Mirabilissemper's Blog

O rețea socială mi-a adus în atenție cea de-a doua carte a Mariei Orban, popularizată fervent în breasla profesorilor din care autoarea însăși face parte, predând limba și literatura română în orașul natal, Brașov. Maria Orban a primit numeroase premii pentru prozele sale, care o consacră în peisajul literar contemporan, atestând originalitatea scriiturii și profunzimea mesajului artistic. „Oameni mari”, romanul de debut apărut în 2020, a primit anul următor un premiu la Festival du premier roman de Chambéry și a fost nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde“ pentru literatură scrisă de femei.

Cariera Mariei Orban se leagă în mod fericit de FILIT, „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” fiind lansat în cadrul acestui festival, cartea definitivându-se în timpul unei rezidențe FILIT pentru scriitori români. În perioada 26-29 septembrie 2024, scriitoarea s-a aflat la Chișinău, unde a avut loc cea de-a doua ediție a FILIT, romanul apărut în 2023, la editura Nemira (n’autor) fiind selectat pentru Premiul liceenilor.

„Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” este o carte melancolică despre legătura dintre generații, despre relația părinții-copii, despre iubire și moarte, despre puterea de a merge mai departe când viața te îngenunchează. Aproape 100 de pagini tratează o problematică densă, prezentând trei săptămâni din viața unei femei de 40 de ani, Elena (Leia), care lucrează într-o librărie, este divorțată, are o fiică, Ioana, și se luptă cu boala Alzheimer a mamei, Nana, în plină pandemie.

Două mame și o femeie care alege să renunțe radical la maternitate se întâlnesc, se despart, se iubesc în felul lor: „Există numai ea, maică-sa și Ioana, dacă una dintre ele moare, moare tot, pentru că ele sprijină lumea.”

Personajul principal rememorează întâmplări personale, ținând cont doar de mecanismele memoriei selective și afective: pasiunea pentru fotografii a tatălui, transmisă și Leiei, relația frumoasă cu acesta, edulcorată de moartea survenită înainte de vreme, răceala și egoismul mamei, reproșul că nu i-a păsat decât de ea. Mama, transformată în propriul copil pentru Leia, devenită dependentă de aceasta și de nepoata Ioana îi generează eroinei cărții revoltă, ură, frica de a o pierde, vinovăția că nu o poate scoate din infernul medical, neputință, dorința de a înțelege cum definește individul relația cu propriul părinte: „Degeaba i-a făcut semn Ioana să tacă, reproșurile ei s-au învolburat peste maică-sa care părea să se chircească, sub presiunea lor era mică, corpul ei și-așa slăbit se strângea tot mai mult. Măcar de s-ar fi eliberat strigând chestiile alea, ca pe urmă să o poată iubi cum se iubește o mamă. Și chiar așa, oare cum trebuie iubită o mamă?” Mama autoritară, educatoarea care se ocupa mereu de alți copii, pentru care Leia face o listă de reproșuri, se transformă în „noua mamă”, cu „pielea subțiată și vânătă”, „ca un vas spart în bucăți”.

„Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” se deschide cu un fragment din „Profetul” de Kahlil Gibran și cu poemul „Jocul” al Marianei Marin, cele două texte fiind o punere în abis a întregul roman, dezvăluind problematica dominantă a relației dintre părinți și copii, dar și a identității, a libertății individuale: „Copiii voștri nu sunt copiii voștri./Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită. Ei vin prin voi, dar nu din voi,/ Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri../ Puteți să le dați dragostea, nu însă și gândurile voastre,/ Fiindcă ei au gândurile lor.” De altfel, tot romanul este presărat cu versuri ale unor poeți români (Ruxandra Novac, Mircea Ivănescu, Dan Coman, Alexandru Vakulovski, Răzvan Țupa, Ioan Es. Pop etc.) sau ale unor melodii („Doru”, trupa Specii etc.), autoarea definind liric universul personajelor, sintetizând astfel experiențele prin care trec acestea. Nu întâmplător, Leia este o ființă lirică, trăiește printre cărți, organizează cluburi de lectură pentru copii, iubește fulgii de zăpadă, fotografiile, are o viziune profundă asupra existenței, regăsind la acest personaj afecțiunea maternă, dar și asprimea, posesivitatea în relația cu fiica Ioana. De altfel, pasiunile acestea ale personajului vin din existența scriitoarei, aceasta vorbind în interviuri despre iubirea pentru munte, plăcerea de a alerga prin pădure, de a surprinde natura în fotografii, mai ales iarna, dar și de nevoia de a se defini în relație cu mama și cu propriile fiice.

Începutul romanului stă sub semnul definirii fericirii și al realității, cele două entități intrând adesea în competiție. Fericirea Elenei (Leia) putem spune, asemenea clișeului, că stă în lucruri simple, care trădează o nevoie acută de libertate, credința ei că realitatea ține de propria voință, de felul cum alegi ordinea imaginilor care să te invadeze, este iluzorie pentru că regretele, vinovăţia îi invadează mereu ființa. Când se simte ca o iubită, (soţie a fost parcă într-o altă viață), o năpădesc grijile de fiică, postura de mamă este acaparantă, luptându-se cu dorința de a nu fi intruzivă, pentru a păstra comunicarea cu Ioana: „nu știe în ce rol să mai intre, mama, fiica, iubita?, când nimeni nu are nevoie de ea, timpul pare suspendat.”

Ioana, reprezentantă a generației Z, pare că nu moștenește dilemele mamei, este matură, în stare să preia atribuțiile mamei, să aibă grijă de Nana și chiar îi reproșează acest fapt, că amână să ajungă să o vadă la spital. Tânăra e radicală în hotărârea de a nu-și continua studiile după liceu, cum vrea Leia, dorindu-și să plece la tatăl acesteia, care trăiește în Canada. Conflictul dintre Elena și Ioana se adâncește când mama completează în numele fiicei actele de admitere la Universitatea din Berlin. Fata refuză o perioadă să mai comunice cu mama sa, iar iubitul Ioanei este văzut de femeia matură ca un intrus în relația lor: „O va pierde. A pierdut-o deja, știe, nu e nevoie să vină el să-i spună. Și e vina lui, de când e cu el, Ioana nu o mai vede pe ea. Sau poate că e și ceva ce ține de generații. Ce poți să-nțelegi din tatăl tău sau din mama ta, și la ce bun? […] Fix clișeul ăsta nu i-a trecut prin minte, dar e și ceva interesant în toată întâlnirea asta, felul în care el povestește despre Ioana, despre ei, cum ar fi fost să lupte și pentru binele tău cineva, Leia, cândva, să o înfrunte pe maică-ta, să…”

Problematica sănătății mintale, gestionarea relației cu părinte bolnav, întâlnite și în romanul „ Repetiție pentru o lume mai bună” de Mihai Radu, dar și realitatea dură a pandemiei care tratează omul reificat sunt teme de impact, ce evidențiază fragilitatea umană și complexitatea vieții contemporane. Drama incomunicării, singurătatea omului contemporan, condiția sa de ființă invizibilă sunt alte aspecte pe care le tratează „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” și în care se regăsesc mulți cititori: „Ești singură, Leia. Nici mamă, nici tată, ai rămas doar tu, și fulgii care continuă să cadă peste ordinea mare a lucrurilor, și peste ordinea ta mică, făcută bucăți.”

Loredana Stan

Romeo Aurelian Ilie (R.A.I.) este profesor de religie, poet, autor de cronici de carte, eseuri, publicate în reviste culturale (Helis, Planeta Babel, Actualitatea literară, Timpul, Bucovina literară etc.), în antologii. A debutat în 2018 cu volumul de poeme „Patruzeci și unu. Eu surdo-mutul” la editura „Tracus Arte, în urma câștigării unui premiu în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”. Al doilea volum de poezii, „Lacrima Tatălui”, a fost publicat în 2022. Are o activitate intensă în social media, fiind un susținător fervent al tinerilor creatori de literatură, rubrica sa de (mini)cronici, „Cartea în 2 minute” din cadrul platformei „O mie de semne” evidențiind din plin această promovare culturală pe care o realizează cu măiestrie. În postările sale de pe o rețea socială, sub eticheta #rairecomandă, #graficrai, Romeo Aurelian Ilie (care a făcut din inițialele numelui său un brand personal, valorificând și educația sa teologică) își exprimă pasiunea pentru arta grafică și pentru literatură. Blogul său, cronicilerai.blogspot.com, găzduiește eseuri scrise cu profesionalism despre volume nou apărute în spațiul cultural. Autorul mărturisea că a scris peste 300 de cronici doar la volumele de poezie.

Romeo Aurelian Ilie este implicat în fenomenul cultural ialomițean, participând la manifestări ale instituțiilor din acest domeniu (Asociaţia Culturale HELIS , Biblioteca Județeană „Ștefan Bănulescu”- Ialomița etc.), remarcând la acest scriitor sensibilitatea artistică și respectul față de valorile autentice.

Volumul „Liniștea de a doua zi” a apărut anul acesta la editura Charmides din Bistrița, ilustrațiile interioare aparținându-i chiar poetului Romeo Aurelian Ilie. Acestea adaugă încă un strat de semnificații versurilor grupate în patru cicluri de creații: „Născut de ziua potopului”, „Cruci & wc-uri”, „I.A.- R.A.I.”, „Liniștea de a doua zi”.

Primul grupaj de versuri conține 18 poeme numerotate, fără alt titlu, având un motto din Biblie, pe care autorul și-l însușește și-l adaptează propriei biografii, ziua sa de naștere (27 februarie) coincizând, într-o interpretare transpusă calendarului actual, potopului lui Noe („În anul șase sute al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului; și a plouat pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți.”). De altfel, autorul avertizează într-un interviu că scrie niște „pseudoerezii”, reinterpretând temele biblice într-o cheie actuală. Astfel, aceste 18 poeme devin niște cosmogonii personale, niște arte poetice, având un suport narativ, liricul fiind dominant, eul poetic așezându-se într-o poziție orgolioasă, având curajul de a „rescrie” miturile consacrate. Fiecare poem reprezintă o experiență pe care vocea textuală o trăiește, „cel ușor de păcate” începându-și viața într-o epocă postapocaliptică. În procesul genezei ființei, omul se confruntă cu singurătatea, conștientizează experiența morții și suferința iubirii, dar descoperă frumusețea unui copac înflorit, parfumul florii „Frangipani” care îi amintește de „pântecele maicii”.

Propria naștere nu este prezentată într-o viziune senină, eul poetic confruntându-se cu „demonii” noii lumi, luând în stăpânire, treptat, universul din care s-au retras apele. Singura formă de ființare este strigătul, în spiritul artiștilor expresioniști, poetul exprimându-și astfel angoasele într-o lume pustie, în care „Nu/a/răs/puns/Ni/meni”. Detaliile minimaliste ale decorului de început de lume, limbajul fragmentar, forma unor poeme, de mesaje epurate, transmise de un „sihastru” către o lume în care mintea și sufletul sunt „pârjolite” sunt în consonanță cu ilustrațiile simbolice, desenate de o mână candidă, care nu face paradă de tehnici de creație sofisticate: „Era o dogoare/ce pârjolea/și mintea/și sufletul.//Jur-împrejur/doar munți sterpi/și pomi uscați//Am început să plâng.”

În microcosmosul ființei născute „în ziua în care/a început potopul” trăiesc șarpele cel ispititor, „păienjenița” cea sfătuitoare, leul sub blana căruia se ticluesc visele, iar îngerii sunt invocați să-și îmbrace un trup pentru că „Pe aici mai bate și vântul/și ar fi păcat/să te sfârșești așa,/sfâșiat de-o boare.” Simbolistica acestor viețuitoare este în dialog cu interpretările tradiționale religioase, Romeo Aurelian Ilie prezentând viziunea sa asupra acestei problematici, regăsite într-o literatură atât de bogată. Condiția dilematică a eului specifică liricii filosofice, interogațiile grave (întâlnite, spre exemplu, în lirica lui Blaga) legate de sensul vieții pun în lumină într-o lirică mistică propria tensiunea interioară, pendularea între certitudinea limitelor și aspirația către infinit, între cunoașterea parțială și misterul absolut.

Poemul 17 aduce împreună simbolurile reprezentative ale creațiilor din grupajul cu care se deschide volumul „Liniștea de a doua zi”,, fiind una dintre originalele artele poetice ale lui Romeo Aurelian Ilie: .„Și dacă/pruncul acesta/ce se leagănă/pe pânza păienjeniței,/încălzit de răsuflarea/leului/protejat/de cercul șarpelui,/și de cununa/de frangipani/sunt chiar eu?” Versurile de mai sus sunt o meditație asupra vulnerabilității și protecției într-un univers plin de contradicţii. Poemul pune sub semnul întrebării identitatea, condiţia eului poetic, sugerând dualitatea existenței umane, în care fragilitatea și puterea coabitează, iar pericolul devine, paradoxal, un scut protector. Mesajul poate fi interpretat ca o reflecţie asupra modului în care vulnerabilitatea este protejată de forțe aparent opuse, creând un echilibru subtil în existență.

Cele 18 poeme din deschiderea volumului lui R.A.I. fac un pandant liric cu ultimul grupaj de poezii al cărții, „Liniștea de a doua zi”, conținând latent și simbolistica titlului. Regăsim aici versuri de dragoste, presărate cu simboluri biblice, edificatoare pentru imaginarul poetic al autorului născut la Slobozia. O reinterpretare a perfecțiunii lui Nichita Stănescu, despre care acesta spunea că nu atrage atenția, o oferă prologul ciclului de poeme, „Mă sperie femeia perfectă”. Poemul „Horror” devine un scenariu al fragilității cuplului, folosirea persoanei I plural susținând prezența acestui motiv literar. Fericirea este percepută aici nu ca o destinație finală, ci ca o stare temporară, fragilă, care poate fi ușor pierdută. Este revelat paradoxului fericirii; oamenii tânjesc după fericire, dar uneori, atunci când o au în față, nu știu cum să o primească sau cum să o trăiască. Fericirea este temporară, iar conștientizarea acestui fapt aduce neliniște, în loc de bucurie. Tema creației și a iubirii se împletesc în poezia „Despre mâini & înviere”, exprimând eșecul nașterii unui poem de dragoste. „Mitraliera” este un poem alcătuit din șapte versuri care amintește de invenția verbală stănesciană, exprimând impactul năucitor al iubirii asupra omului.

Ultimul poem al volumului, „Liniștea de a doua zi” („Liniștea de două zi/a ajuns deja/acasă/a făcut un duș/și-a desfăcut/bagajele/ brațele/picioarele/și așteaptă”) descrie telegrafic starea de spirit mereu dezirabilă, devenită un personaj absurd. Prin personificare, autorul subliniază faptul că liniștea nu înseamnă doar absența sunetului, ci este o stare activă, o entitate care face parte din existența cotidiană. Poetul evocă o rutină, o pregătire pentru instalarea în confort și familiar. Ultimul vers, „și așteaptă”, creează o tensiune subtilă, o neliniște ascunsă în această stare de „otium”, care poate sugera că liniștea este doar o stare temporară. Semnificațiile acestui titlu pot fi decriptate doar punându-se accentul pe sensurile sintagmei „a doua zi”. Raportarea la întregul volum ar putea oferi semnificația unui moment de tăcere și reflecție după o apocalipsă personală. Este un simbol al tranziției, al reînnoirii și al așteptării tăcute înainte de un alt început. Nașterea poetului în ziua potopului lui Noe întărește ideea că viața este o perpetuă alternare între distrugere și creație, iar liniștea de după un astfel de moment reflectă un spațiu de potențialitate și pregătire pentru ce va urma. De asemenea, „a doua zi” poate fi privită și din perspectiva unei relații de iubire care s-a consumat, după o dragoste intensă, rămânând o „liniște”, o stare de vid emoțional, poate de confuzie sau de resemnare. „Liniștea de a doua zi” ar putea fi percepută ca un moment de recalibrare emoțională, un timp al renașterii, al trecerii spre alte spații. Este un moment de așteptare, de suspendare între trecut și viitor. Poetul subliniază această stare intermediară în care vechiul s-a consumat, iar noul încă nu s-a născut complet.

Celelalte două grupaje de versuri ale volumului alătură la fel de curajos, sacrul și profanul, propunând o răsturnare a simbolurilor biblice, în tonalități care „se trag din mantaua” lui Arghezi. Personajele sacre sunt umanizate, văzute printr-o fiziologie bazală („Stâlpnicii”), obiectele sacre comunică democratic într-o geografie a banalului, a cotidianului. Probabil că „Fântâna” lui Marcel Duchamp ar putea fi un simbol vizual care ar defini universul versurilor din ciclul „Cruci & wc-uri”, născând controverse, scandalizând în egală măsură („Rața”, „Confesiunea toaletei”).

Poetul Romeo Aurelian Ilie e interesat nu doar de comunicarea cu transcendentul, ci și de relația cu inteligența artificială. „Fișa tehnică” a unui R.A.I. robotizat conține atuuri imbatabile, dar și riscuri care ar putea să reseteze din temelii această „creatură”. Astfel, poemul „I.A. – R.A.I. Fișa tehnică ” este un autoportret scris din perspectiva unui milenial sensibil, pentru o generație de cititori proaspeți, nativi digitali, care înțeleg lumea diferit.

„R.I.P. I.A. R.A.I. epilog”, redactat simbolic la persoana a III-a, este o artă poetică, o pledoarie împotriva depersonalizării, a pervertirii relației dintre om și tehnologie, într-o lume dominată de „mașinării”, în care persoana umană poate deveni un simplu cod sau un algoritm, pierzându-și trăsăturile esențiale care o defineau odinioară ca ființă emoțională și creativă. Gestul aruncării la gunoi poate fi citit ca o metaforă pentru depersonalizarea extremă: odată ce ființa umană este redusă la o funcție tehnologică, ea este tratată la fel ca orice alt dispozitiv high-tech, valorizată doar pentru utilitatea sa practică, iar când aceasta dispare, eliminată fără regret. R.A.I este un inadaptat în acest univers tehnologizat, acționând în afara normelor așteptate, luptând pentru recuperarea emoției și demascând goliciunea unei existențe robotizate. Libertatea și nemurirea devin niște valori lipsite de sens într-o lume care ignoră valorizarea emoției și a umanității:

„ I.A. R.A.I. s-a stricat

refuză să mai

răspundă corespunzător

la comenzi

vorbește neîntrebat

și spune lucruri stranii.

I.A. R.A.I. se ia și se aruncă

la coșul de gunoi

în locul special amenajat

dispozitivelor high-tech

uzate.

[…]

softul nu va mai

prezenta interes

va fi liber,

va fi nemuritor

și inutil.”

„Liniștea de a doua zi” este un volum care tratează tema comunicării cu transcendentul, dar și tema iubirii, Romeo Aurelian Ilie analizând dintr-o perspectivă lipsită de artificii stilistice criza identității și a sensului existenței, pledând pentru sensibilitate și frumos. Volumul are o prezentare grafică atrăgătoare care servește transmiterii unui mesaj curajos, liber, în acord cu esența profundă a textelor. „Liniștea de a doua zi” devine o provocare pentru cititori, de a regăsi și celebra aspectele fundamentale ale umanității.

prof. Loredana Stan