul concret! Cum se îndoaie el, cum se smerește în fața unora și a altora…”

Cartea este structurată în 48 de capitole, împărțite echilibrat, fiecare conținând câte un episod important din viața protagonistului. Fiecare capitol se concentrează pe un moment important sau o experiență semnificativă, contribuind la dezvoltarea narativă și la înțelegerea profundă a personajelor și a temelor centrale ale romanului. Evoluția subiectului romanului urmărește cronologia evenimentelor, existând și abateri de la aceasta, introducându-se secvențe retrospective, amintiri, care dau autenticitate povestirii și caracterizează personajele. (Capitolul 14 descrie începutul vieții de student a lui Iorgu, care nu este un prilej de fericire, ci este ocazia de a rememora o întâmplare din adolescență când participase la o înmormântare, generând tensiuni morbide transpuse în creație; capitolul 45 prezintă petrecerea Nababului, de inaugurare a palatului său de pe Calea Victoriei, loc în care peste ani vor avea loc „sindrofii comuniste”, sărbătorindu-se împlinirea vârstei de 75 de ani a lui Bacovia). Pendularea personajului între trecut și prezent evidențiază natura reflexivă a lui Iorgu, evadarea sa în universuri compensatorii.

Acțiunea romanului începe în duminica sărbătorii de Sfântul Andrei, conturându-se imaginea lui Dimitrie Vasiliu, tată de familie autoritar, „comersant cu dare de mână și fruntaș local” al Bacăului, fire pragmatică, curioasă, informându-se din „România liberă” despre evenimentele cu caracter local și internațional, anticipându-se imaginea unui bărbat curajos, dar lipsit de sensibilitate. Zoe, soția lui Dimitrie, îndeplinește rolul consacrat al unui femei, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Capitolul întâi se încheie în stilul unei consemnări cronicărești, ancorând povestea într-un timp simbolic, noaptea de Sfântul Andrei, „când spiritele rele ies în lume și când lupii vorbesc oamenilor, transformându-i în vârcolaci” : „Peste noapte, băcăuanul își iubi nevasta cu o patimă aspră, de care nu se crezuse în stare. Zoe rămase grea și, după nouă luni, avea să li se nască un băiat. Primul lor băiat.” Decizia narativă de a începe romanul cu episodul conceperii lui Iorgu are semnificații reprezentative, cu rol în construirea identității personajului, marcate de introspecție și de sensibilitate.

Copilăria și adolescența lui Iorgu sunt marcate de boli, sensibilitate și interiorizare. Pasiunea pentru desen, gimnastică, patinaj, muzică, simpatiile politice pentru mișcarea socialistă definesc o personalitate de artist, dar și a unui revoltat, a unui anarhist, cu episoade interesante de exteriorizare. Secvența scrierii poeziei „Liceu”, ca răspuns la ancheta inițiată de ministrul Spiru Haret despre starea școlii românești sau episodul protestului organizat de Iorgu, la adresa regelui Carol I, cu ocazia vizitei acestuia la Liceul „Principele Ferdinand” arată vocația de polemist, natura rebelă, care pun într-o nouă lumină imaginea poetului.

Debutul poetic în revista „Literatorul”, vizita la casa lui Macedonski, prezentarea în lumea boemă drept „Bacovia! Bachus via!”, episoadele de concupiscență cu femei ușoare, dipsomania cu care se confruntă până spre sfârșitul vieții, evadarea de la Liceul Militar, după doar două săptămâni de cursuri, nesfârșiții ani de studenție la București și Iași, posturile de profesor suplinitor, copist la Prefectură, funcționar, care culminează cu recunoașterea națională din timpul comuniștilor, căsătoria cu Agatha, nașterea lui Briel sunt secvențe care întregesc complexitatea personalității omului Iorgu, invenția ficțională fiind dezvoltată pe scheletul documentelor istorice.

Moartea mamei sale (capitolul 35) este un moment de introspecție și de exprimare a regretelor personajului principal. El reflectează asupra relației sale cu Zoe și confruntă aspecte ale personalității și ale trecutului său pe care le-a ignorat sau evitat. Portretul moral realizat în această secvență surprinde eșecurile și dezamăgirile personajului principal, contrastul între idealuri și realitate. El servește ca un instrument narativ pentru a explora temele eșecului personal, oferind o imagine a lui Iorgu, lipsită de o perspectivă encomiastică, idealizată. „L-ar fi voit procuror sau măcar avocat, îmbrăcat elegant, cu trăsură la scară și leafă bună, cu familie frumoasă și copii mulți. Fusese visul ei, iar el o dezamăgise. Fugise, ce-i drept, de negustoria pe care ea o disprețuia, dar ce se alesese de viața lui? O permanentă improvizație… Dezamăgire după dezamăgire și necaz peste necaz… Paludism, gripă, blenoragie, crize de nervi, amenințări cu sinuciderea, eczeme și dipsomanie.”

Capitolele finale ale romanului descriu bombardamentele americane asupra Bucureștiului, din 1944, Iorgu fiind îngrozit de acest „spectacol înfiorător”, dar și venirea comuniștilor la putere. Iorgu are parte de o recunoaștere la nivel național, este privit de noua putere politică ca un poet social, considerându-se că vechiul regim îl nedreptățise. La 64 de ani devine din nou funcționar, ocupându-se de inscripționarea lozincilor și a pancartelor, este omagiat de Societatea Scriitorilor. Volumul „Stanțe burgheze” este primit cu reticență din pricina adjectivului din titlu, pentru care poetul trebuie să dea explicații. Primește premii în bani, dar nu se înregimentează politic, se simte tot timpul în răspăr cu vremurile și găsește pretexte de a evita prezența sa în contexte oficiale. Capitolul 43 prezintă interviul pe care personajul principal îl acordă Casei Radio. Deși i se cere să laude „prefacerile acestui timp istoric” și să recite poezii adecvate politic, el citește poeziile „Decembre” și „Rar”. Întrebat ce datorează regimului actual, Iorgu răspunde că-i datorează multe soției sale și încheie interviul recitând „Cu voi” în care versul „O, țară tristă, plină de humor…” sună profetic.

De asemenea, în aceste pagini se conturează imaginea salvatoare a soției Agatha, un adevărat factotum care contribuie la ieșirea lui Iorgu din anonimat. Portretul acestei femei rezumă condiția ei sacrificială: „Ce voință de fier la această femeie! Se lovise de opacitatea și de reaua-voință a funcționarilor ministeriali, care o purtau, de ani de zile, de la Ana la Caiafa. Făcuse naveta prin țară, se mutase dintr-o școală în alta, crescuse un copil, îngrijise un bolnav de nervi, obținuse banii pe căsuța pe care și-o construiseră, se zbătuse pentru apariția volumelor sale de versuri. Neobosită, umblase prin redacții, intervenise pe lângă ziariști și critici. Bătuse pe la toate ușile și, când fusese dată afară pe ușă, intrase pe geam. Cu diplomația și insistența ei, izbândise acolo unde zece bărbați ar fi clacat. Și toate astea pentru el…”

Ultimele trei pagini descriu moartea poetului, ieșirea cu discreție de pe scena vieții. Agatha îl veghează, versul din „Plumb” și „Hristosul ” pictat de Guido Reni adâncind ecourile grave ale secvenței descrise liric.

Așadar, romanul „Iorgu” de Adrian Jicu reprezintă un demers necesar de recreare și reinterpretare a imaginii poetului George Bacovia, oferind o biografie ficționalizată care depășește stereotipurile legate de personalitatea celui mai important poet simbolist al literaturii române.

prof. Loredana Stan

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru Bacovia versus Iorgu ? (despre „Iorgu” de Adrian Jicu)

„Radical” (2023-regizor Christopher Zalla)

Publicat pe iulie 28, 2024 de mirabilissemper

-un film despre sistemul educațional în colaps și despre un profesor providențial, care are puterea și curajul de a salva destinele elevilor săi, învățându-i pe aceștia doar să gândească. Au mai fost filme cu acest subiect, cu profesori dedicați, care se sacrifică, se luptă cu realități sociale îngrozitoare și cu sistemul rigid în care primează corupția (nu voi menționa decât ”Detachment” sau ”Dangerous Minds” etc.).

Mesajul filmului poate fi privit pozitiv, dar are și multe nuanțe tragice: există copii care nu se pot salva, căzând pradă violenței, unii copii sunt forțați să muncească pentru a contribui la venitul familiei, nu au parte de susținerea părinților.

Copiii defavorizați (care trăiesc din fierul adunat de la groapa de gunoi, cu frați mulți, care preiau sarcinile adulților etc) pot demonstra dorință de a învăța, în ciuda dificultăților cu care se confruntă zilnic. Se subliniază astfel potențialul uman și dorința de progres chiar și în condițiile în care totul este împotriva ta.

Acțiunea filmului se petrece în Mexic, în 2012. Nici în prezent școala respectivă nu are laborator de informatică.

Publicat în FILME | Comentariile sunt dezactivate pentru „Radical” (2023-regizor Christopher Zalla)

Dincolo de granițe… (despre „Insula copacilor dispăruți”de Elif Shafak)

Publicat pe iulie 24, 2024 de mirabilissemper

Nu puteam să citesc romanul scriitoarei Elif Shafak, „Insula copacilor dispăruți” într-o perioadă mai potrivită, decât după „Aurul pisicii” al Ioanei Pârvulescu. Cele două cărți se întâlnesc în detaliile care armonizează lumea oamenilor, a plantelor și animalelor, în ambele volume existând câte un personaj pasionat de cercetarea din domeniul biologiei, al științelor naturale. Sebastian Severin și Kostas Kazantzakis trăiesc iubirea vieții lor și luptă împotriva neuitării, botanistul cipriot confruntându-se cu moartea soției, iar biologul român cu absența inexplicabilă a ființei dragi. De asemenea, cele două personaje feminine (Defne și Marina) suferă procesul unor metamorfoze dureroase, în aceste romane întâlnindu-se fantasticul, straniul și realismul magic, Elif Shafak și Ioana Pârvulescu fiind niște povestitoare admirabile, realizând o legătură între cultura orală și cea scrisă.

„Insula copacilor dispăruți” a apărut la editura Polirom în 2024, la trei ani după tipărirea ei în străinătate și a fost tradusă din limba engleză de Ada Tănasă.

Despre cărțile lui Elif Shafak am mai avut ocazia să scriu, descoperind în ele frumusețea descrierilor Orientului, curajul de a spune povești dureroase despre subiecte ignorate. În multitudinea de interviuri care există în online cu Elif Shafek, aceasta se declară o scriitoare imigrantă, o londoneză, educată în Turcia, pe care cărțile și poveștile au salvat-o, diversitatea și pluralismul fiind pentru ea valori pe care le-a căutat de-a lungul vieții. Nu întâmplător „Insula copacilor dispăruți” este dedicată „Imigranților și exilaților de pretutindeni, dezrădăcinaților, re-înrădăcinaților, celor lipsiți de rădăcini”, pentru a îi omagia pe toți năpăstuiții sorții, pe cei lipsiți de voce proprie și transformați în eroi ai ficțiunii. De asemenea, o altă dedicație este adresată copacilor lăsați în urmă, care continuă să trăiască și în amintirile autoarei, aceasta transformându-se în purtătoarea de cuvânt a imigranților și exilaților, subliniind atât durerea dezrădăcinării, cât și puterea de a-și regăsi un nou „acasă” și de a păstra vie amintirea rădăcinilor inițiale.

Scriitoarea mărturisea că a vrut de mult să scrie această poveste despre frumoasa insulă a Ciprului, cu o istorie atât de complexă, în care trecutul este încă viu. Elif Shafek a menționat că dificultatea transformării într-o ficțiune credibilă a unei istorii complicate a constat în găsirea unui ton potrivit, a unui stil autentic și a unei voci care să povestească veridic. Autoarea a explicat contextul istoric dificil (care este fundalul pe care e proiectată acțiunea romanului) în legătură cu existența în Cipru a unei zone-tampon controlate de Naţiunile Unite, („Linia Verde”) care i-a separat timp de decenii pe ciprioţii greci de ciprioţii turci. Această graniță este rezultatul conflictelor etnice și politice dintre comunitățile greco-cipriotă și turco-cipriotă care au culminat în 1974. Astfel, temele universale ale cărții „Insula copacilor dispăruți” sunt tratate în relație cu problematica naționalismului, a colonialismului britanic, a violențelor interetnice etc.

Capitolul care deschide volumul, „Insula”, are valoarea unui prolog care unește cele două perspective narative ale cărții: subiectivă, a „smochiniței” care povestește implicat, dar și ca un martor evenimentele din lumea oamenilor și cea a necuvântătoarelor; obiectivă, a unui narator generic, observator imparțial al contextului istoric, politic, social al întâmplărilor care se petrec în insula Cipru, în „Nicosia, singura capitală divizată din lume”. Capitolul acesta conține multe simboluri, motive literare care anticipează desfășurarea narațiunii: imaginea soldaților care păzeau cu mitraliera linia de demarcație între sud și nord, lucrurile pe care nicio graniță nu le poate separa: vânturile, insectele, păsările, fântâna (spațiu al vieții și al morții) în care își vor găsi sfârșitul cei doi patroni ai tavernei botezate după arborele care se află aici, versurile poetului grec Kavafis etc.

Cartea are și două planuri narative: unul care se petrece în Londra anului 2010, urmărind povestea Adei, adolescenta de 16 ani, care se confruntă cu moartea mamei sale, și cel care se întoarce în timp, în 1970, în Cipru, dezvoltând povestea de dragoste dintre un grec, Kostas și o turcoaică, Defne. Povestea de iubire nu este prezentată șablonard, nici lacrimogen și este completată cu multe straturi de semnificații. Evoluția subiectului nu urmărește cronologia acțiunii, cartea fiind structurată în șase părți, cu titluri care anticipează desfășurarea narativă, și cu mici capitole în care alternează vocile narative. Toate capitolele în care naratoarea este „smochinița” poartă acest titlu, copacul acesta fiind un personaj important al cărții, „un dublu vegetal” al Adei, fiica lui Kostas și a lui Defne.

„Vocea smochiniței” este cea care echilibrează reconstituirea poveștii de iubire, fiind cea care avertizează asupra nenorocirilor pe care le aduc războaiele nu doar oamenilor, ci naturii, animalelor, întregului ecosistem: „Dar pe o insulă năpăstuită de ani întregi de conflicte etnice și atrocități cumplite, oamenii n-au fost singurii care au avut de suferit. Pe lângă ei am suferit și noi, copacii – și animalele au îndurat greutăți și chinuri pe măsură ce habitatele lor au ajuns pe care de dispariție. Ce ni s-a întâmplat nouă n-a contat deloc, pentru nimeni. Totuși, contează pentru mine și atâta vreme cât mai sunt în stare să spun povestea asta, o să includ în ea ființele din ecosistemul meu – păsările, liliecii, fluturii, furnicile, țânțarii și șoarecii- pentru că am învățat un lucru: oriunde există război și o separare dureroasă, n-o să fie niciun fel de câștigători, fie ei oameni sau altceva.”

Cartea are o compoziție simetrică, mai întâi, din punctul de vedere al semnificației primei („Cum să îngropi un copac”) și ultimei părți a romanului („Cum să dezgropi un copac”). Scriitoarea atrăgea atenția asupra motivelor literare ale îngropării și dezgropării care sunt bogate în semnificații și simboluri, abordând atât aspecte personale, cât și colective ale experienței umane. Autoarea s-a folosit în realizarea cărții de experiențele personale, trăite pe când locuia în Michigan, unde iernile erau foarte aspre. Ea a cunoscut familii de italo-americani care își îngropau smochinii în iernile friguroase, pentru a îi salva și îi dezgropau primăvara. În acest sens, smochinul, care supraviețuiește iernii prin îngropare și revine la viață primăvara, devine un simbol al forței vitale și al capacității de regenerare a vieții.

De asemenea, experiența dezgropării cadavrelor celor pierduți fără urmă este descrisă în carte, bazându-se pe relatări reale, Comisia pentru Persoane Dispărute depunând o muncă uriașă, realizând un necesar act de justiție. Se aduce iar în prim-plan tema războiului și a consecințelor sale devastatoare. Este, de asemenea, un proces de vindecare pentru comunitățile afectate, oferindu-le posibilitatea de a-și înfrunta trecutul și de a-și onora morții: „Dacă mergi azi în Cipru, încă găsești morminte de văduve grecoaice sau turcoaice, pe care e gravată, în alfabete diferite aceeași rugăminte: «Dacă-mi găsiți soțul, îngropați-l lângă mine»,” În „Notă pentru cititor” scriitoarea oferă sursele de informare avute în realizarea cărții, ea concepând (la pag.56 și 344), în aceeași manieră de a respecta simetria cărții, „rețeta” cu imagini, în 10 pași, respectiv în 7 pași, a îngropării și dezgropării unei „smochinițe”.

Un alt element care încheie rotund cartea, aducând și o rezolvare a conflictului, la nivelul planului narativ în care acțiunea se petrece în Londra anului 2010, este reprezentat de imaginea Adei, fata al cărei nume (Adacim), în limba turcă, înseamnă „insulă”, care se întoarce la școală după vacanța de Crăciun, într-un răstimp în care își pusese ordine în gânduri, o cunoscuse pe sora mamei, Meryem, care venise din țara de origine a părinților săi, se împăcase cu tatăl său, Kostas, vorbind despre trecutul familiei, despre moartea mamei sale, și anunță că va vizita Ciprul, dorind să-i cunoască pe locuitorii acestuia, „insulari” ca și ea. Planul acesta narativ oferă o reprezentare a lumii contemporane și prin teme de actualitate inserate în acțiune: sănătatea mintală, cyberbullyingul, alcoolismul, încălzirea globală etc.

Confruntarea dintre generații și culturi/civilizații, condiția femeii, segregarea de ordin religios, etnic, sexual, sunt întâlnite în fiecare pagină a cărții, romanul fiind unul al condiției umane, pledând pentru un mesaj optimist, în ciuda suferințelor prin care trec eroii ficționali, în ciuda istoriei care nici azi nu a rezolvat această istorie complicată a Ciprului.

Legătura cu mitologia, comunicarea cu „ființele nevăzute”, djinnii, despre care se pomenește și în Coran, adaugă un alt strat de semnificații acestei cărți. Meryem e cea care îi duce la vindecător în Nicosia, pe Defne și Kostas, dar și pe Ada, în Londra, crezând în înțelepciunea străveche, care este parte din cultura ei.

„Insula copacilor dispăruți” este și o carte a simțurilor, a mirosurilor, aromelor Orientului, Elif Shafak descriind detaliat flora și fauna, dar și scene de viață cotidiană. Romanul este plin de referințe la bucătăria tradițională a Ciprului, care este un amestec de influențe grecești și turcești: mâncăruri precum mezze, kebapuri, dulciuri orientale. Aromele condimentelor, precum scorțișoara, chimionul și coriandrul, sunt frecvent evocate. Chiar și mâncarea este pretextul unui patriotism, Meryem, deși este tolerantă față de alte culturi, sușține întâietatea bucătăriei turcești în fața celei grecești:„[…]nu halloumi, ci hellim; nu tzatziki, ci cacik; nu dolmades, ci dolma; nu kourabiedes, ci kurabiye […] În ce-o privea pe Meryem, «baclavaua grecească» era «baclava turcească», iar dacă sirienii, sau libanezii, sau egiptenii sau iordanienii, sau oricine altcineva ar fi revendicat desertul ei iubit, ghinion, nu era nici al lor. Deși cea mai mică modificare în vocabularul ei culinar putea s-o supere, mai ales eticheta «cafea grecească» îi făcea sângele să fiarbă în vine, fiindcă pentru ea era, și-avea să fie mereu «cafea turcească».

„Insula copacilor dispăruți” este și o carte a plantelor, a păsărilor, a animalelor, subliniind importanța lor în viața oamenilor și în înțelegerea lumii din jur. Plantele și copacii sunt mai mult decât simple elemente de decor, ele simbolizează legătura dintre generații. Smochinul, în special, este un simbol al supraviețuirii și al legăturii cu rădăcinile culturale și istorice. Alte plante și flori menționate în carte au și ele semnificații simbolice, reflectând diverse aspecte ale vieții și identității personajelor. Personajele principale au o relație strânsă cu natura, care este descrisă cu respect. Munca în grădină, îngrijirea plantelor și contemplarea peisajelor sunt activități care îi oferă lui Kostas un refugiu și o sursă de liniște interioară. Povestirile „smochiniței” sunt un exemplu al legăturii profunde dintre om și natură, scriitoarea folosind personificarea, alegoria ca procedee care pun în lumină această „comunicare” cu lumea în care omul ar trebui să conștientizeze că nu e stăpân: „ Păducelul mi-a dat de știre că tânăra Ada nu se simte bine. Și m-a cuprins o tristețe fără margini. Pentru că mă simțeam legată de ea, chiar dacă Ada poate n-avea o părere prea bună despre mine. Doar crescuserăm amândouă în aceeași casă, un copil și un lăstar.”

Există în roman o imagine inedită asupra păsărilor, insectelor, animalelor, atrăgându-se atenția asupra prejudecăților, percepțiilor subiective, utilitare, în ceea ce privește aprecierea ființelor necuvântătoare: „Șoarecii și șobolanii li se par oamenilor urâți, însă hamsterii și gerbilii, drăgălași. Porumbeii sunt simbolul păcii în lume pe când hulubii nu fac altceva decât să umple orașele de murdărie. Oamenii proclamă purcelușii încântători, însă abia dacă suportă mistreții. […] Privesc fluturii cu simpatie, dar nu și moliile. Au o slăbiciune pentru gărgărițe, însă, dacă ar vedea vreun gândac soldat, l-ar strivi imediat.”; „ […]acel fluture-de-scaieți anume venise tocmai din Africa de Nord. Pe când îmi povestea călătoriile sale, îl ascultam cu respect, știind ce migratori rezistenți sunt, văzuți aproape pe tot globul. Pot să zboare 4000 de kilometri. N-am înțeles niciodată de ce oamenii privesc fluturii ca pe niște ființe fragile. S-ar putea să fie optimiști, dar fragili, niciodată!”

Capitolul „Suflet bătrân” în care Kostas distruge plasele braconierilor, capcane pentru a prinde păsări cântătoare, poate fi citită ca o proză care avertizează asupra impactului acțiunilor umane asupra naturii: „Ambelopoulia, caviarul din Cipru: păsări cântătoare gătite – fripte, prăjite, murate, fierte. Considerat o delicatesă, un fel de mâncare popular. În sud. În nord. Pe teritoriul ONU. În zona militară britanică. Printre insulari, generațiile mai în vârstă îl priveau ca pe-o tradiție inofensivă, iar tinerii îl vedeau ca pe-un fel de a-și arăta curajul. […]apăruse o piață neagră – traficul cu păsări moarte deja devenise o afacere profitabilă pentru bandele internaționale și pentru colaboratorii lor. Păsările prinse în Cipru erau introduse clandestin în alte părți și vândute pe bani frumoși. În Italia, România, Malta, Spania, Franța, Rusia, tocmai până-n Asia…Unele restaurante le afișau în meniu, altele le serveau pe-ascuns, la prețuri speciale. Iar clienții apreciau privilegiul, câte păsări puteau devora la o singură masă era o chestiune de mândrie. Așa că păsările continuau să fie omorâte, braconate fără nicio deosebire. Pete două milioane de păsări cântătoare erau ucise în Cipru în fiece an.”

Povestea papagalului Chico spusă „smochiniței” despre orașul fantomă Varosha adaugă o voce suplimentară în narațiune, sporind gravitatea problematicii cărții, fiind o critică la adresa distrugerii patrimoniului cultural, din cauza războiului și a divizării. Varosha, cândva o destinație de vacanță a vedetelor de la Hollywood, transformat într-o ruină, e un simbol al conflictelor nerezolvate și al reînvierii unor amintiri dureroase.

Reflecțiile de natură morală despre condiția umană, iubire, război transformă „Insula copacilor dispăruți” într-o carte a experiențelor de viață, istorisite grav, melancolic, dar și poetic, senin, cu optimism pentru că „Iubirea este afirmarea curajoasă a speranței”. De asemenea, cartea pune un accent puternic pe importanța memoriei, atât colective, cât și personale. Personajele principale sunt profund influențate de amintirile trecutului, fie că sunt amintiri de familie sau amintiri colective ale unei comunități afectate de conflict. Prin intermediul narațiunii, Elif Shafak subliniază cum aceste amintiri modelează identitatea și comportamentul oamenilor.

„Insula copacilor dispăruți” este o carte despre vindecare și reconciliere. Scriitoarea prezintă prin intermediul poveștilor cathartice cum indivizii și comunitățile pot să-și vindece suferințele și avertizează asupra efortului pe care omenirea trebuie să îl facă pentru a repara greșelile trecutului.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru Dincolo de granițe… (despre „Insula copacilor dispăruți”de Elif Shafak)

a adora

Publicat pe iulie 22, 2024 de mirabilissemper

O fetiţă de 7 ani a cărei mamă e influencer spunea zilele trecute că adoră salata de vinete. E imposibil să nu intri în vreo rețea socială să nu auzi cuvântul ăsta repetat de 100 de ori pe zi, în relație cu obiecte, mâncăruri, acțiuni, când sensul din dicționar are legătură cu o persoană, cu o divinitate .(ADORA, ador, vb. I. Tranz. 1. A iubi cu pasiune, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slăvi (o divinitate); a venera, a diviniza, a cinsti. – Din fr. adorer, lat. adorare.)

Publicat în ale vieții, CHESTII | Comentariile sunt dezactivate pentru a adora

hai

Publicat pe iulie 18, 2024 de mirabilissemper

Hai să facem poezii,

Sumbre, cum mi-a zis odată o doamnă în sandale,

Divine ca frumoasa narcisiacă din rețele,

De caniculă și alte fenomene adiacente,

De anxietate și multe bucurii.

Când se vor termina cele despre care să compui

Vei prăji un pește ca Sylvia Plath.

Golden hour a trecut, mon amour!

Hai să facem poezii pentru copii!

Publicat în POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru hai

azi

Publicat pe iulie 17, 2024 de mirabilissemper

Faci slalom printre poze cu marea, cu cafeluțe băute cu spor, printre rețete de castraveți covăsiți, videoclipuri cu sfaturi pentru a nu fi dependent financiar de partener și îți vine să te ascunzi în pat și să te ridici când vor rugini frunzele și cocorii se vor pregăti de plecare. Dar nu, trebuie să bifezi toate obiectivele vacanței, să reziști presiunii sociale de a avea un concediu minunat. Ai acum revelația că, despre acest lucru scria Ana Blandiana în jurnalul său, într-o consemnare din 3 septembrie 1988: „Nimic nu ne atrage spre mare, cu excepția nevoii de a fugi de aici și poate a fricii de complexele care ar rezulta din prejudecata că nu am fost plecați «în concediu»”. Iar în 4 septembrie 1988, scriitoarea consemna câteva rânduri care trebuie înțelese în relație cu mentalitățile epocii comuniste și contextul politic, deși natura umană nu a suferit schimbări radicale: „Hotărâm să nu mai plecăm nicăieri, să nu mai vedem oameni, relații, conversații. Deci încă un an fără mare, încă unul pierdut dintre puținii ani care ne mai rămân ca să ne bucurăm de exultarea vitală unde marea se confundă cu tinerețea și cu minunea de a fi viu..” Ana Blandiana avea 47 de ani, era o „vedetă” a lumii literare, era urmărită de Securitate, era dificil pentru ea să își permită luxul de a se ascunde de orice contact social. Pe tine, anonim al câmpiei Bărăganului cu pescăruși, porumbei și ciori, zilele de caniculă te-au răpus și te gândești că ai avut deja curajul de a exulta la frumusețea mării și a muntelui. Lume prea multă peste tot, căldură mare, monșer!

Bendeac despre concediu

Publicat în ale vieții, CHESTII | Comentariile sunt dezactivate pentru azi

Biologia și muzica iubirii… (despre „Aurul pisicii” de Ioana Pârvulescu)

Publicat pe iulie 12, 2024 de mirabilissemper

Ioana Pârvulescu este o personalitate remarcabilă a vieții culturale contemporane, fiind profesoară la Facultatea de Litere din Bucureşti, dar şi o scriitoare importantă, excelând în poezie, roman, eseu, literatură pentru copii. Și-a perfecționat publicistica timp de optsprezece ani, scriind săptămânal în cadrul rubricii din revista „România literară”, „Cronica optimistei”. Este coautoare a unor auxiliare de limba și literatura română, de nivel liceal, la editura Art Klett, contribuind la impunerea unui alt mod de predare a acestei discipline. Este prezentă în rețelele sociale, unde, spre exemplu, acum patru zile, promova masteratul pe care îl coordonează, de Teoria și Practica Editării (TPE) al Facultății de Litere din București.

Scriitoarea este dragă sufletului meu, având ocazia să interacționez cu domnia sa la târguri de carte și să primesc autografe pe cărțile pe care, de fiecare dată, le aștept cu mare plăcere. Scriam în 2020, la apariția romanului „Prevestirea” despre arta Ioanei Pârvulescu de a stăpâni poveștile, despre originalitatea cu care aduce în prezent un mit biblic, despre frumusețea iubirii senzuale pe care o descrie sensibil, rafinat. Astfel, Aurul pisicii, apărut recent la editura Humanitas și lansat la Salonul Internațional de Carte „Bookfest” duce mai departe tema iubirii, într-o carte dedicată dominant acestui sentiment, dar și relației dragostei cu timpul sau condiției umane.

Despre geneza acestui prim roman de dragoste al autoarei, vorbește ea însăși în „Câteva precizări auctoriale”, menționând că această carte a avut o variantă scrisă în perioada comunismului, din care a păstrat titlul și personajul motanului Sebastian, creând, după trei decenii, o poveste mai serioasă, mai matură, care se armonizează cu viziunea contemporană asupra vieții.

Romanul are o dedicație („Celor care care știu că orice dragoste e formată din timp, chiar dacă nu știu ce e timpul” ) care anticipează temele romanului și perspectiva tributară scriitorului Octavian Paz care considera că dragostea este „prizonieră în timp”.

Mottoul păstrat de la prima variantă a romanului este constituit de dialogul dintre tată și fiu, întâlnit în „Anii de drumeție” de Johann Wolfang Goethe, despre denumirea populară de „aurul pisicii” a piritei, atrăgând atenția asupra diferențelor dintre aparență și esență, asupra adevăratei naturi a timpului și a valorilor sale. Cartea lui Goethe revine simbolic în traseul narativ al romanului, acesta fiind autorul preferat al personajului masculin, Sebastian Severin, născut în 28 august, în aceeaşi zi cu scriitorul german. Compoziția bipolară a romanului este susținută de cele două etape importante ale iubirii dintre medicul veterinar Monica Mihuț și biologul Sebastian Severin, narațiunea realizându-se la persoana I, din perspectiva personajului feminin.

Romanul este melancolic, pentru că autoarea nu crede în poveștile de dragoste cu happy-end, și are structura unei lungi scrisori, scriitoarea simțind nevoia, ca în toate creațiile sale, unui interlocutor căruia să-i fie spusă povestea. Confesiunea Monicăi este adresată Soniei, rodul iubirii celor doi iubiți, care nu a trăit decât trei zile, naratoarea înfățișându-se în condiția de mamă, împărtășindu-i fiicei din experiențele sale de viață. La pagina 196, prin intermediul unui text emoționant, cu accente lirice, se prezintă tragedia mamei care se confruntă cu pierderea copilului său, din cauza unui destin nedrept. Enumerațiile, verbele la conjunctiv și condițional-optativ relevă tragedia unei vieți neîmplinite și a unui rol matern întrerupt brusc: „Pentru ei crezi în Dumnezeu și te rogi. Lor sănătate, lor bucurii, lor dragoste. Să-i aperi cu dinții, cu unghiile, cu anii,[…] zid în fața relelor lumii. Să-i salvezi. Nu știu unde ești acum, fetița mamii, dar aș fi putut să fac toate astea pentru tine.”

Cartea se deschide cu anunțul făcut la poliție de către Sebastian Severin, privitor la dispariția iubitei sale, având rolul unui prolog care complică aparent desfășurarea epică a celor două părți ale Aurului pisicii. Se poate vorbi și de existența unei simetrii între începutul și finalul romanului, reprezentate de reflecțiile naratoarei, care își descoperă umbra proiectată pe asfaltul unei alei, din care ciugulesc nestingheriți niște porumbei. Reflecțiile despre fragilitatea condiției umane, lipsa de substanță, consistență și permanență a vieții omului („Nu suntem decât umbră și ceață”), cugetările despre metamorfozele iubirii („Nu ne scăldăm niciodată în apele aceleiași iubiri”) au ecouri din filosofie, chiar dacă sunt prezente în gândirea unei femei pe care cărțile o plictisesc, dar conferă volumului un caracter sentențios, aforistic. Aceeași imagine cu umbra naratoarei încheie rotund desfășurarea epică a romanului și unește cele două perspective temporale (trecut-prezent) asupra poveștii de iubire. Începutul poveștii de iubire care nu iese din tiparele obișnuite se sfârșește atipic, în manieră fantastică, „în noaptea de după ziua lui și a lui Goethe ”, Monica trecând printr-o metamorfoză a condiției sale, întorcându-se în timp, trăind la 49 de ani în trupul unui copil.

Dimensiunea fantastică a cărții, problematica relației omului cu timpul sunt susținute de episoade narative importante (afecțiunea pentru câinele Kronos, călătoria la Sighișoara, de 1 ianuarie 2020, vizitarea turnului cu ceas, văzut ca o axis mundi, întâlnirea cu bătrânul ceasornicar, un înțelept care le decriptează imaginile simbolice ale celui mai frumos ceas din Transilvania, sorcovirea Monicăi care crede că va întineri pentru că a acceptat acest obicei, stricarea ceasului din locuința lui Sebastian etc.) dar și de coperta inspirată a volumului realizată de Mihail Coșulețu care valorifică motivele consacrate în roman: ceasurile și mecanismele din interiorul acestora, clepsidra, ochiul etc.

La nivelul compoziției romanului, se remarcă și delimitarea acțiunii în mici capitole separate de spații albe și de folosirea majusculei. Unele dintre aceste capitole au o relativă independență, putând fi citite autonom datorită existenței unei acțiuni captivante cărora pot fi atribuite mesaje sugestive sau descoperirii unor tipologii umane complexe.

Cartea are un fundal muzical important, reprezentat de titlurile și versurile unor melodii care o ajută pe Monica Mihuț să-și formeze „părerea despre viață” și să evadeze din prezent. Nu întâmplător, scriitoarea atribuie celor două personaje principale preocupări care denotă curiozitate culturală variată, în cazul lui Sebastian, naratoarea concentrându-se pe muzică și animale: „muzica mea și cărțile lui se întâlneau, cum avea să se întâmple de multe ori în anii petrecuți împreună”. Acțiunea romanului poate fi completată de audiția acestei „coloane sonore” originale care este prezentate și traduse la sfârșitul volumului („My mix”). ”Here Comes the Sun” este tema principală a dragostei pentru Sebastian. Melodiile și versurile, în limba engleză, franceză, spaniolă, pe care le ascultă Monica sintetizează o experiență umană trăită, rezumă o întâmplare sau conferă o semnificație morală unor evenimente. Scriitoarea mărturisea într-un interviu că și-ar fi dorit ca romanul Aurul pisicii să fie însoțit de un CD (așa cum s-a întâmplat cu romanul lui Éric-Emmanuel Schmitt, „Viața mea cu Mozart”).

Aurul pisicii este și un roman al dragostei pentru ființele necuvântătoare. Este interesantă prezentarea legăturii dintre animale și proprietarii lor, mulți dintre oameni fiind porecliți după animalele lor. Sunt inedite poveștile cu care se întâlnesc Monica și Maya, prietena ei, în cabinetul veterinar situat la subsol, care ascunde un univers întreg: frații care vin să trateze un fluture „bolnav”; câinele care a înghițit un prezervativ, semn al infidelității și motiv al abandonării animalului; cuplul format dintr-un bărbat solid și tatuat și femeia cu tocuri înalte, sâni siliconați, proprietarii unui cățeluș chihuahua alb, a cărui consultație se încheie cu leșinul stăpânului și cu o unghie mov, lăsată pe masa de tratament; femeia gravidă care voia o programare pentru o ecografie, dar venise la un cabinet veterinar; pictorul și maidaneza botezată „Laura doi” (strigată Doi), pentru că „Laura unu” era un tablou al lui Giorgione; „Spionul” cu nume de actor, Florin Zamfirescu, care își pierdea mereu o pisică inventată, încercând astfel să o cucerească pe Monica.

Motanul Sebastian apare în ultima parte a romanului și este cadoul tizului său uman pentru Monica metamorfozată în copil. Pisicul se rătăcește în autobuz și este recuperat cu ajutorul actorului care strălucise în rolul câinelui, în piesa de teatru regizată de Yuri Kordonsky. Deși numele actorului nu este precizat, acesta este ușor de identificat, Marius Manole, după rolul despre care se vorbește și acum, deși spectacolul „Inimă de câine” nu se mai joacă: „Pe cel de pe scaun îl văzuserăm împreună cu vreo 10 ani înainte în Sarik.[…]Arăta la fel de tânăr, cu obrazul neted, cu părul ceva mai lung, dat după urechi și un breton, dat pe-o parte și el. Întâlnirile cu actorii ieșiți din rol, oameni ca toți oamenii, mă fascinează, eu sunt campionii metamorfozelor și mă întrebam cât din personajele cu care se identifică le rămâne sub piele. Actorii mari, artiștii mari au o modestie reală care mă uimește din cale-afară. […]Mi-a trecut fulgerător prin minte că fostul câine prindea acum pisica. […]Sebastian i-a mulțumit actorului, puțin surprins, pentru că îl recunoscuse și el, […]” Se evidențiază fascinația naratoarei pentru metamorfozele prin care actorii trec și admirația pentru abilitatea actorilor de a se adapta, de a prelua diverse identități pe scenă.

De altfel, motivul metamorfozei este unul recurent, apărând obsesiv în roman, de la transformările din mitologie și povești, până la celebra nuvelă cu același nume: „Într-adevăr, viața e metamorfoză, poate că era cel mai important lucru pe care mi-l spusese el. Discutaserăm îndelung Metamorfoza lui Kafka […]pe care Sebastian a încercat s-o gândească ca pe un film al evoluției biologice dat înapoi. O lege implacabilă a involuției.[…]Eu eram gândacul. Trebuia să renunț la tot trecutul și la orice speranță. Aveam să mă mulțumesc să-i fiu alături.” Reflectând asupra lecțiilor învățate din experiența prin care trece, naratoarea își dezvăluie lupta interioară și procesul de acceptare a unui destin dificil, găsind sens în a fi alături de Sebastian, chiar și cu această nouă identitate, bărbatul condamnând-o pentru că l-a părăsit. Monica Mihuț este o ființă rațională și încearcă să găsească explicații logice ale întoarcerii în timp, în chipul unui copil: efectul vaccinului anticovid, pierderea minții, moartea sa și ajungerea în iad, niciuna dintre aceste soluții neputând fi acceptată pentru ceea ce trăiește femeia.

Aurul pisicii este și o pledoarie pentru frumusețea vieții, pentru trăirea ei plenară, cu autenticitate, dar și o meditație despre vârstele omului, despre natura surprinzătoare și uneori copleșitoare a vieții: „Abia acum înțelegeam ce bine e să îmbătrânești”; ”[…]maturitatea înseamnă să-ți înțelegi plânsul”; „Problema cu viața e însă că te pune în situații pe care ești obligat să le crezi măcar tu”; „[…]în viață te poți trezi dintr-o dată și cu lucruri care par să nu i se mai fi întâmplat nimănui, care nu sunt în nicio carte, despre care nu se suflă o vorbă”.

Aurul pisicii este și un roman al iubirii trupești: „ne iubeam ca și cum supraviețuirea speciei om depindea de noi”. Erotismul acestor scene are o poezie firească, lipsită de mecanica gesturilor amoroase și de vulgaritate, fiind parte integrantă a vieții: „[…]mă scufundam ca-n apă în brațele lui” .

Aurul pisicii este și un roman al elogiului științei, al biologiei, naratorul descriind acțiunea cu un ochi al cercetătorului, observându-se competența în domeniul pe care Sebastian Severin îl reprezintă, fiind profesor la Facultatea de Biologie. Apoptoza, eliminarea celulelor prin moartea lor programată este o teorie prezentă în conversațiile personajelor principale ale cărții: „în fiecare celulă există o enzimă care e numește caspază. Ea funcționează ca o «foarfecă moleculară». Într-o celulă normală caspaza este inactivă și celula trăiește bine-mersi. Atunci când celulei i-a sunat ceasul, caspaza se activează și începe să «taie» anumite rețele de proteine în celulă, declanșând moartea programată, apoptoza.”

Așadar, cel de-al cincilea roman al scriitoarei Ioana Pârvulescu este, după cum afirmă Mircea Cărtărescu, cea mai contemporană operă de ficțiune a autoarei, prezentând o dragoste trăită vreme de nouăsprezece ani, sub semnul metamorfozei ființei, al schimbării vremurilor, al coexistenței contrariilor în care iubirea poate fi inventată de muzică, dar și de biologie.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023

Publicat în CĂRȚI, RECENZII | Comentariile sunt dezactivate pentru Biologia și muzica iubirii… (despre „Aurul pisicii” de Ioana Pârvulescu)

O zi de luni cu vorbe întoarse la cei care le merită

Publicat pe iulie 8, 2024 de mirabilissemper

O dimineață de luni care arăta ca o femeie năzuroasă. Marea era departe chiar și în gânduri. Mirosul nisipului și al sării fugise de pe corpul tău. Era cald. Muncitorii erau pe schele. Se grăbeau să termine treburile și banii. Multe erau pe dos. Doar în „rețele” viața era frumoasă. Scriitori se nășteau, se gratulau de la înălțimea intelectuală a elitelor. Cuvintele îți erau de prisos, asediate, așteptau să le primească cineva în vreo gazetă. De făcut poezie nu mai era timp. Se citea din „Aurul pisicii” și se remarcau niște panseuri inteligente: „Anii de femeie ar trebui socotiți ca cei de câini și de pisici, trec mai repede”; „oamenii seamănă sau măcar vor să semene cu cărțile care le plac.” Femeile și cărțile se întâlneau în rândurile scrise de altcineva. Cineva era de acord cu opinia ta că bărbații îmbătrânesc frumos.

Pe la amiază au apărut listele cu nume și note. Note frumoase, mai puțin frumoase, posesorii lor erau bine, scăpaseră de încă o etapă din viață, puteau trece mai departe. Felicitările curgeau, era inflație de emoticoane generoase, se dăruiau încă o dată inimi din inimă, se vorbea despre diplome și se scriau mirări despre timpul care a fugit ca în opere literare celebre. Însă acum era timpul pentru o altă despărțire. Despărțire de niște ființe care erau în fața unor porți ale maturității sau erau „pe mare și învățau mersul pe valuri, în picioare”. În fața porților sau pe mare, ei mergeau înainte. Și dintr-o dată vorbele lor au dat un sens zilei neplăcute. Lumea părea frumoasă peste tot. Cuvintele tale puține și sărace puteai să le dăruiești lor. Să le spui că iubirea se învață treptat, și ei sunt maeștri la asta. Despărțirea asta era frumoasă, altădată scriai despre „toamnă multă și ape fără lacrimi”, acum era o vară rodnică, a sentimentelor și trăirilor neprefăcute.

La ceas de seară te vei gândi tot la ei. Îl vei însoţi cu gândul pe fiecare, vei imagina scenarii fericite, vei desena din vorbe tablouri frumoase. O zi de luni cu vorbe întoarse la cei care le merită. Premiile și distincțiile tale sunt scrise în suflet.

Publicat în ale vieții, CHESTII | Comentariile sunt dezactivate pentru O zi de luni cu vorbe întoarse la cei care le merită

Eroismul ca normalitate- profesiunea de credință a Anei Blandiana

Publicat pe iulie 6, 2024 de mirabilissemper

Volumul Anei Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 închide o trilogie a literaturii memorialistice a autoarei, începută în 2013 cu Fals tratat de manipulare și cu Soră lume (2020).

Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 a fost publicat la editura „Humanitas”, având un succes de public, dar obținând și o recunoaștere a breslei, instituțională, primind premiul Cartea Anului acordat de revista „România literară”, premiul revistei „Observator cultural”. De asemenea, în 23 mai 2024, se anunța că poeta, prozatoarea și eseista 𝐀𝐧𝐚 𝐁𝐥𝐚𝐧𝐝𝐢𝐚𝐧𝐚 a fost recompensată cu 𝐏𝐫𝐞𝐦𝐢𝐮𝐥 𝐏𝐫𝐢𝐧𝐭̧𝐞𝐬𝐚 𝐝𝐞 𝐀𝐬𝐭𝐮𝐫𝐢𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐋𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐭𝐮𝐫𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚𝐧𝐮𝐥 𝟐𝟎𝟐𝟒 : „Autoare a peste 30 de cărți de poezie, romane și eseuri traduse în peste 25 de limbi, Ana Blandiana (născută la Timișoara, la 25 martie 1942) s-a impus în fața altor 38 de autori care au concurat pentru acest premiu, care la ediția trecută a aparținut scriitorului și traducătorului japonez Haruki Murakami.”

Cariera Anei Blandiana cuprinde multe distincții și premii literare de referință, fiind un nume important nu doar în domeniul cultural, dar și o instanță morală, un reper de integritate în viața politică românească, de după 1990. A condus Alianța Civică între 1991-2001, a fondat alături de soțul său, Romulus Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România.

Literatura confesivă a Anei Blandiana mi-a fost adusă în atenție de o elevă din clasa a XI-a, sensibilă și pasionată de cărți, care a ales să prezinte opera publicată în 2013, în cadrul orelor dedicate lecturilor din afara programei școlare. Ea mi-a vorbit cu emoție despre sentimentul vinovăției pe care l-a avut scriitoarea, din cauză că nu a apucat să-și cunoască mai bine tatăl, după ce acesta s-a întors din închisoare, în cele câteva luni de libertate pe care a mai apucat să le trăiască. Despre vina și pedeapsa de a nu-și înțelege tatăl, suferințele sale, dintr-o perspectivă matură, vorbește scriitoarea Ana Blandiana și în jurnalul său apărut în 2023, un element de convergență al volumelor de memorii: „În acele câteva zeci de zile dintre mijlocul lui august și mijlocul lui octombrie, în care am fi avut prilejul, ultimul și pentru eternitate pierdutul prilej, de a-l cunoaște pe tata, pe care nu-l mai văzuserăm de când eram copii, de a-l înțelege pe tatăl nostru încă tânăr […]. Am fi avut prilejul să-l înțelegem cu mintea noastră, aproape adultă. Faptul că n-am făcut-o este vina care niciodată nu mi se va șterge și, în același timp, pedeapsa care niciodată nu mi se va ridica. […] singurul fel în care am putea fi iertați pentru suferința și singurătatea tatei de atunci este să nu ne-o iertăm noi înșine niciodată.”

Scriitoarea își prezintă cea mai recentă creație drept cea mai groasă carte a sa (având 534 de pagini), dar și cea mai liberă, fiind un jurnal al ultimului an de comunism, început în data de 31 august 1988, când a primit cea de-a patra și ultima interdicție de a mai scrie: „Nu era vorba, așa cum bănuisem de altfel, numai de interzicerea rubricii din «România literară», ci și de interzicerea oricărei publicări, ba chiar a simplei apariții a numelui”.

Scrisă pentru a nu fi publicată, pentru a suplini literatura pe care nu o mai putea încredința tiparului, Ana Blandiana mărturisește că această carte a rămas necitită vreme de 32 de ani, la stadiul de însemnări închise între copertele unor caiete, considerate de autoare neimportante. Odată redescoperite aceste caiete, citite şi analizate din perspectiva prezentului, au înfățișat autoarei aspecte cumplite ale ultimului an de comunism, o realitate pe care memoria o edulcorase, peste care uitarea așezase un văl protector. Din această perspectivă, volumul a apărut la momentul potrivit, dedicat fiind mai ales celor care nu au trăit în comunism, celor tineri, care nu conștientizează că libertatea nu a fost, cum este astăzi, un drept natural. Pentru acești cititori, cartea realizată și ca un „portret al epocii” iese din determinările unui jurnal riguros (așa cum precizează autoarea în „Cuvânt înainte-cuvânt după”) și se transformă într-o literatură fantastică, a absurdului. Scena comunicării interdicției de a mai publica, în baie, de către Zigu Ornea, pe fundalul sonor al apei curgând în chiuvetă, de teama microfoanelor care ar fi putut capta discuția periculoasă, pare desprinsă „din cele mai proaste filme cu ilegaliști”, după cum suprarealiste, de neînțeles pentru secolul al XXI-lea pot fi scrisul și cititul la lumânare, relațiile sociale cultivate „pentru obținerea unui nivel de trai puțin peste media mizeră”, demolările, mutarea foștilor țărani în blocurile de la marginea Bucureștiului sau interpretarea unei cărți pentru copii, cu motanul Arpagic, drept literatură subversivă, motivul real al suprimării, vreme de opt luni, a activității literare a Anei Blandiana. Toate aceste evenimente descrise în jurnal, cu exactitate, din perspectiva scriitoarei, omului, femeii și soției Ana Blandiana, nu mai aparțin în prezent vieții, ci istoriei, relația individului cu timpul, fiind o temă dominantă a acestui volum, ce explică și semnificația titlului. Trecutul acesta care este readus la viață are ecouri și în prezent, răul metamorfozându-se sub atâtea chipuri, nemaiavând granițe: „După 30 de ani în care totul s-a schimbat – și chiar și Răul care a reușit să se transbordeze în întregime dintr-o epocă în alta pare nou și aproape de nerecunoscut -, cantitatea de absurditate și de umilință cuprinsă în aceste pagini nu mai aparține vieții, fără să fie în stare să aparțină istoriei, este un no man’s land nerevendicat de memorie, o diateză neacceptată de gramatica eternității: mai-mult-ca-trecutul.”

Volumul are și o funcție cathartică, terapeutică, fiind un loc în care autoarea să-și poată elibera revoltele, care să nu transpară în literatura sa adevărată. El va suplini nu doar literatura, ci și publicistica pe care scriitoarea o practicase în „România literară” vreme de douăzeci de ani, înregistrând minuțios „tabloul degradării fizice și spirituale”, ca mărturie pentru timpurile viitoare. Mai-mult-ca-trecutul are și o valoare documentară, înfățișând o condiție colectivă, înregistrând ca un proces-verbal „umilințe colective, naționale, adesea atât de profunde și de subtile, de absurde și de sofisticate ”.

Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 are atât o dimensiune etică, dar și estetică, dezvăluind și în aceste pagini memorialistice o scriitoare profundă, sensibilă și angajată în explorarea continuă a condiției umane. Ana Blandiana își exprimă gândurile și trăirile cu sinceritate și vulnerabilitate, având curajul de a arăta cititorilor dimensiunea sa umană netrucată, neînfrumusețată, făcând din fiecare pagină o poezie valoroasă a cotidianului, înnobilată de o estetică a urâtului „devenit obișnuință”.

Stările depresive, „depresiunea sufletească”, anxietățile generate altădată de disperări de natură estetică sunt în aceste pagini greu de depășit din cauza conștientizării inutilității efortului său de a-și „economisi viața” pentru scris. Există un conflict interior permanent între vocația artistică și responsabilitatea socială. Autoarea consideră că, pentru ea, singura formă de umilință este imposibilitatea de a scrie, scrisul fiind unica modalitate de rezistență împotriva dificultăților. Obsesia lipsei de solidaritate a breslei scriitorilor, a intelectualității, a societății românești în general, absența gesturilor curajoase în fața unui regim opresiv, din cauza fricii, învinovățirea că nu a făcut destul pentru a triumfa adevărul și libertatea, judecarea sa de către posteritate, sunt teme de reflecție ale acestui jurnal. Admiră gesturile de disidență ale lui Mircea Dinescu, îi apreciază pe cei făcuți „din același aluat”, în stare să înțeleagă neacceptarea compromisului moral, expediază autorităților o scrisoare de protest împotriva condiției sale de scriitor interzis și se condamnă pentru faptul că nu a făcut destul pentru demnitatea umană: „Conștiința mea e că n-am făcut destul, că n-am făcut tot ce ar fi trebuit (și poate chiar aș fi putut) să fac, chiar dacă alții au făcut mult mai puțin decât mine, va accepta fără împotrivire judecata viitorului, oricât de nedreaptă va părea, pentru că nimeni nu-mi va putea cere vreodată mai mult decât mi-am cerut (fără să fi dat) eu însămi.”

Jurnalul poate fi citit și ca un roman al iubirii, în multiplele sale fațete (iubirea dintre soți, afecțiunea față de mamă, comunicarea caldă cu Geta, sora sa). Întrebată dacă există în carte vreun personaj față de care autoarea a fost nedreaptă, aceasta a răspuns că soțul său, ființa cea mai apropiată, a suferit alături de ea, i-a temperat entuziasmul și acțiunile care le-ar fi putut pune amândurora în pericol libertatea: „ceea ce constituie esența legăturii și chiar a dragostei noastre este că el se zbate în permanență să mă oprească, iar eu mă zbat în permanență să îl pun în mișcare. Cel mai simplu și poate cel mai înțelept ar fi să conchidem că ne completăm reciproc, că astfel între elanul meu sinucigaș, și prudența lui, tinzând să atingă cota zero a rezistenței, se realizează un compromis supraviețuitor.” Permanenta preocupare a soților este scrisul, dedicându-și o mare parte din timp acestei activități: „viața noastră se deosebește esențial […], nu numai pentru că nu aveam de povestit nașteri și morți, ci pentru că singurele noastre cifre erau ale cărților scrise, tot ce conta, tot ce rămânea în afara vieții și a morții.”

Neplăcerile vieții cotidiene (statul la coadă la benzină, la alte produse necesare subzistenței, repararea mașinii, culesul fructelor de la Comana, făcutul țuicii, vizitele la Gogu Rădulescu, un om politic al epocii comuniste, diverse comisioane făcute lui Gellu Naum, Geo Bogza etc.) nu reprezintă decât un timp pierdut pentru scris, Ana Blandiana se simte vinovată atunci când soțul său nu scrie, considerând că Romi (Romulus Rusan) e nevoit să plătească pentru întâmplările vieții acesteia. Într-o consemnare din 13 octombrie 1998, diarista prezintă imaginea fericită a celor doi soți, o plimbare prin pădure exprimând măsura armoniei depline, în acorduri lirice: „Ne întoarcem ținându-ne de mână pe sub luna subțire pe cerul subțire pe cerul limpede, cântând cântece pe versuri de Eminescu („Somnoroase păsărele”, „Mai am un singur dor”). Pare incredibil și exagerat, dar, imediat ce rămânem absolut singuri, suntem fericiți. Dacă am putea să nu ne mai amintim niciodată că există și alți oameni pe lume, că lumea însăși există numai în geografie, nu în istorie.”

Emoționante sunt paginile în care este portretizată mama Anei Blandiana, în încercarea de a-i înţelege evoluţia acesteia, scriitoarea mărturisind că s-a folosit de proza lui Marin Preda, după cum drumul de la ficțiune la realitate s-a produs și în sens invers, imaginea mamei fiind cea care a ajutat-o să îl accepte și să nu îl judece aspru pe prozator. Iată cum încă o dată se dovedește că granița dintre literatură și viață este atât de fragilă, Mai-mult-ca-trecutul putând fi citit și ca un roman, în care persoanele numeroase care populează acest univers se transformă în personaje despre care povestește o instanță subiectivă, dar dintr-o perspectivă sinceră, netrunchiată, stăpână pe adevărul său.

Dacă poeziile (spre exemplu, cunoscute creații, „Ar trebui”, „Descântec de ploaie”) Anei Blandiana înfățișaseră cititorilor profunzime, sensibilitate, o explorare complexă a temelor existențiale, confesiuni tulburătoare, intime, prezente în jurnal oferă acces la universul interior al omului. Astfel, volumul memorialistic valorifică din plin dimensiunea umană a unei artiste remarcabile. Condiția de femeie care se îngrijește de universul casnic, având preocupări asemănătoare atâtor ființe umane o anonimizează, coborând-o de pe un piedestal iluzoriu, aspect pentru care se revoltă în unele pagini, regretând că toate activitățile din afara scrisului nu-i pot da plăcerea pe care i-o oferă scrisul: „Cele două ore le-am petrecut aproape fără să-mi dau seama cum trec în bucătărie, făcând o tartă cu căpșuni, fără de care aș fi putut trăi foarte bine […]. Mă apucă însă din când în când un fel de regret că nu fac nimic pentru a mă bucura de ceea ce se numește viață. Că nu fac nimic cu frumusețea mea, de exemplu, sau că nu mănânc, sau că nu mă plimb.[…]. Fiecare dintre aceste ocupații m-ar plictisi și obosi în scurtă vreme, niciuna dintre ele nu se compară nici pe departe în ceea ce privește plăcerea pe care e în stare să mi-o ofere scrisul, dar faptul că pentru ele nu-mi rămâne niciodată timp, faptul că ele îmi sunt în permanență interzise de mine însămi sau făcute în grabă, pe furate, le mărește în mod artificial savoarea bănuită și le transformă într-un fel de fructe visate tocmai pentru că sunt interzise.[…] Am stat deci două ore în bucătărie (nici măcar muzică nu mi-am pus) ca o proastă[…]”

Ritualul autumnal de a face conserve, de a pune murături devine o necesitate, în condițiile în care mijloacele financiare ale familiei sunt amenințate de interdicția de a mai scrie și devine umilitor timpul pierdut cu activitățile gospodărești. O seară în care cârpește o haină veche a soțului, cu pisicul Blondel în poală, nu are nimic romantic, ci presupune o voluptate a acceptării unor vremuri dificile, a iminenței sărăciei. Scriitoarei i se pare ciudat că Virginia Woolf a prăjit un pește, înaintea sinuciderii, iar în 22 august 1988 notează: „[…] e ora 1 și încă nu m-am apucat de scris, în schimb sunt deja obosită de munca fizică, de treburile mărunte: am udat grădina cu găleata, am făcut mâncare, veșnicul pește prăjit al Virginiei Woolf…”

Diarista are nostalgia unei familii mari doar în preajma Crăciunului, fiind singurul prilej din an în care și-ar fi dorit să aibă copii. Sunt câteva adnotări în care autoarea se observă prin prisma feminității sale, a frumuseții, considerând că aceasta este una din una dintre sursele naturii sale iradiante, în zilele când „e aprinsă lumina” în sine. Afirmația colegelor, la întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, „că dintre toate fetele eu sunt cea mai tânără și cea mai frumoasă” o bucură nespus, deși e conștientă „de emoția de natură politică”. Firea ei liberă, exuberantă, este revelată de mărturisirea plăcerii de a dansa: „Îmi place să dansez, cred că, dintre toate distracțiile imaginabile, cel mai mult îmi place să dansez. Este o plăcere a mea, absolut fără legătură cu partenerul, și dacă regret ceva din viața mea este că nu am dansat mai mult, că am dansat de fapt atât de puțin, că m-am dedat atât de rar acestei atât de nevinovate dezlănțuiri.”

Cel mai recent volum memorialistic al Anei Blandiana își întregește valoarea de mărturie a ultimului an de dictatură și prin prisma portretelor unor personalități mai mult sau mai puțin importante ale acelor vremuri. Astfel, Blandiana împărtășește amintiri din viața sa personală și profesională, dezvăluind momente semnificative care au influențat evoluția sa. Portretele lui Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Augustin Buzura, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Geo Bogza, Gellu Naum, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Ion Dodu Bălan, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Doina Uricariu etc. sunt realizate în tușe mai groase, în lumini și umbre, reflectând experiențele de viață ale autoarei. Imaginea lui Mircea Dinescu este a unui poet curajos, care face acte de disidență și este urmărit de Securitate. De altfel, Securitatea este în carte un personaj în sine, omniprezent, instituind teroarea, urmărindu-i cu mijloacele specifice de intimidare și amenințare și pe Ana Blandiana și Romulus Rusan. Criticul literar Nicolae Manolescu este caracterizat și prin perspectiva duplicității din viața privată, dar și a oscilării între a o susține pe scriitoarea interzisă și a evita semnarea unei scrisori de solidarizare. Gellu Naum este înfățișat și în viața reală în cheia unui scriitor suprarealist, autoarea „pedepsindu-l” pentru ironia cu care vorbește de Mihai Eminescu. Despre Ion Dodu Bălan și Fănuș Neagu diarista precizează că atingerea lor te maculează, povestind despre un concediu la mare alături de alți scriitori. Scrie și despre disidența lui Dan Deșliu, despre arestarea ziaristului Petre Mihai Băcanu, despre interzicerea poetei Angela Marinescu și firea ei atipică, despre frica față de sistem a unui om al sistemului, Gogu Rădulescu.

De asemenea, sunt multe pagini relatate cu umor, în tonuri senine, care echilibrează reflecțiile grave, morale, cu momente de optimism. Dialogul din spital, dintre Geo Bogza și vecinul de cameră, amândoi având o vârstă venerabilă, urându-și sănătate și fericire până la adânci bătrâneți îi stârnește râsul autoarei. Scena înmormântării pădurarului „cel gras și afacerist”, descrisă în tonuri tragicomice înfățișează o lume a satului în care tradițiile s-au pervertit. Vizita actorului Victor Rebengiuc și a fiului său la Comana, plecați „să facă cumpărături de fructe și legume pe șosea” evidențiază capacitatea autoarei de a găsi frumusețe în situațiile complicate ale vieții cotidiene. Descrierea orașului Fetești redă cu umor și ironie o experiență cotidiană, în care căutarea banalului se transformă într-o aventură plină de detalii absurde și neașteptate. Ana Blandiana reușește să capteze esența vieții cotidiene din provincie, oferind totodată o critică subtilă a realităților economice și sociale: „Am oprit la Fetești, unde Daniela Crăsnaru ne spusese că se găsesc chiloți (!), dar bineînțeles n-am găsit, ne-am ales doar cu o oră pierdută într-un oraș canicular de câmpie, format dintr-o singură stradă lungă și prăfoasă de blocuri, în care am reușit să mâncăm câte un ștrudel cu marmeladă, să cumpărăm câte o pungă de detergent plină cu biscuiți (vreau să spun că biscuiții se vindeau în pungi imprimate cu nume și reclame de detergent) și să bem câte un suc care la București costă 2 lei, iar acolo se vindea cu 5,50.”

Ana Blandiana chiar și în literatura memorialistică rămâne o poetă profundă, viziunea lirică regăsindu-se în fiecare pagină a jurnalului său, fraza care condensează mesajul cărții fiind: „Viața mea, ca o haină uitată pe malul cărților.” Afirmația este o metaforă a vieții și a literaturii, surprinzând complexitatea interacțiunii dintre viața personală și angajamentul intelectual.

prof. Loredana Stan

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru Eroismul ca normalitate- profesiunea de credință a Anei Blandiana

academic

Publicat pe iulie 3, 2024 de mirabilissemper

Cuvântul academic este omniprezent. Mulți îl folosesc drept un sinonim pentru educațional, educativ, dar în DEX are sensul 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

Având în vedere că suntem o țară de academicieni, se explică folosirea lui.

Așa că mai ușor cu parcursul academic !!!

Publicat în limba română | Comentariile sunt dezactivate pentru academic