Mirabilissemper's Blog

Repetiție pentru o lume mai bună de Mihai Radu este un roman al unei familii disfuncționale, al cinismului și umorului negru, ca soluții de supraviețuire, al ratării și al despărțirilor de tot felul. Cel mai recent roman al scriitorului și jurnalistului Mihai Radu a apărut la editura Polirom în 2022, devenind foarte cunoscut și datorită piesei de teatru omonime, puse în scenă de regizorul Radu Afrim. Piesa de teatru este jucată și în prezent pe scena TNB, dramatizarea fiind realizată de autor și de Ionuț Sociu.

Mihai Radu este absolvent al Facultății de Filosofie din Iași, a fost profesor timp de un semestru la Fetești, apoi a evadat în activitatea jurnalistică, scriind la început la revistele „Aspirina săracului” și „Plai cu boi”. A scris pentru emisiunea de televiziune „Starea Nației”, este jurnalist la săptămânalul „Cațavencii” și realizează de la începutul anului 2024 emisiunea „Ce ne enervează” în cadrul publicației online „Recorder”. A debutat cu volumul de proză scurtă, „Hobby și alte povestiri”, în 2009. A mai scris romanele „Sebastian, ceilalți și-un câine” (2014), „Extraconjugal” (2017) și „Contaminare” (2019). Autorul Mihai Radu consideră că literatura este o formă de evadare din activitatea sa cotidiană care presupune cufundarea în zonele cele mai abjecte ale României actuale, jurnalismul, în egală măsură, ajutându-l să se vindece de iluzii, deși este trist să nu mai găsești speranțe legate de țara ta. Scrisul în activitatea de jurnalism este o formă de răzbunare, meseria acesta, deși tot mai greu de făcut, rămâne o defulare, fiecare găsindu-și salvări personale, iar solidaritatea fiind tot mai rar întâlnită.

Scriitorul Mihai Radu nu a fost un cititor înrăit, și-a dorit mult timp să ajungă fotbalist. A fost mișcat de „Spuma zilelor”, cartea spectaculoasă lui Boris Vian, care i-a arătat cât de frumoasă e literatura. Citește literatură română contemporană. I-au plăcut romanele „Abraxas” de Bogdan-Alexandru Stănescu, „Cât de aproape sunt ploile reci” de Bogdan Coșa, „Bureți de fag” de Mihai Duțescu. Participând la FILIT- 2024, Mihai Radu povestea într-un interviu că s-a întâlnit în cadrul acestui festival cu liceeni care s-au arătat interesați de începuturile meseriei de scriitor, dar și de menirea literaturii astăzi, fiind destul de dificil de realizat pentru adolescenți o comparație între literatura română dinainte de 1989 și cea din prezent.

Despre procesul realizării ficțiunilor sale, cel care „reușește să facă din dezastru o descriere plăcută” (după cum îl caracteriza Răzvan Exarhu) devoala într-un interviu faptul că scrie pe fragmente, nu înaintează pagină cu pagină, tradițional, și abia când are viziunea de ansamblu, unește secvențele, inițial, disparate. S-a întâmplat ca uneori să scrie întâi finalul și apoi să înainteze spre început, „luminând” diferite zone ale prozei sale. Finalul cărții Repetiție pentru o lume mai bună l-a scris mai spre sfârșitul realizării acesteia, în 2021. Această tehnică de compoziție (colajul), alăturarea unor secvențe din etape diferite ale vieții eroului ficțional, este vizibilă în reconstituirea planurilor narative ale romanului, în stabilirea cronologiei evenimentelor, narațiunea curgând fluent, grație utilizării procedeului literar al fluxului conștiinței, al povestirii subiective, stilului alert și dezinvolt, al oralității și limbajului licențios, colocvial. Astfel, cele 200 de pagini ale cărții sunt împărțite în 16 capitole, acțiunea urmărind destinul individual al personajului principal, Paul Negrescu, imaginea familiei sale, în interiorul căreia există o ruptură profundă, gestionarea bolii tatălui (prezentul narațiunii). Fundalul pe care este proiectată acțiunea romanului este reprezentat de imaginea societății românești contemporane, personajele fiind angrenate în lupta pentru supraviețuire, specifică acestor meleaguri. Viziunea scriitorului este sarcastică, nemiloasă, descrierea diferitelor medii sociale realizându-se „fără anestezie”, ca în urma unei operații în carne vie.(„Țara asta defectă ar trebui să uite totul despre ea însăși, cum s-a întâmplat cu tata.”)

Problematica vulnerabilității umane, a eșecului existențial, a părinților care devin ei înșiși copiii propriilor odrasle este prezentă în literatura scrisă în ultimii ani, autori precum Veronica D. Niculescu, Tatiana Țîbuleac, Horia Corcheș, Cezar Paul-Bădescu, Bogdan Crețu fiind doar câteva exemple de observatori ai umanității în criză, în declin. De asemenea, relația dintre un fiu matur și un tată bolnav de demență am întâlnit-o și în romanul „Totul va fi perfect” de Lorenzo Marone, dar viziunea celor doi scriitori este complet diferită, individualizată și de contextul național specific acestora, mesajul optimist, mitul dragostei salvatoare, neregăsindu-se în cartea autorului român, Mihai Radu descriind, ironizând, cu ochiul unui jurnalist profesionist, aspecte ale societății românești actuale, lipsa de speranță fiind sugerată în fiecare rând al cărții sale.

Confesiunea lui Paul Negrescu, bărbatul cinic, de 55 de ani, care trăiește dureros conștiința eșecului personal, începe în momentul în care acesta este nevoit să-și aducă acasă tatăl muribund, internat în azilul „Conacul speranței”.(Scandalul azilelor avea să izbucnească în presa națională în 2023, în carte fiind anticipat acest subiect, făcând parte din radiografia societății noastre, aspect subsecvent problematicii dominante pe care o tratează Repetiție pentru o lume mai bună.) Bărbatul întârzie să ia decizia externării tatălui din azil, de fapt, în toate acțiunile pe care le întreprinde el nu își duce până la cap demersurile, nu își asumă nimic, are fobie de a lua hotărâri și se lasă purtat de evenimente. Vede în liberul-arbitru un instrument prin care omul poate fi învinovățit, iar libertatea, un ambalaj frumos pentru vinderea celor mai mari condamnări. Paul se trezește cu un tată muribund pe cap, ajutat de două infirmiere, plătite bine pentru serviciile prestate, transformându-se în martorul hiperlucid, disperat, ironic al exitusului părintelui, diagnosticat cu demență cu corpi Lewy.

Există multă suferință în acest roman, eroul ficțional parcă antrenându-se în fiecare zi pentru un maraton al durerii și despărțirilor, repetând la nesfârșit chinuri sufletești, încercând să facă pace cu trecutul său, cu vinile celor care se înrolaseră „în armata inimoasă a celor care […] acuzau” sau cu propriile condamnări. Personajul principal este un erou tragic modern, experimentând propria filosofie de viață care îl va doborî. Scriitorul face din declinul omenesc o poezie a organicului, a anatomiei devastate: „Se întâmplă cândva, la anumite vârste, când imaginea corpului nu mai amintește de viață, ci începe să prevestească ceva rău.[…] mă simțeam brusc conectat de tata cu forța, eram bateria lui externă, eram un organ exterior corpului său, mă prăbușeam odată cu el.[…] Ne despărțim de corpurile noastre și corpurile se despart de noi și de celelalte corpuri, amintirile se despart unele de altele cum s-au despărțit odată continentele, se topesc și în tot acest timp, ca un motor, vibrează sub tine o teamă fără niciun înțeles.”

Divorțat de Mădălina, dar întreținând cumva masochist o relație cu aceasta, încercând să se elibereze de sub vraja concupiscentei Patricia, cu o fiică, Lavinia, care trăiește în Danemarca, Paul muncește în diferite domenii, în încercarea de a avea un câștig mulțumitor. Revoluția din ’89 îl prinde lucrând la Monetăria statului, apoi, ca mulți români, merge în Turcia pentru a aduce aur și a-l vinde în țară. Încă un eșec personal este faptul că amicul cu care se ocupa de comerț i-a „tras țeapă, a plecat cu banii în lumea largă”. La finele anilor ’90 este ajutor de bucătar pe un vas de croazieră. Se vindecă „de treaba cu «făcutul de bani», cu crescătorii de vipere și alte prostii”, căutând prilejuri de a călători, cum au fost și cursurile de la Bruxelles. În prezentul narațiunii (cap. 3, 4), Paul este implicat într-un proiect ecologic, finanțat de o companie multinațională. În căutarea a doi copii care să apară într-un spot TV, personajul-narator ajunge în județul Giurgiu, în comuna Gostinu. Primarul acestei localități, în spirit românesc, caută metode pentru a-l convinge pe Paul că Gostinu merită onoarea de a face parte din proiect. Primarul are chiar doi nepoți, Carmenuța și Bogdănel, care par potriviți pentru clipul „de conștientizare” a importanței ecologiei. Încă un subiect jurnalistic este ficționalizat excelent, dureros de veridic.

Moartea tatălui eroului cărții se produce în toiul unei petreceri/pomeni scăldate în vin și carne, (alimente trimise de către primarul „atent”), ca într-o lume carnavalescă, „întoarsă pe dos”: „I-am chemat pe băieți pe la mine, să facem o pomană. O pomană ca un foc de tabără.[…]băieții făcuseră focul și se puseseră pe băut. Costi mă tot îndemna să plâng, dacă vreau, pentru că el a plâns mult când a murit taică-su, i-am spus că nu e cazul.[…]Gelu tot împungea cu un lemn în foc, avea fața portocalie și aducea laude morții. Vorbea despre ea în sensul că tot așteaptă să se întâmple doar și din simplul motiv că s-a săturat să tot audă discuții despre bătrânețe și boli. […] I-am spus că hotărârea mea e luată în ce privește copiii din reclamă, că vreau să mergem pe mâna – scuze, mânuțele – copiilor Carmenuța și Bogdănel. I-am prezentat sacii de carne urcați pe o masă de lângă zidul casei, cârnații, cele două capete de porc pe care Gelu le pusese bot în bot cu câte o țigară în gură. Slavic a râs înfundat, complice. Exact atunci, Dana a ieșit din casă și a zis:

-A murit domnul Negrescu.

Iar eu am spus:

-Nu se poate.

Deși nu asta voiam să spun.

-A fost foarte rapid, a completat ea, parcă impresionată de ultimul sprint al bătrânului.

Lui Slavic i-a împietrit fața, lacrimile de râs care-i curgeau pe obraji își schimbaseră destinația. Se întâmplase oarecum rapid, tata a profitat de minutele în care Dana s-a dus la toaletă și a spus «Pa!».”

Înduioșătoare și tragică este privirea autorului asupra vârstelor omului: adultul este o „fantomă plină de frică”, „un căcăcios care se împachetează în tot soiul de minciuni”, un om ajuns la mijlocul vieții, care poartă în spate un copil care, dacă ar înțelege „lipsa de sens a vieții adulților”, nu s-ar mai opri din plâns, și are în față un bătrân și moartea: „Mă întrebam uneori dacă nu cumva groaza cea mai mare a vieții mele a plecat din asta: am intrat în cuibul adulților, iar acolo erau numai jucării stricate, mame deprimate doritoare de alte vieți și bărbați beți speriați de moarte.”

Imaginea din capitolul întâi al romanului lui Mihai Radu, despre muribunzii planetei care noaptea ar putea căpăta un soi de luciditate și ar spune ceva despre viață se umple de sens în finalul volumului când Paul Negrescu devoalează secretul familiei sale, explicându-se și tratamentul inuman al fiului față de tată, răceala dintre cei doi. În timp ce infirmierele spală mortul, pregătindu-l pentru marea călătorie, Paul deconspiră abuzul comis de tată asupra fiicei sale vitrege, se opune ca decedatul să fie așezat pe masă pentru că nu e de mâncare, apoi are un apel video cu sora sa, arătându-i cadoul său de Sărbători, într-o scenă care subliniază relațiile sinuoase din familia lor. Finalul deschis prezintă fuga eroului cărții și mesajul lăsat fostei soții de a-l înmormânta pe bătrân, neoferind răspunsuri definitive, lăsând loc reflecțiilor cinice despre sensul vieții.

Sunt scrise liric și percutant paginile în care Mihai Radu definește consumerismul, „magia Sărbătorilor”:„ […] beteala ca o infinită bală întinsă prin oraș, ocolea atât de studiat ofertele magazinelor. Simțeam electricitatea momentului, panica aia care pișca limba ca un aliment alterat și pornirea isterică de a vinde tot, de a vinde lumea cu totul, de a vinde vânzarea lumii și vânzarea vânzării la infinit. De sărbători, oamenii au o vibrație stranie, ca și cum o voință de care sunt străini îi face să se lovească unii de alții, să se înghesuie, să-și amestece trupurile, ai zice spre slava unui trup mai mare și-a uitării de sine.”

Titlul și coperta cărții (desenul unui copil care înfățișează o familie deasupra căreia se află un soare negru) deși, aparent, trimit către un mesaj pozitiv, completează mesajul dur al cărții, evidențiind ironia amară și antifraza metaforică a existenței rutiniere, fără de speranță. „Repetiție pentru o lume mai bună” subliniază discrepanța dintre idealurile sau speranțele oamenilor și realitatea dură, dezamăgitoare a lumii în care trăiesc.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2024

Cel mai recent roman al lui Bogdan Crețu, Mai puțin decât dragostea (a treia sa operă de ficțiune) este o carte în care Povestea este personaj principal. Poveștile se cheamă unele pe altele, naratorii trăind un catharsis, istorisind, de fapt, niște întâmplări cu oameni mai buni sau mai răi, ca și viața.

Bogdan Creţu este un scriitor implicat în viața culturală, de apreciat fiind și activitatea sa de critic literar, intervențiile sale din timpul pandemiei despre literatura română postbelică propunând o interpretare actuală, o „recitire” a scrierilor din timpul comunismului. Este profesor doctor la Universitatea din Iaşi, redactor-şef al revistei „Timpul”. Născut în 1978, la Medgidia și copilărind în satul dobrogean Cobadin, s-a stabilit încă din perioada studenției la Iași, în prezent, locuind pe strada Marin Preda, privind cu admirație Dealul lui Dumnezeu în alergările sale, o pasiune care îmi amintește de Haruki Murakami, scriitor și maratonist. Este autorul a opt lucrări de critică literară, premiate, dar și apreciate de public (de exemplu,  Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir, ediția a II-a, Editura Cartier, 2021 sau Nichita. Poetul ca și soldatul, Editura Polirom, 2022). Este prezent în studiouri de televiziune, dezvăluind carismatic latura sa umană (are un frate geamăn, este soț și tată), dar și activitatea profesională, participă la interesante lansări de carte, la întâlniri cu elevii ieșeni, cu cititorii și realizatorii vestitei reviste „Alecart” etc. Are pe rețelele sociale o activitate care inspiră mai ales generația tânără, promovând imaginea unui scriitor modern, observator lucid al lumii în care trăiește.

Romanul Mai puțin decât dragostea a apărut în 2023, la Editura Polirom, și a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus. Cartea a fost foarte bine primită, bucurându-se de cronici elogioase, fiind lăudată pe rețelele sociale chiar de scriitorul Mircea Cărtărescu: „un roman care mie mi-a plăcut mult, Mai puțin decât dragostea de Bogdan Crețu. Construcție solidă, clasică, problematică morală discutată cu finețe, poveste de dragoste emoționantă, toate ingredientele pentru o lectură foarte plăcută.”

Din laboratorul de creație al acestui volum, autorul a mărturisit că romanul a fost scris în aproximativ patru luni, neavând de la început în minte șlefuită povestea. Scriitorul a pornit la drum cu două personaje cărora le-a dat viață prin crearea unor tensiuni epice. Eroii săi au fost plasați la „capetele opuse ale istoriei, ale comunismului”, astfel încât totul să îi despartă: ea, fiică de torționar, el, fiul unui deținut politic, relația victimă-călău nefiind prezentată banal și simplist, ci nuanțat, ținând cont de profunzimile și complexitățile vieții.

Ca formulă de compoziție, scriitorul alege tehnica povestirii în ramă, această strategie narativă fiind anticipată de cel de-al doilea motto al cărții: „În clipita aceasta a povestirii sale, Șeherezada văzu zorii sclipind și se opri sfioasă”-„O mie și una de nopți”. Rama este reprezentată de întâlnirea dintre Maria și Vlad la Zănești, unde se desfășoară un maraton la care bărbatul, o celebritate în domeniu, participă în calitate de invitat, lăsându-se atras în capcana unei propuneri care îi va schimba viața. În apartamentul Mariei din București, cei doi încep să parcurgă în sens invers, prin poveste, drumul „șerpuit” al existenței lor, întorcându-se la începuturile „aventurii conștiinței” lor: „În viață și în cărți nu există drumuri drepte. Cine o ia pe scurtătură nu rezistă.” (De la „drumul” care introducea lectorii în universul ficțional al lui Rebreanu, la „drumul” lui Vlad care face un popas obligatoriu prin viața Mariei este o „distanță” intertextuală, e semnul că motivele și temele literare transcend epocile, este continua evoluție a creațiilor literare.) Povestea curge astfel pe două planuri temporale, planul trecutului ramificându-se complex, cei doi naratori principali spunând propriile povești eliberatoare, dar transformându-se și în mediatorii istorisirilor altora, purtători de cuvânt ai unor personaje care fac parte din harta relațională a protagoniștilor romanului: „Tu ai nevoie să asculți și să povestești. Măcar ca să-ți dai seama că povestea ta e o bucățică din alta mai mare, care, la rândul ei, e o verigă din alta și tot așa. Poate asta o să te-ajute să te-mpaci cu toate.”

Titlul cărţii lui Bogdan Creţu situează iubirea în vârful valorilor și experiențelor personajelor, interpretând romanul, în primul rând, ca unul de dragoste. De altfel, Mai puțin decât dragostea vorbește despre o iubire paradiziacă, trăită în 1988 și „concentrată în câteva luni de fericire”, și despre toată viața ulterioară (30 de ani) a lui Vlad maratonistul în care acesta a fugit nu de Sara, ci către Sara, marea și singura sa dragoste.

Povestea începută ca o istorie sentimentală, aparent, pentru Maria, naratarul de conjunctură, ajunge să se confunde cu anii în care îndrăgostiții cunosc fericirea, teroarea și privațiunile sistemului politic estompându-se, pentru că dictatura este „mai puțin decât dragostea”. Iubirea o face pe Sara „conștientă că lumea nu e atât de îngustă și de luminoasă pe cât o crezuse”, romanul transformându-se în unul politic, și despre „obsedantul deceniu”, replică la „Cel mai iubit dintre pământeni” scris de Marin Preda. Capitolul „Îngerul cu vână de bou” așază față în față lumea torționarilor din închisorile comuniste cu cea a deținuților politici, propunând și o confruntare între copii și părinți, de altfel o problematică a întregului volum. Vlad „scotocește” prin viața tatălui său, Ștefan Păcuraru, obținând cu greu o mărturisire de la acesta despre arestarea pentru vina de a fi cântat „Deșteaptă-te, române!”, alături de alți tineri, într-un cimitir. Bătăile din timpul anchetei îl fac pe adolescentul îndrăgostit de atunci să conștientizeze că nu va putea să rămână demn, că va fi anulat ca om, semnând toate documentele puse în față și transformându-l într-un țap ispășitor. Va fi acuzat de „crimă de agitație contra ordinii sociale” și va primi opt ani cu executare. Închisorile prin care va trece (Iași, Malmaison, Gherla), lumea diversă întâlnită aici, ororile, limbajul grobian al gardienilor care, printre alte torturi, loveau deținuții recitând poezia „La noi” de Octavian Goga, transformând victimele în bucăți de carne zdrobită, sunt pagini-mărturie împotriva unui sistem politic represiv, inuman (documentate atât de atent din „Memorialul durerii”, după cum afirmă Bogdan Crețu).

Titlul-metaforă al capitolului al patrulea, „Îngerul cu vână de bou”, leagă povestea despre trecutul lui Ștefan Păcuraru, deținutul politic, de viața Sarei, al cărei tată este gardianul care cu o mână lovește și cu alta ajută, acesta declarând că ispășește astfel păcatele săvârșite. Explicația acestui comportament îi este revelată lui Vlad de către torționar în capitolul „Dumnezeu a murit! Trăiască Partidu’ ” și este legată nu de vreo străbatere de moralitate, ci de faptul că soția sa fusese iubita părintelui personajului principal al cărții: „De-asta l-am ajutat. Că așa am zis să-i arăt ei cât sunt eu de domn. Că o iert, am grijă și de ea, dar și de trecutul ei de domnișoară cu ifose. Da’ s-a meritat. Că ea a-nțeles. M-a respectat toată viața.” Scena aceasta se petrece în 1988, în arest, după ce Sara și Vlad își trăiseră iubirea clandestin, la Fundata, departe de ochii lui Iacoban, care își va folosi toate relațiile pentru a-l aresta pe tânăr, considerându-l vinovat de răpire și viol. Astfel, Vlad Păcuraru retrăiește experiența tatălui la aceeași vârstă, fiind interogat, bătut, umilit. Este eliberat din închisoare după ce influentul tată al Sarei le aranjează celor doi un viitor departe de țară, planificând în detaliu „fuga” lui Vlad și excursia fiicei sale, ascunzând în felul acesta rodul ilegitim al iubirii lor.

În capitolul „Singura variantă posibilă” scriitorul reunește la o masă a reconcilierii lumea părinților și pe cea a copiilor, pe călău și pe victime, puterea politică abuzivă și pe omul oprimat. Scriitorul desfășoară veridic o comedie umană din anii comunismului, surprinzând încă o dată complexitatea vieții și a naturii umane. Magda Iacoban se confesează recunoscându-și „trădarea” față de Ștefan, declarându-se o prizonieră a fricii, Iacob preamărește Partidul, lăudându-se cu bunăstarea sa materială și gândindu-se încă la câștiguri materiale, mama lui Vlad vede în Sara tot ce nu fusese ea, tatăl lui Vlad n-ar vrea să facă schimb de soartă cu necizelatul său „cuscru”, Sara Iacoban, rostind un discurs „ca din cărți”, are revelația continuității experiențelor umane, indiferent de generație, dincolo de voința oamenilor, legând ca un arc peste timp iubirea din trecut, dintre mama ei și cea a tatălui lui Vlad de iubirea de acum, care pare a se împlini: „O poveste de dragoste între doi adolescenți. Curată, decentă, cum se întâmpla pe atunci. Dacă ar fi avut norocul să trăiască în vremuri mai așezate, poate că ar fi fost fericiți și acum. Nu știm. La vârsta aia, o fi fost mai puțin decât dragostea. Dovadă că n-a rezistat. […] Totul începe cu o poveste de iubire între doi adolescenți și se sfârșește cu o altă poveste de iubire între doi adolescenți. Eu și Vlad. Fiica și fiul primilor îndrăgostiți. Și, dacă primii n-au putut rămâne împreună, cei din urmă se agață cu tot de ce au de iubirea lor. Vor avea și un copil. Asta e tot. Pare simplu. O poveste de iubire care n-a avut șanse, dar care a renăscut prin intermediul copiilor. Asta înseamnă că era scris să se-mplinească. Prin voi sau prin noi- nu cred că e important. Dar trebuia să se-mplinească.”

Povestea de iubire dintre Sara și Vlad mai are de trecut niște probe: plecarea tinerei, „refuzarea dreptului de a deveni tată” lui Vlad, treizeci de ani de ani trăiți de bărbat doar pentru a-și găsi din nou dragostea, regăsirea celor doi foști iubiți în prezent și despărțirea definitivă. Istoria lor de iubire nu se încheie cu o nuntă, ci cu amintirea unui trecut în care Vlad a trăit pentru a o găsi pe Sara, iar Sara și-a crescut fata și a luptat cu răul moștenit de la tată, pentru a nu-l duce mai departe: „A fost un drum frumos ăsta pe care l-am făcut noi doi.”

În capitolul al treilea al romanului, „O casă de păpuși”, Maria schimbă rolul de naratar cu cel de narator, avertizând că poveștile lor seamănă și chiar se amestecă. Astfel, aflăm că a fost un copil frumos și sărac, născut în anii de început ai tranziției, cu un tată alcoolic și o mamă mereu istovită de muncă. În acest plan narativ, cartea lui Bogdan Crețu capătă și o dimensiune socială, pe lângă cea politică și morală, prezente în reconstituirea poveștii de iubire. Fundalul pe care este proiectată povestea de viață a Mariei este reprezentat de imaginea societății românești postcomuniste, marcate de o tranziție dificilă, cu șomaj și scăderea nivelului de trai. La treisprezece ani, Maria își pierde tatăl, condiția de copil orfan și sărac făcând-o să cunoască umilința și discriminarea. Dacă pentru Vlad, marginalizarea trăită în copilărie fusese mai demnă, determinată de o alegere a tatălui său (demisia sau pensionarea pe caz de boală), pentru Maria sărăcia era un dat, umilința trăită în fața colegilor de clasă, când este privită ca „un animal ciudat. Ceva lipicios, un fel de târâtoare ce stârnește mai multă repulsie decât teamă” este prima lecție de viață care va fi resortul acțiunilor ei viitoare, când va face orice să nu fie săracă. Frumusețea va fi trăsătura definitorie care va completa portretul adolescentei, devenind o povară perpetuă pentru Maria. Descrierea vieții trăite în jurul gropii de gunoi din Glina, „fauna” pestriță, cu aurolaci, șuți, proxeneți, este memorabilă pentru conturarea unui tablou expresiv al unei realități complexe, în capitolul „Ești prințesa vieții mele”. Tizicul, cunoscut în literatură, grație romanului „Sînt o babă comunistă” scris de Dan Lungu este prezent și în viața Mariei, încălzind sărăcăcioasa casă din Glina. În aceste pagini scriitorul Bogdan Crețu mânuiește cu măiestrie penița lirică, dar este și un vibrant „poet” al spațiilor marginale, periferice.

Elementul de intersecție al destinelor celor doi povestitori este reprezentat de faptul că mama Mariei va ajunge menajeră în casa părinților Sarei, fiind un ajutor în educația adolescentei frumoase. La sugestia Magdei, Maria intră în casa Iacoban, locuind aici, în camera Sarei, după ce aceasta plecase din țară, conform planului pus la cale de tată, ulterior contestând autoritatea părinților, dispărând, nelăsând decât un bilet de adio lui Vlad. Maria va fi un substitut al fiicei pierdute, alinând ultimele zile de viață ale mamei Sarei. După moartea Magdei, Maria primește o propunere scabroasă din partea torționarului, care o determină să părăsească locuința acestuia, detestându-l din tot sufletul pe Iacoban, completând imaginea unui om condamnabil. O istorie #metoo trăiește Maria și în viața de studentă la Drept, fiind hărțuită de un profesor, dar și în cea de femeie căsătorită cu Robert.

Poveștile celor două „Șeherezade” moderne se derulează de la sine, ceea ce părea a fi, pentru Vlad și Maria, o aventură se transformă într-o întâlnire providențială, la capătul căreia ei văd ivindu-se „zorii” unor ființe metamorfozate, cu sufletele regăsite. Privindu-se în povești ca în apele unei oglinzi a memoriei, naratorii devin niște oameni înțelepți, care extrag învățături din seva existenței lor.

Mai puțin decât dragostea de Bogdan Crețu va rămâne una dintre realizările remarcabile ale prozei românești contemporane, fiind un roman al condiției umane, o carte a memoriei, dezvăluind nu doar aspectele exterioare ale vieții în timpurile tulburi ale trecutului recent, ci și adâncimile sufletești ale personajelor.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023