Mirabilissemper's Blog

Bogdan- Alexandru Stănescu este prozator, poet, critic literar, editor, eseist, traducător, doctor în filologie (cu o teză despre Emil Botta, Ars moriendi). Scrie în revistele Dilema, Observator cultural. Pe site-ul revistei Scena9 (unde publică, de asemenea, articole) este prezentat drept: „scriitor, editor. Câine până la moarte”, susținerea echipei Dinamo fiind o trăsătură ficționalizată și în operele sale. La începuturile carierei sale a lucrat pentru emisiunea Parte de carte de la Pro TV, a făcut jurnalism cultural la Ziarul de Duminică, Luceafărul, Ziua literară, Adevărul literar şi artistic. A tradus din creațiile lui Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn. A fost director editorial la Polirom, iar din 2020 este editor la Pandora M și coordonează colecția Anansi.

Copilăria lui Kaspar Hauser, romanul apărut în 2017, interpretat printr-o lupă a corectitudinii politice, a primit acuzația de rasism, generând mai ales în online valuri de hate și eternele polemici despre moralitatea în artă, relația realitate-ficțiune etc.

Bogdan- Alexandru Stănescu mărturisea într-un interviu că nu și-ar fi imaginat lumea în care nu l-ar fi citit pe scriitorul James Fenimore Cooper, pentru el „Vânătorul de cerbi” fiind o mare carte. „Urfin şi soldaţii săi de lemn”, deși necunoscută în prezent, este, de asemenea, o carte importantă, autorul ei, A. Volkov, creând în trecut, în spațiul sovietic, opere apreciate de copii, versiuni ale „Vrăjitorului din Oz”. În calitate de cititor, Bogdan- Alexandru Stănescu nu știe dacă Éric-Emmanuel Schmitt este un scriitor mare, dar consideră că în această categorie intră autorul care își asumă izolarea, indiferența față de părerile comune și cerințele publicului, având o relație exclusivă cu propria literatură (de exemplu, Jon Fosse). Frumusețea literaturii nu o mai vede decât în termeni tehnici, în scene reușite, descrieri care îi plac, în capacitatea de a surprinde. Astfel, din punctul său de vedere, te întâlnești cu frumusețea pură când îi citești prima oară pe Ernesto Sabato, László Krasznahorkai, Thomas Mann. Pentru autorul romanului „Abraxas”, datoria scriitorului este aceea de a crea emoție în cititor, literatura însemnând sinceritate și libertate.

Romanul „Abraxas” a apărut în 2022 la editura Polirom. Ediția pe care am citit-o a văzut lumina tiparului în 2023, iar coperta acesteia consemnează faptul că volumul a primit în 2023 Premiul Observator cultural și Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași. Despre acordarea celui de-al doilea premiu, de către o publicație cu caracter local, creând din 2004 o tradiție apreciată, Bogdan- Alexandru Stănescu spunea că acesta și-a creat imaginea unei distincții curate, în peisajul nu foarte bogat al acestor premii literare. Deși autorul menționează că nu a primit multe premii și nu poate aprecia impactul acestora asupra cititorilor, totuși reacțiile din social-media au fost pozitive și tumultoase.

„Abraxas” a fost scris pe durata a patru ani jumătate, concomitent cu volumul de poezii „Adorabilii etrusci”, în perioada aceasta realizând și biografia „Caragiale. Scrisoarea pierdută”. Un cititor ideal ar putea parcurge în paralel cele două volume pentru a înțelege mai bine imaginile care migrează dintr-o carte în alta, obsesiile stilistice: „Da, multe poeme au luat-o pe calea mult mai lentă și mai detaliată a romanului „Abraxas”. Versuri care se loveau seara de ușa trântită a poeziei se strecurau ziua în proză. La fel cum romanul își trimitea seara mesagerii în poezie. Nu pot spune cu exactitate care e cimitirul cui. Dar cele două comunică, așa cum o fac stafiile cu cei pe care-i bântuie.”

„Abraxas” s-a născut ( precum curentele literare), ca o reacție la Copilăria lui Kaspar Hauser, de care autorul s-a despărțit stilistic când a scris ultima pagină a cărții apărute în 2017. Având 600 de pagini, scriitorul a ales să lase deoparte două sute de mii de semne, realizând „primul mare roman al generației noastre” (Marius Chivu), „un roman esențial al generației noastre, chiar al întregii noastre literaturi contemporane”(Radu Vancu), o construcție narativă complexă. Interpretat de critica literară ca un roman al memoriei, ca o carte a unei familii disfuncționale, a legăturii dintre generații, ca o operă despre istorie și literatură, despre ratare și sursele răului, „Abraxas” presupune un efort de lectură, cititorul admirând stilurile diferite, referințele la un bogat strat cultural, mitologic, o galerie complexă de personaje, o construcție monumentală unitară, dar și umorul, parodia, viziunea artistică poetică.

Naratorul acestei cărți este Mihai (Michi) Lucescu, lector la Facultatea de Istorie, un bărbat învins, o entitate ubicuă, care călătorește în timp și spațiu, în încercarea de a înțelege propria viață. Planul narativ autobiografic se împletește cu cel imaginar, personajul construind un edificiu al memoriei, intrând alegoric în cele unsprezece apartamente ale unui bloc din copilărie ca în niște săli ale unui cinematograf care proiectează filme ale unor eșecuri neașteptate sau chemate.

Compoziția cărții este riguros realizată, alternând cele unsprezece capitole intitulate „În Casa cu Lei” (reconstituirea existenței celor trei generații din familia lui Mihai Lucescu) cu cele unsprezece proze, cu titluri rezumative și metaforice (planul imaginar), care, dincolo de simbolistica intrării într-un multiplex al istoriei, se constituie în niște scenarii ale ratării, fiind niște biografii ficționalizate ale unor personaje istorice, literare, culturale, narate de martori în pielea cărora intră personajul-narator, instanța supremă a romanului.

Compoziția circulară a romanului, de tragedie modernă, este susținută de prezența primului și a ultimului capitol, „Corul”, ca un prolog și un epilog al alunecării lui Michi către moarte, în care se întâlnesc toate vocile, vârstele protagonistului, oamenii și lumea care l-au dominat, el eșuând în încercarea de a înțelege ce se întâmplă cu sine, dinamitându-și în permanență drumul prin viață. Istoria personală se întâlnește cu memoria colectivă, pe fundalul unui București al anilor ’80, ’90, Michi Lucescu ajungând la vârsta de 40 de ani își rememorează episoade importante ale propriei biografii în care prințesa Ralu, „mama-dragon”, tatăl, Genu, Sergiu, tatăl vitreg, bunicii, Ovidius, Meri, Ianakis, Psihi Mu, soția, Ioana, copiii, Matei și Maria formează un arbore genealogic ramificat, o hartă relațională complicată, cu traume intergeneraționale, violențe, exces de vicii și imagini ale decăderii umane: „Eram Anchise și Enea într-unul, duceam povara și eram purtat în cârcă, iar acest sentiment nu-i e cunoscut decât celui ce are norocul sau ghinionul de a fi tată și fiu totodată. Și poate că lucrul ăsta mi-a pus capac, poate din acest punct am simțit responsabilitatea acestui rol dublu prea apăsătoare pentru umerii mei. În anii aceia am simțit cum crește în mine bila neagră din fontă învelită-n sucuri acre, a tristeții pline de furie, o furie care uneori urca din plexul solar […]. Au fost ani întunecați și leșioși în care singura cale de a uita miezul compact și incandescent din intestine era să fug noaptea din casă, să mă plimb din bar în bar, să încerc să agăț femei necunoscute și câteodată să reușesc, să mă trezesc diminețile în paturi cu cearșafuri creponate, mototolite, mirosind a tutun și a fluide uscate, a transpirație nocturnă și remușcări pe care lumina nu reușea să le risipească.”

Descrierile realiste ale sudului Bucureștiului sunt îmbogățite cu dimensiuni simbolice și nostalgice, care transformă geografia într-un spațiu mitic. Acest spațiu de margine devine un simbol pentru granițele dintre trecut și prezent, dintre copilărie și maturitate, dintre realitate și imaginație. Peisajul urban este transformat într-un tărâm al memoriei și al fanteziei, unde se desfășoară evenimente cu valențe simbolice: „[…]Bucureștiul e o hartă a durerilor mele, am câte un steguleț roșu înfipt prin fiecare bar, restaurant, club de noapte, bibliotecă, cartier de blocuri, cartier de vile.”

Există o geografie a diavolescului, orașul fiind „plin de locuri rele”, cu o Vale a Plângerii, în centrul căreia se afla o mănăstire, acoperită de apele revărsate ale Dâmboviței, spațiu populat de o faună pestriță, transformat într-o groapă de gunoi, un univers imund care-și pune amprenta asupra oamenilor. Legenda Văii Plângerii inserate în ficțiune ancorează romanul într-un context cultural și istoric mai larg, evocând mitologiile locale. Deambularea protagonistului între spații precum Casa cu Lei, mansarda din strada Parfumului, apartamentul din Cartierul Tineretului simbolizează diferite etape ale existenței sale, fiind mai mult decât niște simple decoruri. Casa cu Lei este descrisă în roman ca un loc cu o personalitate distinctă, având o prezență aproape vie în viața lui Michi. Aceasta devine un personaj în sine, simbolizând tradiția, moștenirea și istoria familială.

Dacă planul narativ biografic, realist e mai ușor de accesat, planul mitologic e evidențiat de episoade cu semnificații plurivalente. În cel de-al doilea plan semnificația titlului romanului este importantă, putând fi pusă în legătură cu imaginea preluată de la Carl Gustav Jung a unei divinități în care se zbat contradicții ireconciliabile, dar și cu figuri impregnate în piatră, semne de recunoaștere și de apartenență, pe care le analizează Mircea Mihăeș. Astfel, edificiul memoriei imaginative (așa cum o numește naratorul) se sprijină pe episoade narative care pot fi privite ca proze scurte, propunând portretele unor persoane reale din istorie, cultură, metamorfozate în personaje: „Operațiunea Barbarossa” (povestea împăratului Frederic I, numit Barbarossa, istorisită în stil cronicăresc, arhaic, de Anselmus; moartea sa neașteptată, în plină glorie, rămâne un mister al istoriei); „Apoteoza lui Iacov Levi Moreno” (biografia psihiatrului austriac-american, de origine evreu, născut în România, un iluminat mistic, autor al psihodramei); „Mic manual de nefericire perfectă” (delațiunea avangardistului Richter despre Ilarie Voronca, iubirea sa cu Colomba, sinuciderea poetului); „În vis încep” (portretul lui Delmore Schwartz, reconstituit de o femeie al cărei moment de apogeu este reprezentat de întâlnirea cu poetul american, a cărei salvatoare, dar și ucigașă este).

În acest bloc al memoriei, naratorul se întâlnește și cu propriul trecut, rememorând întâmplări care se cheamă una pe alta, ca într-un carusel, trecând prin perioade diferite ale nevrozelor personale, dar și ale tensiunilor sociale, istorice, colective. Intrarea în „AP. 3. Corvus” îi oferă ocazia maturului Michi să se vadă în ipostaza studentului sărac la Litere, care trăise o poveste de dragoste cu Oana, tânăra întâlnită la sala de lectură. Secvențele narate au un substrat autobiografic, scriitorul ficționalizând evenimente reale. Michi este oripilat de viitorul pe care i l-ar putea oferi facultatea de Litere: „începeau să se întrezărească un viitor profesor de liceu, un cancer pe la 50-60, eventual o ciroză, […] singur într-o garsonieră din Titan sau Pantelimon, murind cu o carte în mână […]. Este student în ultimul an, muncește în biblioteca Academiei, strângând și copiind semiclandestin documente pentru doctoratul unui profesor, despre moartea lui Eminescu. Este o privire critică asupra mediului universitar, a profesorilor blazați, a cursurilor plictisitoare la care studenții dorm, iar mitizarea poetului național devine prilej de compasiune: „Ca orice școlar, licean, apoi student în primii ani de facultate, intrasem în bibliotecă intoxicat de poetul național, poate îmblânzit doar de zilele petrecute pe postumele din ediția Perpessicius, însă aici, în subsol, excesul contradictoriu, de text și de informații total opuse reușise să crape statuia, eliberând un animal bolnav, debil, monstruos pe care-l purtam cu mine la demonstrații, la cursuri, […]. Mi-era milă și mi-era frică de el, l-aș fi dorit înapoi, acolo, poetul național în oul de fier pe care mi-l oferiseră manualele și istoriile literare. Și nu mă refer aici doar la reacția doctorului Grama și a mârșavului Macedonski, ci și la panegirice sau la anunțurile pentru subscripții, care mi-l apropiaseră într-un mod scârbos, așa cum ți-e apropiată o rudă bolnavă în stadiu terminal. […]Pieta Rondanini: am avut atunci intuiția unei dezagregări inevitabile a minții, am văzut întunericul în care se scufundă și treaba asta mă umplea de tristeţe şi de emoţiile unei aşteptări nedesluşite.”

Studenția lui Michi este reconstituită (și pe parcursul altor capitole) prin viața boemă, dezlănțuirile bachice sau discuțiile despre literatură din barurile și cluburile sfârșitului anilor ’90, grevele studențești, „parangheliile” de la Muzeul Țăranului Român, emisiunile radio ale lui Andrei Gheorghe, spectacolele teatrale („Regina Mamă”) la care se simțea „ca un țăran selecționat să reprezinte țara pe croazetă” etc. Episodul intrării pentru prima dată în sala de lectură a Bibliotecii Naționale are semnificația unei experiențe revelatoare. Cerând „Muntele vrăjit”, o carte familiară din casa bunicului Ovidius, tânărul Michi reușește să treacă de „fascinația paralizantă” a unui asemenea titlu și să citească cu adevărat, să „hăpăie” paginile, proiecția optimistă cu sine revenind, în calitate de profesor matur, în același spațiu, fiind contrazisă dramatic de realitate când are conștiința eșecului și abandonează Facultatea de Litere și se înscrie la Istorie. Sentimentul insuccesului este potențat și de ambițiile sale de scriitor într-o epocă în care Cărtărescu scrisese Orbitor II, stârnind admirație și invidie literară: „știam că sunt genul de om care înaintează foarte greu, care suplinește lipsa unui talent excepțional prin multă muncă, așa că-mi dădusem repede seama că e imposibil să ajungi un mare scriitor în epoca lui Cărtărescu.”

La jumătatea cărții, intrarea în „AP.5 Iarna generalilor” trasează o bornă a răului, Revoluția din 1989 străbătând zguduitor existența lui Michi Georgescu. Naratorul preia vocea istoricului, încercând să pună în paralel angoasele personale cu cele ale unei entități naționale, declanșând o meditație legată de felul în care ne raportăm la evenimente importante ale istoriei recente. Capitolul are un motto care îi aparține unui personaj controversat al revoluției și începe prin a transcrie detașat, sec, o cronologie a acțiunilor de reprimare a revoluției de la Timișoara (operațiunea Trandafirul), prezintă incidentul controversat în care două echipaje ale Unităţii Speciale de Luptă Antiteroriste (USLA) au fost atacate de forţe ale MApN, opt uslaşi fiind ucişi, printre care şi Gheorghe Trosca, şeful de stat-major al USLA. Istoricul intră în culisele evenimentelor și încearcă să explice cauzele acestor evenimente. Distrugerea celor două vehicule blindate, profanarea cadavrelor sunt scene dure dintr-o iarnă fără zăpadă care se hrănește cu sufletele oamenilor: „pentru mine aceeași Revoluție coincide cu nașterea Răului. Și am resimțit acest lucru chiar de atunci,[…]când m-am chircit de groază văzând cum un pluton de monștri îi ucide pe Elena și Nicolae Ceaușescu, părinții mei din televizor, după un proces pe care și eu, la cei 10 ani ai mei, îl resimțeam ca nefiresc și crud.” Această conștientizare a surselor Răului face parte dintr-o maturizare târzie a personajului, acesta revoltându-se împotriva generației părinților și bunicilor, meditând la faptul că maleficul este peste tot, difuz, „străpunge granițele ființelor”. Lecția pe care i-o dă Sergiu copilului Michi, obligându-l să privească mulțimile încolonate pentru mitingul din Piaţa Palatului întorcându-se împotriva dictatorului și scandând batjocoritor la adresa lui Ceaușescu, subliniază vulnerabilitatea regimurilor care se bazează pe controlul coercitiv al populației, și presiunea socială imprimată asupra maselor: „[…]uită-te bine: băieții ăștia ordonați numai ieri treceau cu pancarte cu Tovarășu’. Și tot de la el au învățat ordinea. Uită-te ce ascultători sunt.”

Portretele personajelor sunt construite admirabil. Printre acestea nu prea există imagini luminoase. Imaginea mamei, relaţia prințesei Ralu cu Michi este influențată și de lucrarea psihanalistei Marie-Louise von Franz, Problema Puer Aeternus. De altfel, scriitorul Bogdan- Alexandru Stănescu recomanda pentru a explora semnificațiile termenului abraxas o altă referință livrescă din domeniul psihologiei, Cartea Roșie scrisă de Carl Gustav Jung, Autorul „Abraxasului” are o solidă pregătire în domeniul psihologiei și valorifică din plin acest lucru în romanul apărut în 2022. Figura dominatoare a mamei, pictoriță, femeie plină de nuri, tragediană de mare clasă, cabotină și insensibilă, slobodă în gesturi și limbaj, domină personalitatea fiului, punându-și amprenta și la nivelul perspectivei personajului principal. Privirea cu care Michi Lucescu reconstituie spectacolul existenței sale și al lumii, în general, este tributară mamei. Autorul recompune imaginea mamei, de la diferite vârste, împletind lirismul, umorul, descrierile crude, scenele violente sau senzuale, comparațiile mitologice. Ceremonialul vopsirii unghiilor, poza pe care și-o arborează prințesa Ralu când citește în cadă, tocurile pe care ea le poartă și în casă, înjurăturile ei, gelozia devastatoare, călătoriile sale de duminică prin București sunt rememorate de narator cu grijă la detalii și cu o poezie a cotidianului, a firescului: „În anii aceia, de dinaintea Casei cu Lei, anii pribegiei noastre, Ralu era mare, o umbră înaltă care-și cobora câteodată capul înspre mine, iar în jurul coamei ei negre, sârmoase, pentru că e vorba de perioada «permanentului» uscat, se desena profilul angelic al unei aure ce radia dinspre un bec de pe holul blocului. Eu eram Chiț-Chiț și mă diluam, ascunzându-mă în pliurile corpului ei masiv, corpul ei obiect, moale și tare, dorit și temut, mă dispersam în el și-l urmam peste tot unde energia lui haotică, de aiurea îl purta.”

Romanul este și o frescă a societății românești din anii dictaturii și ai tranziției postcomuniste, caracterul de critică socială evidențiindu-se în mentalitatea personajelor: „Maturizarea mea politică a început cu asasinarea cuplului Ceaușescu , văzută la televizor, a continuat cu «Ferma animalelor», filmulețul dat la TVR în aceeași iarnă însângerată, cu trupurile întinse în lăzi, […] apoi s-a încheiat cu minerii-ciclopi care au dat iama în mijlocul cinematografului meu, unde loveau femei cu picioarele-n burtă și apucau bărbați tineri de barbă ca să-i mângâie duios cu bâtele-n gură. Duioșie – am învățat duioșia de la mineri.[…] în timp ce eu încerc să înțeleg ce simt, animalele sunt devorate de vii: sunt vii și în același timp trăiesc din plin trecerea în moarte, o trăiesc pe viu.”

Protagonistul cărții lui Bogdan- Alexandru Stănescu se simte acoperit de straturi de identitate pe care nu le înțelege pe deplin. Viziunea sa asupra vieții este una catastrofică, explorând temeri existențiale profunde, sfârșitul vieții, pentru el, fiind echivalent cu sfârșitul lumii: „Eu sunt eu, separat de Ralu, de Sergiu, de Ovidiu, de Genu, învelit în straturi pe care nu le înțeleg, plin de tumultul pe care iarăși nu-l înțeleg, și această descoperire, a experienței mele unice, așadar a morții mele, care avea să coincidă cu Apocalipsa, a continuat să mă uimească.”

„Abraxas” nu este un roman al corectitudinii politice, este o carte problematizantă, care suscită mari dezbateri de idei, ca toate operele care au rămas în conștiința cititorilor.

prof. Loredana Stan

Nu puteam să citesc romanul scriitoarei Elif Shafak, „Insula copacilor dispăruți” într-o perioadă mai potrivită, decât după „Aurul pisicii” al Ioanei Pârvulescu. Cele două cărți se întâlnesc în detaliile care armonizează lumea oamenilor, a plantelor și animalelor, în ambele volume existând câte un personaj pasionat de cercetarea din domeniul biologiei, al științelor naturale. Sebastian Severin și Kostas Kazantzakis trăiesc iubirea vieții lor și luptă împotriva neuitării, botanistul cipriot confruntându-se cu moartea soției, iar biologul român cu absența inexplicabilă a ființei dragi. De asemenea, cele două personaje feminine (Defne și Marina) suferă procesul unor metamorfoze dureroase, în aceste romane întâlnindu-se fantasticul, straniul și realismul magic, Elif Shafak și Ioana Pârvulescu fiind niște povestitoare admirabile, realizând o legătură între cultura orală și cea scrisă.

„Insula copacilor dispăruți” a apărut la editura Polirom în 2024, la trei ani după tipărirea ei în străinătate și a fost tradusă din limba engleză de Ada Tănasă.

Despre cărțile lui Elif Shafak am mai avut ocazia să scriu, descoperind în ele frumusețea descrierilor Orientului, curajul de a spune povești dureroase despre subiecte ignorate. În multitudinea de interviuri care există în online cu Elif Shafek, aceasta se declară o scriitoare imigrantă, o londoneză, educată în Turcia, pe care cărțile și poveștile au salvat-o, diversitatea și pluralismul fiind pentru ea valori pe care le-a căutat de-a lungul vieții. Nu întâmplător „Insula copacilor dispăruți” este dedicată „Imigranților și exilaților de pretutindeni, dezrădăcinaților, re-înrădăcinaților, celor lipsiți de rădăcini”, pentru a îi omagia pe toți năpăstuiții sorții, pe cei lipsiți de voce proprie și transformați în eroi ai ficțiunii. De asemenea, o altă dedicație este adresată copacilor lăsați în urmă, care continuă să trăiască și în amintirile autoarei, aceasta transformându-se în purtătoarea de cuvânt a imigranților și exilaților, subliniind atât durerea dezrădăcinării, cât și puterea de a-și regăsi un nou „acasă” și de a păstra vie amintirea rădăcinilor inițiale.

Scriitoarea mărturisea că a vrut de mult să scrie această poveste despre frumoasa insulă a Ciprului, cu o istorie atât de complexă, în care trecutul este încă viu. Elif Shafek a menționat că dificultatea transformării într-o ficțiune credibilă a unei istorii complicate a constat în găsirea unui ton potrivit, a unui stil autentic și a unei voci care să povestească veridic. Autoarea a explicat contextul istoric dificil (care este fundalul pe care e proiectată acțiunea romanului) în legătură cu existența în Cipru a unei zone-tampon controlate de Naţiunile Unite, („Linia Verde”) care i-a separat timp de decenii pe ciprioţii greci de ciprioţii turci. Această graniță este rezultatul conflictelor etnice și politice dintre comunitățile greco-cipriotă și turco-cipriotă care au culminat în 1974. Astfel, temele universale ale cărții „Insula copacilor dispăruți” sunt tratate în relație cu problematica naționalismului, a colonialismului britanic, a violențelor interetnice etc.

Capitolul care deschide volumul, „Insula”, are valoarea unui prolog care unește cele două perspective narative ale cărții: subiectivă, a „smochiniței” care povestește implicat, dar și ca un martor evenimentele din lumea oamenilor și cea a necuvântătoarelor; obiectivă, a unui narator generic, observator imparțial al contextului istoric, politic, social al întâmplărilor care se petrec în insula Cipru, în „Nicosia, singura capitală divizată din lume”. Capitolul acesta conține multe simboluri, motive literare care anticipează desfășurarea narațiunii: imaginea soldaților care păzeau cu mitraliera linia de demarcație între sud și nord, lucrurile pe care nicio graniță nu le poate separa: vânturile, insectele, păsările, fântâna (spațiu al vieții și al morții) în care își vor găsi sfârșitul cei doi patroni ai tavernei botezate după arborele care se află aici, versurile poetului grec Kavafis etc.

Cartea are și două planuri narative: unul care se petrece în Londra anului 2010, urmărind povestea Adei, adolescenta de 16 ani, care se confruntă cu moartea mamei sale, și cel care se întoarce în timp, în 1970, în Cipru, dezvoltând povestea de dragoste dintre un grec, Kostas și o turcoaică, Defne. Povestea de iubire nu este prezentată șablonard, nici lacrimogen și este completată cu multe straturi de semnificații. Evoluția subiectului nu urmărește cronologia acțiunii, cartea fiind structurată în șase părți, cu titluri care anticipează desfășurarea narativă, și cu mici capitole în care alternează vocile narative. Toate capitolele în care naratoarea este „smochinița” poartă acest titlu, copacul acesta fiind un personaj important al cărții, „un dublu vegetal” al Adei, fiica lui Kostas și a lui Defne.

„Vocea smochiniței” este cea care echilibrează reconstituirea poveștii de iubire, fiind cea care avertizează asupra nenorocirilor pe care le aduc războaiele nu doar oamenilor, ci naturii, animalelor, întregului ecosistem: „Dar pe o insulă năpăstuită de ani întregi de conflicte etnice și atrocități cumplite, oamenii n-au fost singurii care au avut de suferit. Pe lângă ei am suferit și noi, copacii – și animalele au îndurat greutăți și chinuri pe măsură ce habitatele lor au ajuns pe care de dispariție. Ce ni s-a întâmplat nouă n-a contat deloc, pentru nimeni. Totuși, contează pentru mine și atâta vreme cât mai sunt în stare să spun povestea asta, o să includ în ea ființele din ecosistemul meu – păsările, liliecii, fluturii, furnicile, țânțarii și șoarecii- pentru că am învățat un lucru: oriunde există război și o separare dureroasă, n-o să fie niciun fel de câștigători, fie ei oameni sau altceva.”

Cartea are o compoziție simetrică, mai întâi, din punctul de vedere al semnificației primei („Cum să îngropi un copac”) și ultimei părți a romanului („Cum să dezgropi un copac”). Scriitoarea atrăgea atenția asupra motivelor literare ale îngropării și dezgropării care sunt bogate în semnificații și simboluri, abordând atât aspecte personale, cât și colective ale experienței umane. Autoarea s-a folosit în realizarea cărții de experiențele personale, trăite pe când locuia în Michigan, unde iernile erau foarte aspre. Ea a cunoscut familii de italo-americani care își îngropau smochinii în iernile friguroase, pentru a îi salva și îi dezgropau primăvara. În acest sens, smochinul, care supraviețuiește iernii prin îngropare și revine la viață primăvara, devine un simbol al forței vitale și al capacității de regenerare a vieții.

De asemenea, experiența dezgropării cadavrelor celor pierduți fără urmă este descrisă în carte, bazându-se pe relatări reale, Comisia pentru Persoane Dispărute depunând o muncă uriașă, realizând un necesar act de justiție. Se aduce iar în prim-plan tema războiului și a consecințelor sale devastatoare. Este, de asemenea, un proces de vindecare pentru comunitățile afectate, oferindu-le posibilitatea de a-și înfrunta trecutul și de a-și onora morții: „Dacă mergi azi în Cipru, încă găsești morminte de văduve grecoaice sau turcoaice, pe care e gravată, în alfabete diferite aceeași rugăminte: «Dacă-mi găsiți soțul, îngropați-l lângă mine»,” În „Notă pentru cititor” scriitoarea oferă sursele de informare avute în realizarea cărții, ea concepând (la pag.56 și 344), în aceeași manieră de a respecta simetria cărții, „rețeta” cu imagini, în 10 pași, respectiv în 7 pași, a îngropării și dezgropării unei „smochinițe”.

Un alt element care încheie rotund cartea, aducând și o rezolvare a conflictului, la nivelul planului narativ în care acțiunea se petrece în Londra anului 2010, este reprezentat de imaginea Adei, fata al cărei nume (Adacim), în limba turcă, înseamnă „insulă”, care se întoarce la școală după vacanța de Crăciun, într-un răstimp în care își pusese ordine în gânduri, o cunoscuse pe sora mamei, Meryem, care venise din țara de origine a părinților săi, se împăcase cu tatăl său, Kostas, vorbind despre trecutul familiei, despre moartea mamei sale, și anunță că va vizita Ciprul, dorind să-i cunoască pe locuitorii acestuia, „insulari” ca și ea. Planul acesta narativ oferă o reprezentare a lumii contemporane și prin teme de actualitate inserate în acțiune: sănătatea mintală, cyberbullyingul, alcoolismul, încălzirea globală etc.

Confruntarea dintre generații și culturi/civilizații, condiția femeii, segregarea de ordin religios, etnic, sexual, sunt întâlnite în fiecare pagină a cărții, romanul fiind unul al condiției umane, pledând pentru un mesaj optimist, în ciuda suferințelor prin care trec eroii ficționali, în ciuda istoriei care nici azi nu a rezolvat această istorie complicată a Ciprului.

Legătura cu mitologia, comunicarea cu „ființele nevăzute”, djinnii, despre care se pomenește și în Coran, adaugă un alt strat de semnificații acestei cărți. Meryem e cea care îi duce la vindecător în Nicosia, pe Defne și Kostas, dar și pe Ada, în Londra, crezând în înțelepciunea străveche, care este parte din cultura ei.

„Insula copacilor dispăruți” este și o carte a simțurilor, a mirosurilor, aromelor Orientului, Elif Shafak descriind detaliat flora și fauna, dar și scene de viață cotidiană. Romanul este plin de referințe la bucătăria tradițională a Ciprului, care este un amestec de influențe grecești și turcești: mâncăruri precum mezze, kebapuri, dulciuri orientale. Aromele condimentelor, precum scorțișoara, chimionul și coriandrul, sunt frecvent evocate. Chiar și mâncarea este pretextul unui patriotism, Meryem, deși este tolerantă față de alte culturi, sușține întâietatea bucătăriei turcești în fața celei grecești:„[…]nu halloumi, ci hellim; nu tzatziki, ci cacik; nu dolmades, ci dolma; nu kourabiedes, ci kurabiye […] În ce-o privea pe Meryem, «baclavaua grecească» era «baclava turcească», iar dacă sirienii, sau libanezii, sau egiptenii sau iordanienii, sau oricine altcineva ar fi revendicat desertul ei iubit, ghinion, nu era nici al lor. Deși cea mai mică modificare în vocabularul ei culinar putea s-o supere, mai ales eticheta «cafea grecească» îi făcea sângele să fiarbă în vine, fiindcă pentru ea era, și-avea să fie mereu «cafea turcească».

„Insula copacilor dispăruți” este și o carte a plantelor, a păsărilor, a animalelor, subliniind importanța lor în viața oamenilor și în înțelegerea lumii din jur. Plantele și copacii sunt mai mult decât simple elemente de decor, ele simbolizează legătura dintre generații. Smochinul, în special, este un simbol al supraviețuirii și al legăturii cu rădăcinile culturale și istorice. Alte plante și flori menționate în carte au și ele semnificații simbolice, reflectând diverse aspecte ale vieții și identității personajelor. Personajele principale au o relație strânsă cu natura, care este descrisă cu respect. Munca în grădină, îngrijirea plantelor și contemplarea peisajelor sunt activități care îi oferă lui Kostas un refugiu și o sursă de liniște interioară. Povestirile „smochiniței” sunt un exemplu al legăturii profunde dintre om și natură, scriitoarea folosind personificarea, alegoria ca procedee care pun în lumină această „comunicare” cu lumea în care omul ar trebui să conștientizeze că nu e stăpân: „ Păducelul mi-a dat de știre că tânăra Ada nu se simte bine. Și m-a cuprins o tristețe fără margini. Pentru că mă simțeam legată de ea, chiar dacă Ada poate n-avea o părere prea bună despre mine. Doar crescuserăm amândouă în aceeași casă, un copil și un lăstar.”

Există în roman o imagine inedită asupra păsărilor, insectelor, animalelor, atrăgându-se atenția asupra prejudecăților, percepțiilor subiective, utilitare, în ceea ce privește aprecierea ființelor necuvântătoare: „Șoarecii și șobolanii li se par oamenilor urâți, însă hamsterii și gerbilii, drăgălași. Porumbeii sunt simbolul păcii în lume pe când hulubii nu fac altceva decât să umple orașele de murdărie. Oamenii proclamă purcelușii încântători, însă abia dacă suportă mistreții. […] Privesc fluturii cu simpatie, dar nu și moliile. Au o slăbiciune pentru gărgărițe, însă, dacă ar vedea vreun gândac soldat, l-ar strivi imediat.”; „ […]acel fluture-de-scaieți anume venise tocmai din Africa de Nord. Pe când îmi povestea călătoriile sale, îl ascultam cu respect, știind ce migratori rezistenți sunt, văzuți aproape pe tot globul. Pot să zboare 4000 de kilometri. N-am înțeles niciodată de ce oamenii privesc fluturii ca pe niște ființe fragile. S-ar putea să fie optimiști, dar fragili, niciodată!”

Capitolul „Suflet bătrân” în care Kostas distruge plasele braconierilor, capcane pentru a prinde păsări cântătoare, poate fi citită ca o proză care avertizează asupra impactului acțiunilor umane asupra naturii: „Ambelopoulia, caviarul din Cipru: păsări cântătoare gătite – fripte, prăjite, murate, fierte. Considerat o delicatesă, un fel de mâncare popular. În sud. În nord. Pe teritoriul ONU. În zona militară britanică. Printre insulari, generațiile mai în vârstă îl priveau ca pe-o tradiție inofensivă, iar tinerii îl vedeau ca pe-un fel de a-și arăta curajul. […]apăruse o piață neagră – traficul cu păsări moarte deja devenise o afacere profitabilă pentru bandele internaționale și pentru colaboratorii lor. Păsările prinse în Cipru erau introduse clandestin în alte părți și vândute pe bani frumoși. În Italia, România, Malta, Spania, Franța, Rusia, tocmai până-n Asia…Unele restaurante le afișau în meniu, altele le serveau pe-ascuns, la prețuri speciale. Iar clienții apreciau privilegiul, câte păsări puteau devora la o singură masă era o chestiune de mândrie. Așa că păsările continuau să fie omorâte, braconate fără nicio deosebire. Pete două milioane de păsări cântătoare erau ucise în Cipru în fiece an.”

Povestea papagalului Chico spusă „smochiniței” despre orașul fantomă Varosha adaugă o voce suplimentară în narațiune, sporind gravitatea problematicii cărții, fiind o critică la adresa distrugerii patrimoniului cultural, din cauza războiului și a divizării. Varosha, cândva o destinație de vacanță a vedetelor de la Hollywood, transformat într-o ruină, e un simbol al conflictelor nerezolvate și al reînvierii unor amintiri dureroase.

Reflecțiile de natură morală despre condiția umană, iubire, război transformă „Insula copacilor dispăruți” într-o carte a experiențelor de viață, istorisite grav, melancolic, dar și poetic, senin, cu optimism pentru că „Iubirea este afirmarea curajoasă a speranței”. De asemenea, cartea pune un accent puternic pe importanța memoriei, atât colective, cât și personale. Personajele principale sunt profund influențate de amintirile trecutului, fie că sunt amintiri de familie sau amintiri colective ale unei comunități afectate de conflict. Prin intermediul narațiunii, Elif Shafak subliniază cum aceste amintiri modelează identitatea și comportamentul oamenilor.

„Insula copacilor dispăruți” este o carte despre vindecare și reconciliere. Scriitoarea prezintă prin intermediul poveștilor cathartice cum indivizii și comunitățile pot să-și vindece suferințele și avertizează asupra efortului pe care omenirea trebuie să îl facă pentru a repara greșelile trecutului.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023