despre examene, cu dragoste

Publicat pe iunie 19, 2024 de mirabilissemper

Se știe de mult că proba orală a examenului de bacalaureat la limba și literatura română nu mai are nicio miză, este doar o formalitate, care presupune să faci act de prezență, pentru care obții, în cel mai rău caz, calificativul „mediu”. Pentru tine, bacul de anul acesta pendulează între discursul de Oscar despre învățarea în mediul digital a șefului de promoție și imaginea ghiulului și a ceasului masiv de la mâinile unui reprezentant curajos al generației Z, între biker shorts și pantalonii de trening ai fetelor care au uitat de eleganță și s-au îmbrăcat cum apăreau doar la ora de educație fizică, între mesajul („Nu mă contrazic, îți explic de ce am dreptate”) de pe pieptul unei tinere neconvingătoare și exemplul unui viitor medicinist care își susținea argumentația despre darul de a povesti, cu amintirea mamei care îi citea în copilărie din „Peter Pan”. Și tricoul cu Tupac al unei fete care părea că nu ieșise din pubertate, și etalarea genților și a ținutelor elegante ale tinerelor de nota 10, și exemplul iubitoarei de filme coreene, și întârzierea celei care promitea că va ajunge în scurt timp cu un taxi, și mirarea celui care era trezit din rezolvarea subiectului, deși timpul expirase, și scuzele repetate ale celor care greșeau, și pantalonii până la genunchi ai băieților încălziți, și încântarea pe care a provocat-o domnișoara cu plete brune care a vorbit frumos despre prudență, toate fac parte din amintirile tale despre acest examen, sunt istoria ta și a lor, chiar și a celor ce nu dau nici doi bani pe aceste rânduri. Ei sunt produsele unei educații făcute cu dificultate, ei sunt reprezentanții unei generații care învață să se afirme, care are modele atât de pestrițe, părinți și profesori aflați în tabere diferite, bine intenționați și unii și alții. Tuturor acestor tineri, aflați în febra examenelor de sfârşit de ciclu liceal, numai gânduri bune și mult succes!

Publicat în ale vieții, CHESTII | Comentariile sunt dezactivate pentru despre examene, cu dragoste

„Cartea depresiilor”: despre călătorii interioare, suferințe și speranță

Publicat pe iunie 18, 2024 de mirabilissemper

Citeşti „Cartea depresiilor”, antologie coordonată de scriitorul Marius Chivu și lansată la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2024, nu doar dacă te confrunți cu această afecţiune consemnată în titlu sau dacă, pentru tine, viața este o permanentă sursă de suferință, ci din respect pentru OM și din dorința de a înțelege universul interior al tău și al celorlalți.

În prezent, a discuta în spațiul public despre depresie a devenit aproape o modă, subiectul fiind tratat ostentativ și transformat într-o ocazie de a capitaliza notorietate de pe urma acestei afecțiuni. De asemenea, cuvântul este folosit în exces și în contexte familiare, intime, fiind asociat facil cu orice stare de tristețe. În acest context, Lidia Bodea, directoarea generală a Editurii Humanitas, justifica forma de plural din titlul cărții prin existența unei multitudini de forme ale dezechilibrelor emoționale, eseurile prezente în volum referindu-se și la anxietate, atac de panică, traume, dependențe etc. Din fericire, cartea nu tratează comercial și clișeic acești „demoni”, ci adoptă un ton cathartic, eliberator, autorii celor 24 de texte prezentând soluții personale de evadare din acest univers complicat, toți pledând pentru terapii medicale, acestea fiind punctele de intersecție ale volumului, care îi conferă o structură armonioasă.

După cum se menționează în prefața volumului scrisă de antologator, depresia este o boală veche, Hippocrate descriind simptomele ei, suferințele interioare făcând parte din natura umană, nu doar în epoca modernă. Marius Chivu, intitulând acest prim text al volumului, „Demonii amiezii”, parafrazează titlul lucrării lui Andrew Solomon și recunoaște rolul acesteia de sursă de informație importantă („monumentala sa lucrare din care eu personal știu tot ce știu despre depresie.”). Postfața antologiei este semnată de Raluca Bejenariu și Teodora Popescu, terapeute și cofondatoare ale Festivalului de Film de la Iași, dedicat sănătății mintale, care inserează date statistice privitoare la înmulțirea diagnosticelor psihiatrice în țara noastră, prezentând accesibil informații, studii care argumentează că afecțiunile din spectrul depresiei influențează impresionant calitatea vieții oamenilor, la nivel global.

Volumul acesta conține confesiunile a 24 de personalități relevante pentru problematica suferințelor sufletului și ale minții, care și-au asumat curajul de a scrie profund subiectiv despre „tristețe, teamă, disperare și alți demoni”. Autorii acestor texte nu sunt scriitori, profesiile acestora sunt diferite, deși activează, majoritatea zdrobitoare, în domeniul artelor. Cartea, „gândită ca un act artistic însoțitor al Romanian Mental Health Film Festival de la Iași” are un scop caritabil, veniturile realizate din vânzări fiind donate unei asociații din Suceava care acordă sprijin copiilor ai căror părinți se luptă cu o dependență, dar este și un instrument util de luptă împotriva acestor „boli” lăuntrice, de conștientizare a multiplelor forme de existență a acestora. Coordonatorul volumului menționa în prefață, dar și la evenimentele de lansare că a solicitat ajutorul în realizarea „Cărții depresiilor” mai multor oameni, unii declinându-și scrierea textelor cerute, alții încercând, dar neputând încheia această misiune. De asemenea, Marius Chivu preciza că textul coregrafului Răzvan Mazilu este „o notă discordantă, dar tonică” față de celelalte eseuri dramatice ale antologiei.

Cartea este simetrică, deschizându-se cu mărturia unui muzician, Dan Byron, despre neliniștile din laboratorul personal de creație, despre consumul psihic generat de fiecare apariție în fața publicului, distrugând astfel mitul fericirii artiștilor, dar propunând soluții pentru a nu fi vizitat de depresie. Ultimul text al antologiei îi aparține Luizei Zan care scrie despre depresia post-concert și despre suferința tânjirii după emoția de pe scenă: „la fel ca iubirea, care nu se divide, ci se înmulțește, la fel și patima asta crește, cu fiecare zi de dor de concert.” Există mărturii sobre despre „amorțeala” care te face să nu mai înțelegi ce ți se întâmplă, despre neputința de a te da jos din pat (Nicolae Comănescu- artist vizual), rânduri poetice despre „loviturile invizibile” din momentele importante ale vieții, despre iubirea neîmpărtășită și cea adevărată, ca soluție de supraviețuire (Suzana Dan- artist vizual). Jurnalista Dana Deac condensează în câteva pagini povestea traumelor generate de lupta cu „marele C. ”, recunoscând efortul de a-și împărtăși „istoriile când rănile nu sunt vindecate” și dificultatea de a lupta cu „sechelele emoționale”: „Când ești expus judecăților și prejudecăților în perioadele de glorie ale traumelor care se multiplică în tine cu o rigoare aproape matematică, cochetezi cu sinuciderea ca singura salvare. […] Cinci ani am muncit cu mine. Fiecare pas era o mare victorie pentru care îi mulțumeam psihologului. Răspunsul primit era mereu același: nu eu am făcut asta, tu ai făcut totul.” Zguduitoare este și lupta actriței Mela Mihai cu boala, care, de pe patul de spital, își analizează trăirile și rememorează experiențe trecute, ascunzându-și durerea în zâmbete, găsind „o poreclă pentru anxietate. Petrică. De fiecare dată când apare, stau de vorbă cu Petrică și îl conving că sunt mai puternică decât el. Atunci nu-l aveam pe Petrică, aveam frica aia care îmi făcea inima să bată mai tare.” O confesiune intimă, dar și o analiză necruțătoare a traumelor vieții trăite pe aceste meleaguri este scrisă de jurnalista Alexandra Furnea, autoare a volumului „Jurnalul lui 66. Noaptea in care am ars”. Ea analizează aspectul social al suferinței psihice, oferind argumente ale traumatizării colective la care ești supus în România contemporană: „Tragedia este un fapt cotidian la noi, o rutină care se repetă monoton, ca o datorie zilnică pe care o are cetățeanul cinstit față de statul corupt. Am devenit colecționari de orori, una mai teribilă decât cealaltă, păstrate în cuferele memoriei colective, care însă se grăbește să uite, ca să aibă loc pentru noi și noi grozăvii.”

Fiecare confesiune din „Cartea depresiilor” este diferită, urcând, în grade variate de intensitate, pe o scală imaginară a suferințelor umane. Cititorul ar putea cădea în greșeala de a compara poveștile de viață, motivele generatoare de suferință afectivă, dar fiecare experiență este unică și nu poate fi judecată în termeni absoluți. Fiecare confesiune este o oglindă a personalității, înrădăcinată în contexte individuale și circumstanțe distincte. Textul actorului de stand-up comedy, Cosmin „Micutzu” Nedelcu este o „fișă” personală a depresiei funcționale, întrebarea devenită laitmotiv „Oare am înnebunit?” fiind reflexul născut din stigmatizarea celor vulnerabili afectiv. Norocul de a avea prieteni de nădejde, introspecția constantă, ședințele de terapie sunt câteva soluții de a ieși din negura haosului mental: „Prin urmare, dacă azi mă mai văd cu întunericul, aprind lumina. Nu lâncezesc în întuneric, oricât de seducător o fi și el și oricât de seducător o fi el și oricât de confortabilă poate deveni, după ceva timp, poziția de «victimă». Mă ridic cât pot de repede, fără procrastinare.[…] Deschid ochii, pentru că indiferent ce-mi spune mintea mea, a celui din negură, am ce să văd. În cele din urmă mă voi odihni din nou și totul va trece. N-am înnebunit.” Actrița Aida Economu scrie despre depresia generată de o afecțiune care mutilează feminitatea, despre frica de a nu fi părăsită, despre tăcere și interiorizarea suferinței, despre acceptarea „poverii” sufletești, despre fuga în sine și despre alergare, ca soluție de vindecare emoțională: „Nu mă mai gândesc zilnic la asta, pot chiar să iau și bebeluși în brațe fără să mă scurtcircuiteze gândul ăsta. M-am adaptat la mine. Nu mai fug, dar încă mai alerg.” Eseul regizoarei Iulia Rugină, cu o viziune lirică, descrie sensibilități emoționale generate de pandemie, de fricile cotidiene, dar și de o afecțiune specifică femeilor, adăugând foarte delicat și o componentă de conștientizare asupra pericolelor HPV. Regizoarea Oana Giurgiu nu duce lipsă de umor când vorbește despre „boala sufletului”, despre „loviturile” insidioase ale fricilor, neliniștilor, durerilor existențiale care „întunecă tot cerul” ființei. Și conștientizează puterea vindecătoare a oamenilor care îi ies în cale, dar și a altor soluții de rezervă: „De atunci am învățat o grămadă de mișcări, am găsit o grămadă de lucruri și oameni care îmi plac și încă mai caut, să am de rezervă. Cel mai mult îmi place să plec la drum. O să ziceți că fug de realitate. Da, fug, dar cu fug cu toate cicatricile pe suflet. De-asta nu plec la drum fără coada de mătură, fără calciu, magneziu și fără telefon. Ah, și iarna am și schiurile în mașină,”

Sunt emoționante și paginile Liei Perjovschi, artist vizual, care expune sintetic o cronologie subiectivă, plină de fragilități, a istoriei trăite, ca și confesiunea Adei Solomon, producătoare de film, despre revelația că are nevoie de oamenii din jur, tot așa cum și aceștia sunt dependenți de ajutorul ei, sau eseul lui Cătălin Ștefănescu, dramaturg, jurnalist cultural, în care definește anxietatea într-un mod atât de expresiv: „ Anxietatea e o bestie perfidă. Odată instalată, nu prea se mai dă dusă. Ai senzația că dispare, dar se strecoară prin alte cotloane, să-și facă în toate chipurile cortegiul de lucrări erozive. E o povară care se așază pe umeri și te cocoșează. Uneori, când simți că ai reușit s-o îndepărtezi din minte, se mută prin intestine și bolborosește pe-acolo. Alteori, se lățește prin toată pielea, din cap până-n tălpi, scoate la iveală pete de roșeață, uscăciuni și mâncărimi de toate felurile și toate intensitățile. Ia chipuri dintre cele mai înșelătoare și dătătoare de neliniști.”

Astfel, „Cartea depresiilor” adună între copertele ei (cu ilustrația sugestivă a graficianei Amalia Dulhan) reflecțiile unor contemporani de-ai noștri, care au ales exteriorizarea trăirilor personale, ieșirea în piața publică cu mărturiile angoaselor proprii, cu răni, pentru vindecarea cărora se duce o luptă curajoasă. Mesajul acestor 24 semeni de-ai noștri (reprezentanți ai generației cu vârsta 40 +) este al unor oameni care vorbesc demn și cu speranță pentru toți cei care traversează experiențe similare.

P.S. Într-o viitoare antologie a acestei problematici ar merita introdusă și mărturia pictorului Murivale care numește depresia „iedera neagră” pentru că presupune o stare de sufocare și o tristețe metafizică. Artistul luptă în fiecare zi să nu fie răpus de această „buruiană” invadatoare și face din picturile sale, din intervențiile în spațiu, din îngrijirea florilor și a animalelor terapii de supraviețuire, așa cum caută soluții salvatoare și personalitățile despre care am citit în carte.

prof. Loredana Stan

Publicat în CHESTII | Comentariile sunt dezactivate pentru „Cartea depresiilor”: despre călătorii interioare, suferințe și speranță

Care este opinia ta despre…. (subiectul 2- proba orală a examenului de bacalaureat-18 iunie 2024)

Publicat pe iunie 18, 2024 de mirabilissemper

posibile sugestii și pentru proba scrisă, textul argumentativ

-nevoia de documentare a unui scriitor

-modul în care oamenii își aleg prietenii

-dispariția obiceiului de a trimite felicitări

-importanța gestionării emoțiilor

-rolul bibliotecilor în viața comunității

-puterea muzicii de a uni oamenii

-importanța respectării cuvântului dat

-utilizarea numelui mic în adresare

-darul de a povesti

-modul în care libertatea de exprimare poate provoca prejudicii personale sau publice

-importanța cunoașterii adevărului istoric

-consecințele încălzirii globale

-importanța ilustrației de carte

-importanța medierii unui conflict

-participarea scriitorilor contemporani la activitățile desfășurate în mediul școlar

-relația dintre politețe și comunicare în mediul online

-sinceritatea aprecierilor acordate în mediul online

-impactul inteligenței artificiale asupra originalității

-importanța prudenței

-importanța cunoașterii istoriei

-rolul lecturii în lumea actuală

-respect ca valoare în educație

-rolul interviurilor în cunoașterea unei persoane publice

-importanța curajului în abordarea unui domeniu nou de activitate

Publicat în ale vieții, CHESTII, evenimente | Comentariile sunt dezactivate pentru Care este opinia ta despre…. (subiectul 2- proba orală a examenului de bacalaureat-18 iunie 2024)

Teme/moțiuni- texte argumentative

Publicat pe iunie 17, 2024 de mirabilissemper

(în subiectele de la proba orală a examenului de bacalaureat-17 iunie 2024,

posibile cerințe la subiectul IB, de la examenul scris)

  • organizarea timpului personal
  • importanța activităților extrașcolare
  • importanța tradițiilor
  • importanța capacității de adaptare
  • pătrunderea în limba română contemporană a cuvintelor din limba engleză
  • impactul tehnologiilor digitale asupra societății contemporane
  • importanța respectării drepturilor copilului
  • importanța exprimării corecte
  • importanța comunicării digitale pentru tinerii din prezent
  • rolul voluntariatului în dezvoltarea unui tânăr
  • importanța turismului rural
  • importanța protejării patrimoniului cultural
  • importanța reglementării legislative în domeniul comunicării comerciale audiovizuale
  • importanța schimbării numelui unei persoane
  • importanța stabilirii unor obiective în viață
  • semnificația cadourilor pe care le oferim
  • importanța cărților citite în copilărie
  • efectele dependenței de jocurile video
  • reglementarea activităților sportive de către Organizația Mondială a Sănătății
  • capacitatea filmelor de a suplini lectura
  • modul în care evoluția tehnologiilor influențează piața muncii
  • învățarea în mediul digital
  • preferințele de lectură ale tinerilor
  • dezavantajele debutului la maturitate
  • relația dintre originalitate și succes
Publicat în evenimente | Comentariile sunt dezactivate pentru Teme/moțiuni- texte argumentative

„O carte bună e cea care îmi dă chef să scriu”

Publicat pe iunie 13, 2024 de mirabilissemper

(considerații despre întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu,

desfășurată  la Centrul Cultural „Ionel Perlea” Slobozia )

articol apărut în revista HELIS, NR.13, aprilie-iunie 2024

          prof. Loredana Stan

            S-au aliniat cumva planetele şi scriitorul Dan Lungu a ajuns la Slobozia, în 16 mai 2024. Întâlnirea cu autorul romanului „Sînt o babă comunistă”, anunțată de ziaristul și scriitorul Viorel Ilișoi ca un „eveniment în Bărăgan” avea să confirme așteptarea și să fie tratată ca atare. În oraș era un freamăt cultural (așa vreau să cred), lumea devenise interesată de cărțile lui Dan Lungu, la Biblioteca Județeană se cereau aceste volume, singura librărie din urbea noastră dragă nu mai avea la vânzare niciun exemplar din operele autorului ieșean, nici măcar „Vlogger la 13 ani”.

            Din perspectiva profesorului de limba și literatura română care s-a confruntat în activitatea școlară cu lipsa actualizării și a relevanței conținuturilor învățării, cu deficiențe ale programelor școlare de liceu, în ceea ce privește aplicarea cunoștințele teoretice în contexte reale, cu insuficienta dezvoltare a abilităților esențiale pentru viața de adult, întâlnirile cu scriitorii, în general, au valențe formative, stimulează în rândul elevilor interesul pentru lectură. Cu atât mai mult, întâlnirea cu un scriitor complex, interesat de problematica nostalgiei comunismului, precum Dan Lungu, le-a oferit elevilor din cadrul Colegiului Național „Mihai Viteazul”-Slobozia șansa de vedea un autor coborât de pe piedestal, de a afla aspecte privitoare la geneza romanelor „Sînt o babă comunistă”, „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, „Cum să uiți o femeie” sau a înțelege aspecte ale istoriei recente românești.

            Titlul evenimentului „De la «Sînt o babă comunistă» la «Șoferul din Oz» – o radiografie a societății comuniste a” fost deconstruit de scriitorul Dan Lungu și a devenit pretextul unor discuții lipsite de emfază, relaxate.

            Astfel, publicul a aflat despre interviul sociologic realizat cu o femeie nostalgică a timpurilor comuniste, care a devenit modelul personajului Emilia Apostoae, „baba comunistă”. Pentru că autorul a simțit nevoia unei voci care să polemizeze cu viziunea eroinei cărții, a introdus în romanul „Sînt o babă comunistă” personajul Alice, fiica plecată în Canada, purtătoarea mesajului unei generații mai tinere, care a trăit doar parțial sau deloc experiența comunismului din România.

               Prin ochii lui Alice, romanul explorează tensiunile dintre trecut și prezent. Ea pune la îndoială nostalgia părinților săi pentru perioada comunistă și încearcă să înțeleagă de ce aceștia privesc cu regret spre acea epocă. Alice aduce în discuție importanța confruntării cu trecutul și a reevaluării acestuia în contextul noilor realități. Astfel, elevii prezenți la întâlnire au rezonat cu viziunea personajului Alice, fiind impresionați de mărturisirea autorului că în opiniile acesteia se regăsesc și convingerile sale.

            Autorul, fiind întrebat despre valoarea filmului realizat de Stere Gulea după cartea „Sînt o babă comunistă”, a răspuns că a înțeles cu timpul că cele două opere sunt diferite, realizate cu mijloace artistice diferite, iar calitatea creației cinematografice nu se află în corespondența cu romanul. De asemenea, Dan Lungu a mărturisit că lectura a fost și rămâne importantă în existența sa, având și o utilitate profesională, o carte bună fiind cea care îl stimulează să scrie, în acest fel, îndemnându-i și pe elevi să citească. 

            Despre „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, Dan Lungu a opinat că este cartea în spatele căreia se află cel mai amplu proces de documentare, fiind cel mai emoțional roman al său. „În iad toate becurile sunt arse”, un roman al adolescenței, a fost analizat de autor din perspectiva recuperării limbajului argotic, fiind o oază de normalitate într-o lume dominată de un limbaj de lemn, o formă de rezistență a limbii vii, un omagiu adus acesteia.

            Cei prezenți la manifestarea culturală al cărei invitat a fost scriitorul Dan Lungu au apreciat la acesta faptul că nu și-a subestimat publicul, răspunzând tuturor întrebărilor, având răbdare pentru fiecare autograf. Mușat Iulia-Mayada, elevă în clasa a IX-a B, profil matematică-informativă a apreciat „privilegiul de a cunoaște un scriitor contemporan”, fiind impresionată de „atitudinea lui Dan Lungu, deoarece a reușit să transpună experiențele proprii într-o relatare sinceră, împărtășind procesul scrierii operelor sale.” Grigorescu Miruna, elevă în clasa a XI-a E, profil filologie, a definit evenimentul ca fiind unul inedit, oferindu-i „prilejul de a cunoaște un autor de prestigiu, pe care l-am studiat și în cadrul cursului opțional «Literatura și cinematografia-abilități de viață». Astfel, am putut înțelege cu adevărat omul din spatele paginilor citite anterior, ceea ce mi-a schimbat perspectiva asupra acestor opere.” Tănase Casiana, din clasa a XI-a E, a prezentat astfel întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu: „Pot spune că am rămas cu multe amintiri frumoase în urma acestei experiențe și îmi voi reaminti cu bucurie fiecare moment. Atmosfera a fost una caldă și deschisă, iar amabilitatea cu care Dan Lungu a răspuns tuturor curiozităților noastre despre cariera de scriitor a făcut ca timpul petrecut împreună să treacă pe nesimțite. Cu toate acestea, cred că momentul care m-a impresionat cel mai mult a fost sesiunea de autografe, care ne-a oferit tuturor oportunitatea de a interacționa cu el. Am citit emoție, bucurie și căldură în ochii săi, dovada clară că ne împărtășește entuziasmul și că a înțeles admirația pe care i-o purtăm.”

            Pentru Bianca Florescu (clasa a X-a F, profil filologie) participarea la acest eveniment a fost prima sa întâlnire cu un scriitor,  care s-a transformat într-o experiență memorabilă, iar Magda Neculai (clasa a X-a F, profil filologie) caracteriza manifestarea culturală drept una „captivantă, amuzantă, dar și informativă, scriitorul Dan Lungu reușind să creeze o atmosferă destinsă ce ne-a îmbiat pe noi, elevii, să punem întrebări și să aflăm mai multe despre viața autorului.” Pe Stoica Cristiana (clasa a XII-a E, profil filologie) a impresionat-o atitudinea modestă a omului de cultură, iar lui Călcîi Valentin (clasa a XII-a E, profil filologie) întâlnirea cu personalitatea literară Dan Lungu i-a depășit așteptările: „Prin intermediul răspunsurilor pe care le-a oferit scriitorul am reușit să îmi creez o nouă imagine a autorului, una autentică, care a depășit limitele biografice găsite pe internet.”

            Tinerii prezenți la eveniment au apreciat că operele lui Dan Lungu se raportează și la generația tânără. În acest sens, redau câteva răspunsuri ale acestora:

            „Inspirându-se din viața copiilor săi, Dan Lungu creează o nouă imagine a tinerilor, care au trecut printr-o pandemie și care interacționează constant cu internetul. Consider că scriitorul ilustrează și modul în care generația Z gândește, ceea ce ajută la înțelegerea diferențelor dintre generații.” – Călcîi Valentin

            „Opera «Vlogger la 13 ani sau Buncărul cu bunătățuri trăsnite» descrie cel mai bine comportamentul și limbajul adolescenților din ziua de azi. Romanul prezintă veridic preocuparea tinerilor pentru tehnologie și felul în care limba engleză influențează vocabularul acestora. Astfel, orice adolescent se poate identifica cu personajul principal. Deși este o carte care se adresează mai mult tinerilor, aceasta este potrivită și pentru adulți, scoțând în evidență conflictul dintre generații, ajutându-i pe părinți să se adapteze la comportamentul copiilor,” – Bătrâncea Flavia, (clasa a X-a F, profil filologie)

            „Consider că «Sînt o babă comunistă» poate fi o operă adresată atât tinerilor cititori, cât și celor vârstnici, deoarece tratează o problematică de actualitate. Subiectul comunismului în România prezintă o latură captivantă pentru mine. Această scriere se raportează la mai multe generații, deoarece impactul regimului comunist este unul important asupra societății noastre, chiar și după atâția ani de la căderea sa.”- Stanciu Lara (clasa a X-a F, profil filologie)

            Așadar, întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu a fost cu adevărat un eveniment cultural, ajutându-i mai ales pe elevi să cunoască universul operei autorului ieșean, fiind un motiv în plus de a-i urmări cariera literară în continuare.

            Și pentru că această izbândă are niște autori, se cuvine să mulțumesc, în primul rând, celor prezenți la acest eveniment literar, apoi invitatului acestei întâlniri, scriitorului Dan Lungu, Mihaelei Ganciu, inițiatoarei și „creierului” manifestării, doamnei Elena Balog, inimoasei directoare a Bibliotecii Județene „Ștefan Bănulescu” Ialomița.

Publicat în ale vieții, CHESTII, evenimente | Comentariile sunt dezactivate pentru „O carte bună e cea care îmi dă chef să scriu”

cuvinte cumva

Publicat pe iunie 12, 2024 de mirabilissemper

Ziua cuvintelor cumva, și mai contondente și mai amare, benigne sau impersonale. Cineva îți zice cu un zâmbet sardonic că se bucură când îi amintești că ai scris un text care l-ar fi putut ajuta într-o prezentare. Pui linkul către textul aferent pe grupul nemuritorilor fără aripi, primești o inimă, nimeni nu-l citește (statisticile îți confirmă asta). Nimeni nu e sensibilizat de cineva care citește, nici nu intră în discuție efortul de a scrie impresii despre cărți. Altfel, un chip accentuat caligrafic te avertizează că nu mai e cazul de nicio prezentare pentru că tu ai chef de glume. O voce întoarsă spre un punct cardinal în opoziție cu tine îți arată cât de bine a învățat despre Hamlet. Mai sunt pe lista zilei cuvinte învățate bine despre niște cărți, cuvinte dezlânate despre alte cărți, vorbe despre Ana Blandiana, ventilatoare și o tortilla ivită la …. răscruce de drumuri (pentru băiatul care nu știa ce înseamnă „răscruce” din titlul cărții celebre). Din cer vin vocabule despre nocivitatea dulciurilor și amenințări cu spitalul; copilul țipă, mama strigă, acum el mișcă jucăriile într-un dulce răsfăț. Toate cuvintele zilei s-au dispersat în eter. Universul va suporta povara lor, ei cu ale lor, voi cu ale voastre.

P.S. Îți amintești de cuvintele de mulțumire adresate zilele acestea de un suflet bun, pentru parcursul său în domeniul pe care și l-a ales și care îl face fericit, tu influențându-l „profund, inevitabil și posibil inconștient”.

„Vă mulțumesc pentru timpul acordat și pentru tot

O zi frumoasă,

………………………”

Publicat în ale vieții, CHESTII | Comentariile sunt dezactivate pentru cuvinte cumva

Nora Iuga la FILSTREET 2024- iubirea de poezie

Publicat pe iunie 9, 2024 de mirabilissemper

„Inteligența poetică la mine este absolut spontană și foarte fiziologică, aș spune. (…) Nu fac niciun efort. Scriu numai la inspirație. N-am încercat niciodată în lunga mea viață vreodată să-mi propun anumite căi noi de îmbunătățire sau de surprindere a cititorului cu noutăți în poezia mea. Totul mi-a venit de-a gata. Vă spun sincer, scriu numai și numai printr-un reflex pe care mi l-a dat Dumnezeu probabil și probabil prin lecturile mele numeroase de poezie pentru că întotdeauna am fost îndrăgostită de poezii pe care le-am primit de undeva de la o instanță supremă care m-a călăuzit în tot ceea ce fac în viață.”

Publicat în ale vieții, CHESTII, evenimente | Comentariile sunt dezactivate pentru Nora Iuga la FILSTREET 2024- iubirea de poezie

Emoțiile, personajele principale ale acestei zile

Publicat pe iunie 6, 2024 de mirabilissemper

Explozie de sentimente și de îmbrățișări cât pentru zece vieți. Zâmbete și lacrimi în proporții egale, soare, diplome și cărți (pe care te încăpățânezi să le oferi deși poate nu mulți le vor), flori multe, cuvinte rostite din inimă (care rămân importante pentru tine și le transmiți pentru a nu fi uitate: ”First we fell, then we fall.”). Multă nevoie de tandrețe, de iubire și îți reproșezi că nu poți să oferi asta mai des. Două propoziții îți răsună în urechi și definesc această zi și pe tine în relație cu ea: „Să nu mă uitați!” și „Ești supărată!” Rugămintea devine un dulce deziderat din partea cuiva care e important pentru tine, ți-a produs și ceva suferință (ficționalizată poetic), dar ți-a arătat mai ales iubire. Constatarea cealaltă se bazează pe faptul că fața nu te ajută. Nu poți mima nimic, iar grija (care e prezentă în viața ta mereu), preocuparea, emoțiile transmit pe chipul tău aceeași imagine. Azi nu a fost vorba de niciun lucru rău, urât, supărător, ci despre multe emoții (împlinire, satisfacții etc.) care devin personaje principale, ies din tine și umblă pe unde vor. Azi a fost ziua când se termină ceva frumos și începe altceva mult mai intens. Gaudeamus igitur! Să ne bucurăm, așadar!

Nu îi vei uita pe cei 31 magnifici din clasa a XII-a E, anul de grație 2024: pe cea care a părăsit prima corabia, gândindu-se că nu mai e timp pentru iubire, pe cel care a strălucit prin absență, dar în momentele importante a fost prezent cu ochelarii de soare și scutirea medicală, pe E. cea tăcută, dar mucalită, al cărei umor l-ai descoperit în excursii, pe Cris. răbdătoare, înțeleaptă și mereu pregătită să dea răspunsul potrivit, pe artistele francofone, prietenoase, iubitoare, în Amelie încăpând atâtea nesecate izvoare de talent, pe fata sensibilă cu ochi albaștri, colegă cu băiatul care strănuta mereu la oră, dar care era neîntrecut la explicații geopolitice și desena contextul istoric al unui eveniment din câteva cuvinte, pe tânăra sensibilă care plângea ușor, dar care te-a impresionat cu un 10 la ultima lucrare. În penultima bancă stătea și B. ambițioasă și timidă, în spate se aflau Rux, fata cu ceasul care suna mereu la fix, și Elaiza cea cu zâmbetul frumos, dar și cercetașa bună oratoare, căreia niciun obstacol nu-i stătea în cale, și tânărul iubitor de țigări, de unde sigur nu-și extrăgea inteligența și umorul, apoi fata competitivă și strălucită la texte argumentative și domnișoara cu perle superbe și cozi frumos desenate la ochi, Mary, sensibilă și tăcută, fata cu nume de floare, artistă la a poza exemplar. În primele bănci, pe rândul din mijloc, copiii cei mai tăcuți din univers și cea plină de respect și dornică de companie, la fereastră, sportivii decenți, politicoși, îmbrăcați trendy, Vali, cel dornic de experiențe de cunoaștere, pe care nu-l poți uita pentru că a venit la ultima întâlnire cu un scriitor, colega lui, cu o carte mereu pe bancă, pregătită oricând să rezolve un test pentru admitere, apoi prietenele pe viață, una, cu cel mai colorat caiet de română, cealaltă, de admirat pentru decență și inteligență, Flori, cea descurcăreață și altruistă, apoi ajutorul de nădejde al clasei, dar și viitorul președinte al României, și cea indispensabilă pentru clasă și dirigintă, care știa să rezolve situațiile cele mai încurcate, de neuitat în ziua în care a pregătit un cerc de lectură realizând semne de carte, memorabilă și fusta ei albastră care mergea poetic la malul mării, într-o zi de excursie cu clasa.

Nu vei uita cum ai pășit prin tunelul de flori mână în mână cu el, șeful de promoție umanist, și ea, șefa inimilor, nici vorbele frumoase ale câtorva mame care te-au îmbrățișat sau ți-au mulțumit. Nu vei uita !

Vorba, viitorului șef de stat, Andrei, a fost odată clasa a XII-a E….

Publicat în ale vieții, CHESTII, evenimente | Comentariile sunt dezactivate pentru Emoțiile, personajele principale ale acestei zile

Lecții în oglinda literaturii (despre romanul „Lecții” de Ian McEwan)

Publicat pe iunie 3, 2024 de mirabilissemper

Ian McEwan este unul dintre cei mai faimoși scriitori britanici contemporani. Născut în 1948, a debutat în anii ’70 cu proză scurtă, adunată în volumul Prima dragoste, ultimele ritualuri (1975), distins cu W. Somerset Maugham Award, premiu care i-a adus recunoașterea internațională.

Romanul său de debut, „Grădina de ciment”, publicat in 1978, a stârnit un uriaș scandal (datorită temei incestului și a descoperirii sexualității de către cei patru copii orfani, personajele cărții), consacrându-l pe McEwan drept unul dintre cei mai originali scriitori. (Cartea acesta a fost analizată la Cercul de lectură al CNMV, „Animus”, din perspectiva stadiilor dezvoltării psihice ale lui Yung, iar casa în care se petrece acțiunea romanului a fost considerată drept un personaj per se). „Amsterdam” (1998), recompensat cu Booker Prize a polarizat opiniile cititorilor, ca toate operele lui Ian McEwan, remarcându-se stilul său obiectiv, rece și analiza incisivă a societății contemporane.

Unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, devenit un fenomen editorial, este „Ispășire” (”Atonement”)-2001, datorită aprecierii criticilor, a vânzărilor record și a ecranizării în care are rolul principal Keira Knightley.

Despre „Solar”, volum apărut în 2010, am scris o recenzie în care observam interesul pentru știință al autorului, și poezia născută din teoriile fizicii. Pe pagina de Facebook a scriitorului a fost postat un interviu publicat pe site-ul National Geographic în care Ian McEwan făcea apologia științei și analiza rolul literaturii în confruntarea umanității cu amenințările contemporane.

Romanul apărut în 2014, „Legea copiilor”, a fost apreciat de mine datorită frumuseții descrierilor orașului Londra, a tratării unor teme etice majore, dar și pentru reconstituirea unui mediu elitist, cu interes în domeniul culturii și artei. Personajele cărții sunt pasionate de muzică clasică și cântă la pian, iar muzica are un rol important în viața acestora, așa cum se întâmplă și în romanul Lecții, cea mai recentă operă a scriitorului Ian McEwan.

Cel de-al optsprezecelea roman scriitorului britanic, Lecții (Lessons) a apărut în 2022 în Anglia, la noi fiind tipărit la editura „Polirom”, în 2023, lansându-se în cadrul Târgului Gaudeamus. Traducerea din limba engleză și notele de subsol îi aparțin lui Dan Croitoru, coordonatorul Colecției BIBLIOTECA POLIROM, cel care a tradus cinci din cele douăsprezece cărți ale lui Ian McEwan, apărute la această editură.

Autorul își prefața o lectură publică și o întâlnire cu cititorii, rostind cele șase cuvinte scrise de James Joyce în ultimele pagini ale cărții ”Finnegans Wake”: “First we feel. Then we fall.” („Mai întâi simțim. Apoi ne prăbușim.”), precizând că au avut un ecou în romanul său. Aceste șase cuvinte se regăsesc ca motto al romanului Lecții, un roman despre sentimente, stări, gânduri ale lui Roland Baines, personajul principal care analizează felul în care evenimentele sociale, istorice ale secolului al XX-lea și ale începutului celui următor au un impact asupra sa. Avem de-a face cu o cronică a unui secol, pornind de la istoria unei familii. Cele două conflagrații mondiale, Războiul Rece, accidentul nuclear de la Cernobîl, căderea Zidului Berlinului, pandemia sunt evenimente care sunt descrise prin existența eroului cărții și a familiei sale, pe parcursul celor trei părți ale romanului. Structura narativă a cărții este bine organizată și proporționată, evidențiind echilibrul și coerența în desfășurarea acțiunii. Autorul își construiește partiturile narative, asemenea unui compozitor, desenând fiecare notă, fiecare detaliu, cu grija de a avea continuitate, cauzalitate între evenimente, deși există multe călătorii în timp, nerespectându-se cronologia acțiunii.

După cum a mărturisit scriitorul, această operă literară are un caracter autobiografic, el simțind nevoia să ficționalizeze propria existență, să scoată la lumină un secret al familiei sale, astfel Ronald Baines ar putea fi privit ca un alter ego al autorului. Imaginea părinților personajului principal, existența unui frate care a fost dat spre adopție și pe care l-a întâlnit prima oară într-un pub, la vârsta de 60 de ani, vinovăția tăcută, perpetuă a mamei și autoritatea tatălui, anii de școală într-un internat sunt secvențe inspirate din realitate și dezvoltate în carte. Caracterul de operă autobiografică este susținut și de cuvintele adresate celor dragi, pe prima pagină a romanului: „Pentru sora mea, Margy Hopkinns, și pentru frații mei, in Wort și David Sharp.”

Lecții, considerat de critici cel mai profund roman al scriitorului britanic, se diferențiază de celelalte creații ale sale prin lungime (500 de pagini), prin urmărirea întregii vieți a unui erou ficțional, a cărei imagine se reflectă în oglinda istoriei. Romanul se deschide cu „amintirea de insomniac” a unei lecții de pian în care profesoara Miriam profită de vulnerabilitatea copilului pe care îl instruiește și cu rememorarea dispariției soției lui Ronald, în perioada răspândirii norului radioactiv de la Cernobîl. Ca toate romanele sale şi acesta porneşte de la un eveniment controversat, abuzul sexual comis asupra asupra personajului principal al cărții, eveniment care îi va afecta viața, relațiile interumane. Având la începutul narațiunii aparența unui roman polițist, care încearcă să rezolve misterul dispariției tinerei mame, Alissa Baines, născută Eberhardt, cartea își arată ulterior natura profundă, reflexivă, scriitorul jonglând între perioade istorice și vârste diferite, descriind impactul pe care evenimentele mărunte sau importante îl au asupra existenţei oamenilor.

Noutatea acestui roman este legată de felul cum sunt înfăţişate condiţia femeii şi a scriitorului. Femeia abuzator, femeia care-și părăsește soțul și copilul pentru a deveni scriitoare sunt imagini mai puțin întâlnite în cărți, deși realitatea a luat-o înaintea ficțiunii și a consemnat cazul unei profesoare care a fost arestată pentru relația cu un copil de 13 ani (poveste ecranizată în 2023). Rolul lui Miriam Cornell este ambiguu în viziunea puberului Roland. Părăsit de mama Rosalind și de tatăl Robert, (care abandonaseră școala la paisprezece ani) într-o școală de stat cu internat, micul Roland vede în tânăra profesoară de pian, un substitut al mamei, amestec de autoritate, afecțiune, dar și senzualitate. Miriam, un fel de replică feminină a lui Pygmalion, încearcă să-l modeleze pe Roland în stilul straniu al acesteia, numai că adolescentul distruge coconul ultraprotector, sufocant și concupiscent în care fusese captiv și evadează, fugind în lume, abandonând școala, conform tradiției familiei. Se transformă într-un intelectual autodidact: fotograf, antrenor de tenis, pianist de lounge la hotel, jurnalist independent, poet eșuat, după cum îi mărturisește Alissei „Apoi am abandonat școala devreme și am avut zeci de slujbe. Sunt un om fără rădăcini. La noi în familie nu exista nicio credință, niciun principiu, nicio idee pe care s-o prețuim. Pentru că tata nu avea de niciunele. Instrucție și ordine clare, reguli în loc de principii morale. Acum îmi dau seama. Și pentru că îi era frică de el, Rosalind nu avea la rândul ei de niciunele, sau nu le manifesta. Soră-mea Susan îl urăște, își urăște tatăl vitreg. Frate-miu Henry, la fel. Nu vorbesc despre asta și nu o arată niciodată. Pesemne că toate astea m-au influențat în dezvoltarea mea.”

Apoi tocmai când alege să învețe limba germană o întâlnește pe Alissa, se îndrăgostește de ea, au un copil, căsătoria lor durând doar doi ani. Ambițiile lui de poet trec în plan secund, dedicându-și viața fiului său, Lawrence. Simțindu-se abandonat ca în copilărie, încearcă să înțeleagă gestul extrem al soției, care plecase lăsând pe perna lui un bilet glacial, este chiar anchetat de poliție, se învinovățește, află indicii despre prezența ei în țara de origine, Germania, și înțelege că ea își abandonase familia pentru a se putea împlini ca scriitoare. Partea a doua a romanului se sfârșește cu secvența în care ajungând la Berlin, la două zile după căderea Zidului, o întâlnește pe Alissa prima oară de la plecarea de acasă, într-o cafenea. Trecând pe lângă rămășițele sediului Gestapoului, Roland reflectează la contradicțiile vieții, la relativitatea reperelor care i-au construit existența și semnificația acestora la scara istoriei, realizând un soi de autoportret: „Norocul absolut întâmplător era incalculabil, să te fi născut în 1948 în pașnicul Hampshire și nu în Ucraina sau Polonia în 1928, să nu fi fost târât de pe treptele sinagogii în 1941 și adus aici. Celula lui cu faianță albă – o lecție de pian, o poveste de dragoste prematură, o educație ratată, o soție dispărută – era, prin comparație, apartament de lux. Dacă viața lui de până atunci era un eșec, cum se gândea adesea, era doar în pofida generozității istoriei.”

Secvența confruntării dintre cei doi foști soți în cafeneaua Adler, la doi pași de Checkpoint Charlie, punct de frontieră și de control creat după ridicarea Zidului Berlin, este realizată cu măestrie de Ian McEwan, fiind una dintre lecțiile primite de la viață, înfățișând tensiunile interne și conflictele de identitate care rezultă din încercarea de a împăca responsabilitățile familiale cu dorințele de autorealizare. Comentariul critic/ironic al lui Roland vizează nuanțele delicate ale dinamicii de cuplu, schimbarea paradigmei legată de rolurile de gen: „Ah, marea piață de consum a autorealizării, ai cărui dușmani de moarte erau bebelușul care scâncea egoist în cârdășie cu soțul și cererile lui absurde. Și el își înăbușise propriile aspirații, stătuse nopți și zile cu nou-născutul.” La rândul său, Alissa se apără, discutând despre tema identității feminine și a moștenirii intergeneraționale:„trăiam viața maică-mii, urmăream tiparul pas cu pas. O aspirație literară, apoi dragoste, apoi căsătorie, apoi copil, vechile aspirații înăbușite sau uitate și viitorul previzibil care o aștepta. Și amărăciune. M-a îngrozit ideea că amărăciunea ei va deveni moștenirea mea.” Ea observă un ciclu repetitiv de sacrificiu și renunțare la aspirații personale, conștientizând impactul pe termen lung al evoluției rolurilor de gen asupra realizării femeilor: „Tu înțelegi vreun pic cât de greu le-a fost femeilor, de-a lungul istoriei, să creeze, să fie artiste, oameni de știință, să scrie sau să picteze?” Astfel, Lecții devine o meditație profundă asupra relației dintre aspirații și sacrificii personale în contextul familial, oferind o înțelegere mai largă asupra modului în care aceste dinamici influențează identitatea și satisfacția personală.

Partea a treia a romanului începe cu prima și singura întâlnire dintre mama Alissa și fiul Lawrance, secvență cu semnificație pentru lecția confruntării dintre generații, dintre părinți și copii:

„- Sunt Lawrence. Fiul tău.

[…]Ea nu s-a înmuiat și nici nu l-a tras automat ca să-l îmbrățișeze – una dintre posibilitățile cu care cochetase. N-avea să existe niciun moment de împăcare shakespeariană – la școală avusese de citit «Poveste de iarnă». Sau era «Furtuna»?

Alissa s-a plesnit cu palma peste frunte și a zis tare:

-Doamne!

S-au uitat unul la altul ca să-și facă o impresie. Dar a lui Lawrence era vagă. Prea emoționat ca să remarce sau să-și amintească cine știe ce. […]În mână ținea o țigară fumată pe jumătate. Mai avea și un cardigan și purta o fustă groasă de catifea, chiar dacă era cald în ziua aceea. La ochi avea riduri adânci. Arăta cam «șifonată».

Într-un târziu, Alissa a spus la un volum normal:

-Întrebarea rămâne valabilă. Ce dorești?

-Să te văd.

-De unde ai adresa? […]

-De ce ești așa ostilă?[…]

-Nu te invit înăuntru. Am luat o decizie cu mulți ani în urmă. Acum e prea târziu s-o anulez, înțelegi?Crezi că sunt nepoliticoasă. Nu, sunt fermă. Bagă bine la cap. A zis-o încet. Nu vreau să am de-a face cu tine.

Lawrence se străduia fără succes să găsească vorbele care să exprime o încâlceală de gânduri. Ceva de genul de ce nu poți să fii destul de mare să scrii cărți și să mă vezi și pe mine? Mai au copii și-alți scriitori. Dar începea să aibă senzația că e posibil să nu și-o dorească pe femeia asta gârbovită și furioasă în viața lui. Îi ușura situația.

Și pe urmă i-a ușurat-o și mai mult. După ce s-a îndepărtat el câțiva pași, a strigat în urma lui:

-Faci cumva tratament pentru cancer?

Derutat, Lawrence s-a oprit și s-a întors.

-Nu.

-Atunci lasă-ți părul să crească.”

Finalul cărții îl prezintă pe Ronald Baines la senectute (când verbul ”fall” din motto devine o amenințare, dar și o certitudine), după moartea soției Daphne, înconjurat și susținut de familia extinsă. Face pace cu trecutul, se întâlnește în pandemie cu Alissa care devenise cea mai mare romancieră a Europei și scrisese un ultim roman în care Roland identificase o replică ficțională a sa, fiind prezentat ca un soț agresiv. Întâlnirea dintre ei este emoționantă. Roland află că pentru ea a fost singurul bărbat pe care l-a iubit, Alissa e de acord să aducă modificări ultimei sale cărți, astfel încât posibilele elemente autobiografice să nu prezinte adevărul denaturat, vorbesc amuzați despre bolile lor, ea regretă cruzimea arătată fiului lor și ține o lecție despre relația realitate-ficțiune, despre cum se citește o carte: „Împrumut de colo și de dincolo. Inventez. Dau iama în propria viață. Iau de pe unde-apuc, modific, schimb, le-ntorc ca să iasă cum vreau. […] Tot ce știu, toți pe care i-am cunoscut – toate astea sunt ale mele și le amestec cu tot ce inventez.”

E de apreciat că fiecare vârstă este descrisă cu elemente lirice, dar și cu o viziune dureros de sinceră, scriitorul având grijă să prezinte contextul istoric, datând, prezentând evenimentele contemporane fiecărui anotimp al vieții.

Prezențele feminine sunt numeroase, feminități extreme, dar și providențiale, pentru toate scriitorul arată compasiune. Talentul lui Ian McEwan de a cerceta psihologia feminină în romanul Lecții este remarcabil, reușind să redea cu autenticitate și subtilitate trăirile interioare ale personajelor sale, evidențiind complexitatea și profunzimea experiențelor lor. Astfel, un personaj fascinant este mama Alissei, Jane Eberhardt, formată intelectual în mediul cultural al revistei „Horizon”, fiind încurajată să facă cercetări jurnalistice despre mișcarea de rezistență antinazistă „Trandafirul Alb”, călătorind de la Londra la Munchen via Paris și Stuttgart, aventură la capătul căreia s-a regăsit, dorindu-și să devină scriitoare. În urma acestei călătorii, Jane scrie șapte jurnale, care declanșează o „invidie” literară în sufletul Alissei, conflictul dintre mamă și fiică acutizându-se. Aceste jurnale reapar la sfârșitul romanului, ca o lecție despre moștenirea culturală, fiul Alissei făcând un necesar act de dreptate, dorind să publice lucrarea memorialistică.

Lecțiile lui Ian McEwan amintesc de stilul lui George Orwell în reflecțiile complexe, cinice despre explozia de la Cernobîl și impactul asupra planetei, ca și detaliile despre gestionarea pandemiei sau descrierile regimurilor politice la care e martor personajul principal al cărții. Amândoi autorii explorează modul în care evenimentele globale afectează viețile individuale și psihicul uman, amândoi folosesc literatura pentru a reflecta și critica realitatea.

Finalul romanului, în care personajul principal Roland ajunge pe panta descendentă a vieții, poate fi comparat cu opera lui Thomas Mann, „Casa Buddenbrook” prin nostalgia inevitabilă asupra trecerii timpului. Realismul detaliat, cronica vieții, relația dintre destin și alegerile individuale sunt puncte comune ale celor doi scriitori, mesajul optimist al cărții scriitorului britanic fiind în contrast cu imaginea decăderii unei familii din romanul lui Thomas Mann.

Semnificația titlului, de roman problematizant, al condiției umane, se adâncește în ultimele pagini ale cărții care descriu o scenă de familie dintre Roland Baines și nepoata sa, Stephanie. El îi spune fetiței o poveste despre câini și pisici, încercând să desprindă miezul alegoric, dar copilul îi atrage atenția că nu transmite nimic despre oameni, iar bunicul conchide că e „păcat să strici o poveste frumoasă transformând-o într-o lecție.” Îi vorbește despre o poveste în care apare toată lumea și care durează o sută de ani, transmițându-i copilului despre pasiunea maturului pentru istoria imaginară a secolului XXI și are revelația „că nu învățase nimic în viață și nici n-avea să învețe vreodată.” În această cheie privit, romanul autorului britanic este despre lecțiile pe care nu le învățăm niciodată, despre bagajul pe care îl purtăm cu noi toată viața, încercând să înțelegem ce ni se întâmplă. Nu este o carte a revelațiilor unor învățături clișeice, este o carte a memoriei, a legăturilor dintre generații și a fragilității umane. McEwan ne amintește că viața este un proces continuu de învățare, un șir neîntrerupt de încercări de a găsi sens într-o lume complicată, unde lecțiile importante nu sunt întotdeauna evidente și unde fiecare generație trebuie să-și croiască propriul drum.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru Lecții în oglinda literaturii (despre romanul „Lecții” de Ian McEwan)

rude vs. prieteni

Publicat pe mai 28, 2024 de mirabilissemper

Actrița Dorina Chiriac făcea distincția între rude și prieteni: „N-aveți prin viață oameni d-ăia de vă sunt rude fără să vă fie, rude d-alea ne-ncadrabile, nu sunt nici frați, nici tați, nici veri, nici soți, nici nași și nici copii? Nici frați de altă mamă, nici veri de-al doilea, nimic. Nu-s nici măcar prieteni. Sunt rude. N-aveți prin viață d-ăia de nu vă sunt ceva, însă le duceți grija? Și nu ca unui frate, văr, soț, copil sau unui d-ăsta de-al vostru cu etichetă incontestabilă de rudă.” Și menționa care trebuie să fie atitudinea față de cei dragi, care devin rude, foarte apropiați, și cea față de simpli prieteni: „spre deosebire de prieteni, pe rude nu te superi de tot, așa, pe viață, orice-ar face. De rude, însă, poți să fii rănit. De rude vorbesc eu, nu de prieteni.” Așa că nu e cazul nici măcar să te superi pe cei care sunt doar simpli trecători prin viața ta. Nu mai e cazul să mai scrii altceva despre asta. Fuse, fuse și se duse.

Publicat în ale vieții, CHESTII | Comentariile sunt dezactivate pentru rude vs. prieteni