Hai să facem poezii,
Sumbre, cum mi-a zis odată o doamnă în sandale,
Divine ca frumoasa narcisiacă din rețele,
De caniculă și alte fenomene adiacente,
De anxietate și multe bucurii.
Când se vor termina cele despre care să compui
Vei prăji un pește ca Sylvia Plath.
Golden hour a trecut, mon amour!
Hai să facem poezii pentru copii!
Faci slalom printre poze cu marea, cu cafeluțe băute cu spor, printre rețete de castraveți covăsiți, videoclipuri cu sfaturi pentru a nu fi dependent financiar de partener și îți vine să te ascunzi în pat și să te ridici când vor rugini frunzele și cocorii se vor pregăti de plecare. Dar nu, trebuie să bifezi toate obiectivele vacanței, să reziști presiunii sociale de a avea un concediu minunat. Ai acum revelația că, despre acest lucru scria Ana Blandiana în jurnalul său, într-o consemnare din 3 septembrie 1988: „Nimic nu ne atrage spre mare, cu excepția nevoii de a fugi de aici și poate a fricii de complexele care ar rezulta din prejudecata că nu am fost plecați «în concediu»”. Iar în 4 septembrie 1988, scriitoarea consemna câteva rânduri care trebuie înțelese în relație cu mentalitățile epocii comuniste și contextul politic, deși natura umană nu a suferit schimbări radicale: „Hotărâm să nu mai plecăm nicăieri, să nu mai vedem oameni, relații, conversații. Deci încă un an fără mare, încă unul pierdut dintre puținii ani care ne mai rămân ca să ne bucurăm de exultarea vitală unde marea se confundă cu tinerețea și cu minunea de a fi viu..” Ana Blandiana avea 47 de ani, era o „vedetă” a lumii literare, era urmărită de Securitate, era dificil pentru ea să își permită luxul de a se ascunde de orice contact social. Pe tine, anonim al câmpiei Bărăganului cu pescăruși, porumbei și ciori, zilele de caniculă te-au răpus și te gândești că ai avut deja curajul de a exulta la frumusețea mării și a muntelui. Lume prea multă peste tot, căldură mare, monșer!
Ioana Pârvulescu este o personalitate remarcabilă a vieții culturale contemporane, fiind profesoară la Facultatea de Litere din Bucureşti, dar şi o scriitoare importantă, excelând în poezie, roman, eseu, literatură pentru copii. Și-a perfecționat publicistica timp de optsprezece ani, scriind săptămânal în cadrul rubricii din revista „România literară”, „Cronica optimistei”. Este coautoare a unor auxiliare de limba și literatura română, de nivel liceal, la editura Art Klett, contribuind la impunerea unui alt mod de predare a acestei discipline. Este prezentă în rețelele sociale, unde, spre exemplu, acum patru zile, promova masteratul pe care îl coordonează, de Teoria și Practica Editării (TPE) al Facultății de Litere din București.
Scriitoarea este dragă sufletului meu, având ocazia să interacționez cu domnia sa la târguri de carte și să primesc autografe pe cărțile pe care, de fiecare dată, le aștept cu mare plăcere. Scriam în 2020, la apariția romanului „Prevestirea” despre arta Ioanei Pârvulescu de a stăpâni poveștile, despre originalitatea cu care aduce în prezent un mit biblic, despre frumusețea iubirii senzuale pe care o descrie sensibil, rafinat. Astfel, Aurul pisicii, apărut recent la editura Humanitas și lansat la Salonul Internațional de Carte „Bookfest” duce mai departe tema iubirii, într-o carte dedicată dominant acestui sentiment, dar și relației dragostei cu timpul sau condiției umane.
Despre geneza acestui prim roman de dragoste al autoarei, vorbește ea însăși în „Câteva precizări auctoriale”, menționând că această carte a avut o variantă scrisă în perioada comunismului, din care a păstrat titlul și personajul motanului Sebastian, creând, după trei decenii, o poveste mai serioasă, mai matură, care se armonizează cu viziunea contemporană asupra vieții.
Romanul are o dedicație („Celor care care știu că orice dragoste e formată din timp, chiar dacă nu știu ce e timpul” ) care anticipează temele romanului și perspectiva tributară scriitorului Octavian Paz care considera că dragostea este „prizonieră în timp”.
Mottoul păstrat de la prima variantă a romanului este constituit de dialogul dintre tată și fiu, întâlnit în „Anii de drumeție” de Johann Wolfang Goethe, despre denumirea populară de „aurul pisicii” a piritei, atrăgând atenția asupra diferențelor dintre aparență și esență, asupra adevăratei naturi a timpului și a valorilor sale. Cartea lui Goethe revine simbolic în traseul narativ al romanului, acesta fiind autorul preferat al personajului masculin, Sebastian Severin, născut în 28 august, în aceeaşi zi cu scriitorul german. Compoziția bipolară a romanului este susținută de cele două etape importante ale iubirii dintre medicul veterinar Monica Mihuț și biologul Sebastian Severin, narațiunea realizându-se la persoana I, din perspectiva personajului feminin.
Romanul este melancolic, pentru că autoarea nu crede în poveștile de dragoste cu happy-end, și are structura unei lungi scrisori, scriitoarea simțind nevoia, ca în toate creațiile sale, unui interlocutor căruia să-i fie spusă povestea. Confesiunea Monicăi este adresată Soniei, rodul iubirii celor doi iubiți, care nu a trăit decât trei zile, naratoarea înfățișându-se în condiția de mamă, împărtășindu-i fiicei din experiențele sale de viață. La pagina 196, prin intermediul unui text emoționant, cu accente lirice, se prezintă tragedia mamei care se confruntă cu pierderea copilului său, din cauza unui destin nedrept. Enumerațiile, verbele la conjunctiv și condițional-optativ relevă tragedia unei vieți neîmplinite și a unui rol matern întrerupt brusc: „Pentru ei crezi în Dumnezeu și te rogi. Lor sănătate, lor bucurii, lor dragoste. Să-i aperi cu dinții, cu unghiile, cu anii,[…] zid în fața relelor lumii. Să-i salvezi. Nu știu unde ești acum, fetița mamii, dar aș fi putut să fac toate astea pentru tine.”
Cartea se deschide cu anunțul făcut la poliție de către Sebastian Severin, privitor la dispariția iubitei sale, având rolul unui prolog care complică aparent desfășurarea epică a celor două părți ale Aurului pisicii. Se poate vorbi și de existența unei simetrii între începutul și finalul romanului, reprezentate de reflecțiile naratoarei, care își descoperă umbra proiectată pe asfaltul unei alei, din care ciugulesc nestingheriți niște porumbei. Reflecțiile despre fragilitatea condiției umane, lipsa de substanță, consistență și permanență a vieții omului („Nu suntem decât umbră și ceață”), cugetările despre metamorfozele iubirii („Nu ne scăldăm niciodată în apele aceleiași iubiri”) au ecouri din filosofie, chiar dacă sunt prezente în gândirea unei femei pe care cărțile o plictisesc, dar conferă volumului un caracter sentențios, aforistic. Aceeași imagine cu umbra naratoarei încheie rotund desfășurarea epică a romanului și unește cele două perspective temporale (trecut-prezent) asupra poveștii de iubire. Începutul poveștii de iubire care nu iese din tiparele obișnuite se sfârșește atipic, în manieră fantastică, „în noaptea de după ziua lui și a lui Goethe ”, Monica trecând printr-o metamorfoză a condiției sale, întorcându-se în timp, trăind la 49 de ani în trupul unui copil.
Dimensiunea fantastică a cărții, problematica relației omului cu timpul sunt susținute de episoade narative importante (afecțiunea pentru câinele Kronos, călătoria la Sighișoara, de 1 ianuarie 2020, vizitarea turnului cu ceas, văzut ca o axis mundi, întâlnirea cu bătrânul ceasornicar, un înțelept care le decriptează imaginile simbolice ale celui mai frumos ceas din Transilvania, sorcovirea Monicăi care crede că va întineri pentru că a acceptat acest obicei, stricarea ceasului din locuința lui Sebastian etc.) dar și de coperta inspirată a volumului realizată de Mihail Coșulețu care valorifică motivele consacrate în roman: ceasurile și mecanismele din interiorul acestora, clepsidra, ochiul etc.
La nivelul compoziției romanului, se remarcă și delimitarea acțiunii în mici capitole separate de spații albe și de folosirea majusculei. Unele dintre aceste capitole au o relativă independență, putând fi citite autonom datorită existenței unei acțiuni captivante cărora pot fi atribuite mesaje sugestive sau descoperirii unor tipologii umane complexe.
Cartea are un fundal muzical important, reprezentat de titlurile și versurile unor melodii care o ajută pe Monica Mihuț să-și formeze „părerea despre viață” și să evadeze din prezent. Nu întâmplător, scriitoarea atribuie celor două personaje principale preocupări care denotă curiozitate culturală variată, în cazul lui Sebastian, naratoarea concentrându-se pe muzică și animale: „muzica mea și cărțile lui se întâlneau, cum avea să se întâmple de multe ori în anii petrecuți împreună”. Acțiunea romanului poate fi completată de audiția acestei „coloane sonore” originale care este prezentate și traduse la sfârșitul volumului („My mix”). ”Here Comes the Sun” este tema principală a dragostei pentru Sebastian. Melodiile și versurile, în limba engleză, franceză, spaniolă, pe care le ascultă Monica sintetizează o experiență umană trăită, rezumă o întâmplare sau conferă o semnificație morală unor evenimente. Scriitoarea mărturisea într-un interviu că și-ar fi dorit ca romanul Aurul pisicii să fie însoțit de un CD (așa cum s-a întâmplat cu romanul lui Éric-Emmanuel Schmitt, „Viața mea cu Mozart”).
Aurul pisicii este și un roman al dragostei pentru ființele necuvântătoare. Este interesantă prezentarea legăturii dintre animale și proprietarii lor, mulți dintre oameni fiind porecliți după animalele lor. Sunt inedite poveștile cu care se întâlnesc Monica și Maya, prietena ei, în cabinetul veterinar situat la subsol, care ascunde un univers întreg: frații care vin să trateze un fluture „bolnav”; câinele care a înghițit un prezervativ, semn al infidelității și motiv al abandonării animalului; cuplul format dintr-un bărbat solid și tatuat și femeia cu tocuri înalte, sâni siliconați, proprietarii unui cățeluș chihuahua alb, a cărui consultație se încheie cu leșinul stăpânului și cu o unghie mov, lăsată pe masa de tratament; femeia gravidă care voia o programare pentru o ecografie, dar venise la un cabinet veterinar; pictorul și maidaneza botezată „Laura doi” (strigată Doi), pentru că „Laura unu” era un tablou al lui Giorgione; „Spionul” cu nume de actor, Florin Zamfirescu, care își pierdea mereu o pisică inventată, încercând astfel să o cucerească pe Monica.
Motanul Sebastian apare în ultima parte a romanului și este cadoul tizului său uman pentru Monica metamorfozată în copil. Pisicul se rătăcește în autobuz și este recuperat cu ajutorul actorului care strălucise în rolul câinelui, în piesa de teatru regizată de Yuri Kordonsky. Deși numele actorului nu este precizat, acesta este ușor de identificat, Marius Manole, după rolul despre care se vorbește și acum, deși spectacolul „Inimă de câine” nu se mai joacă: „Pe cel de pe scaun îl văzuserăm împreună cu vreo 10 ani înainte în Sarik.[…]Arăta la fel de tânăr, cu obrazul neted, cu părul ceva mai lung, dat după urechi și un breton, dat pe-o parte și el. Întâlnirile cu actorii ieșiți din rol, oameni ca toți oamenii, mă fascinează, eu sunt campionii metamorfozelor și mă întrebam cât din personajele cu care se identifică le rămâne sub piele. Actorii mari, artiștii mari au o modestie reală care mă uimește din cale-afară. […]Mi-a trecut fulgerător prin minte că fostul câine prindea acum pisica. […]Sebastian i-a mulțumit actorului, puțin surprins, pentru că îl recunoscuse și el, […]” Se evidențiază fascinația naratoarei pentru metamorfozele prin care actorii trec și admirația pentru abilitatea actorilor de a se adapta, de a prelua diverse identități pe scenă.
De altfel, motivul metamorfozei este unul recurent, apărând obsesiv în roman, de la transformările din mitologie și povești, până la celebra nuvelă cu același nume: „Într-adevăr, viața e metamorfoză, poate că era cel mai important lucru pe care mi-l spusese el. Discutaserăm îndelung Metamorfoza lui Kafka […]pe care Sebastian a încercat s-o gândească ca pe un film al evoluției biologice dat înapoi. O lege implacabilă a involuției.[…]Eu eram gândacul. Trebuia să renunț la tot trecutul și la orice speranță. Aveam să mă mulțumesc să-i fiu alături.” Reflectând asupra lecțiilor învățate din experiența prin care trece, naratoarea își dezvăluie lupta interioară și procesul de acceptare a unui destin dificil, găsind sens în a fi alături de Sebastian, chiar și cu această nouă identitate, bărbatul condamnând-o pentru că l-a părăsit. Monica Mihuț este o ființă rațională și încearcă să găsească explicații logice ale întoarcerii în timp, în chipul unui copil: efectul vaccinului anticovid, pierderea minții, moartea sa și ajungerea în iad, niciuna dintre aceste soluții neputând fi acceptată pentru ceea ce trăiește femeia.
Aurul pisicii este și o pledoarie pentru frumusețea vieții, pentru trăirea ei plenară, cu autenticitate, dar și o meditație despre vârstele omului, despre natura surprinzătoare și uneori copleșitoare a vieții: „Abia acum înțelegeam ce bine e să îmbătrânești”; ”[…]maturitatea înseamnă să-ți înțelegi plânsul”; „Problema cu viața e însă că te pune în situații pe care ești obligat să le crezi măcar tu”; „[…]în viață te poți trezi dintr-o dată și cu lucruri care par să nu i se mai fi întâmplat nimănui, care nu sunt în nicio carte, despre care nu se suflă o vorbă”.
Aurul pisicii este și un roman al iubirii trupești: „ne iubeam ca și cum supraviețuirea speciei om depindea de noi”. Erotismul acestor scene are o poezie firească, lipsită de mecanica gesturilor amoroase și de vulgaritate, fiind parte integrantă a vieții: „[…]mă scufundam ca-n apă în brațele lui” .
Aurul pisicii este și un roman al elogiului științei, al biologiei, naratorul descriind acțiunea cu un ochi al cercetătorului, observându-se competența în domeniul pe care Sebastian Severin îl reprezintă, fiind profesor la Facultatea de Biologie. Apoptoza, eliminarea celulelor prin moartea lor programată este o teorie prezentă în conversațiile personajelor principale ale cărții: „în fiecare celulă există o enzimă care e numește caspază. Ea funcționează ca o «foarfecă moleculară». Într-o celulă normală caspaza este inactivă și celula trăiește bine-mersi. Atunci când celulei i-a sunat ceasul, caspaza se activează și începe să «taie» anumite rețele de proteine în celulă, declanșând moartea programată, apoptoza.”
Așadar, cel de-al cincilea roman al scriitoarei Ioana Pârvulescu este, după cum afirmă Mircea Cărtărescu, cea mai contemporană operă de ficțiune a autoarei, prezentând o dragoste trăită vreme de nouăsprezece ani, sub semnul metamorfozei ființei, al schimbării vremurilor, al coexistenței contrariilor în care iubirea poate fi inventată de muzică, dar și de biologie.
prof. Loredana Stan
Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023
O dimineață de luni care arăta ca o femeie năzuroasă. Marea era departe chiar și în gânduri. Mirosul nisipului și al sării fugise de pe corpul tău. Era cald. Muncitorii erau pe schele. Se grăbeau să termine treburile și banii. Multe erau pe dos. Doar în „rețele” viața era frumoasă. Scriitori se nășteau, se gratulau de la înălțimea intelectuală a elitelor. Cuvintele îți erau de prisos, asediate, așteptau să le primească cineva în vreo gazetă. De făcut poezie nu mai era timp. Se citea din „Aurul pisicii” și se remarcau niște panseuri inteligente: „Anii de femeie ar trebui socotiți ca cei de câini și de pisici, trec mai repede”; „oamenii seamănă sau măcar vor să semene cu cărțile care le plac.” Femeile și cărțile se întâlneau în rândurile scrise de altcineva. Cineva era de acord cu opinia ta că bărbații îmbătrânesc frumos.
Pe la amiază au apărut listele cu nume și note. Note frumoase, mai puțin frumoase, posesorii lor erau bine, scăpaseră de încă o etapă din viață, puteau trece mai departe. Felicitările curgeau, era inflație de emoticoane generoase, se dăruiau încă o dată inimi din inimă, se vorbea despre diplome și se scriau mirări despre timpul care a fugit ca în opere literare celebre. Însă acum era timpul pentru o altă despărțire. Despărțire de niște ființe care erau în fața unor porți ale maturității sau erau „pe mare și învățau mersul pe valuri, în picioare”. În fața porților sau pe mare, ei mergeau înainte. Și dintr-o dată vorbele lor au dat un sens zilei neplăcute. Lumea părea frumoasă peste tot. Cuvintele tale puține și sărace puteai să le dăruiești lor. Să le spui că iubirea se învață treptat, și ei sunt maeștri la asta. Despărțirea asta era frumoasă, altădată scriai despre „toamnă multă și ape fără lacrimi”, acum era o vară rodnică, a sentimentelor și trăirilor neprefăcute.
La ceas de seară te vei gândi tot la ei. Îl vei însoţi cu gândul pe fiecare, vei imagina scenarii fericite, vei desena din vorbe tablouri frumoase. O zi de luni cu vorbe întoarse la cei care le merită. Premiile și distincțiile tale sunt scrise în suflet.
Volumul Anei Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 închide o trilogie a literaturii memorialistice a autoarei, începută în 2013 cu Fals tratat de manipulare și cu Soră lume (2020).
Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 a fost publicat la editura „Humanitas”, având un succes de public, dar obținând și o recunoaștere a breslei, instituțională, primind premiul Cartea Anului acordat de revista „România literară”, premiul revistei „Observator cultural”. De asemenea, în 23 mai 2024, se anunța că poeta, prozatoarea și eseista 𝐀𝐧𝐚 𝐁𝐥𝐚𝐧𝐝𝐢𝐚𝐧𝐚 a fost recompensată cu 𝐏𝐫𝐞𝐦𝐢𝐮𝐥 𝐏𝐫𝐢𝐧𝐭̧𝐞𝐬𝐚 𝐝𝐞 𝐀𝐬𝐭𝐮𝐫𝐢𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐋𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐭𝐮𝐫𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚𝐧𝐮𝐥 𝟐𝟎𝟐𝟒 : „Autoare a peste 30 de cărți de poezie, romane și eseuri traduse în peste 25 de limbi, Ana Blandiana (născută la Timișoara, la 25 martie 1942) s-a impus în fața altor 38 de autori care au concurat pentru acest premiu, care la ediția trecută a aparținut scriitorului și traducătorului japonez Haruki Murakami.”
Cariera Anei Blandiana cuprinde multe distincții și premii literare de referință, fiind un nume important nu doar în domeniul cultural, dar și o instanță morală, un reper de integritate în viața politică românească, de după 1990. A condus Alianța Civică între 1991-2001, a fondat alături de soțul său, Romulus Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România.
Literatura confesivă a Anei Blandiana mi-a fost adusă în atenție de o elevă din clasa a XI-a, sensibilă și pasionată de cărți, care a ales să prezinte opera publicată în 2013, în cadrul orelor dedicate lecturilor din afara programei școlare. Ea mi-a vorbit cu emoție despre sentimentul vinovăției pe care l-a avut scriitoarea, din cauză că nu a apucat să-și cunoască mai bine tatăl, după ce acesta s-a întors din închisoare, în cele câteva luni de libertate pe care a mai apucat să le trăiască. Despre vina și pedeapsa de a nu-și înțelege tatăl, suferințele sale, dintr-o perspectivă matură, vorbește scriitoarea Ana Blandiana și în jurnalul său apărut în 2023, un element de convergență al volumelor de memorii: „În acele câteva zeci de zile dintre mijlocul lui august și mijlocul lui octombrie, în care am fi avut prilejul, ultimul și pentru eternitate pierdutul prilej, de a-l cunoaște pe tata, pe care nu-l mai văzuserăm de când eram copii, de a-l înțelege pe tatăl nostru încă tânăr […]. Am fi avut prilejul să-l înțelegem cu mintea noastră, aproape adultă. Faptul că n-am făcut-o este vina care niciodată nu mi se va șterge și, în același timp, pedeapsa care niciodată nu mi se va ridica. […] singurul fel în care am putea fi iertați pentru suferința și singurătatea tatei de atunci este să nu ne-o iertăm noi înșine niciodată.”
Scriitoarea își prezintă cea mai recentă creație drept cea mai groasă carte a sa (având 534 de pagini), dar și cea mai liberă, fiind un jurnal al ultimului an de comunism, început în data de 31 august 1988, când a primit cea de-a patra și ultima interdicție de a mai scrie: „Nu era vorba, așa cum bănuisem de altfel, numai de interzicerea rubricii din «România literară», ci și de interzicerea oricărei publicări, ba chiar a simplei apariții a numelui”.
Scrisă pentru a nu fi publicată, pentru a suplini literatura pe care nu o mai putea încredința tiparului, Ana Blandiana mărturisește că această carte a rămas necitită vreme de 32 de ani, la stadiul de însemnări închise între copertele unor caiete, considerate de autoare neimportante. Odată redescoperite aceste caiete, citite şi analizate din perspectiva prezentului, au înfățișat autoarei aspecte cumplite ale ultimului an de comunism, o realitate pe care memoria o edulcorase, peste care uitarea așezase un văl protector. Din această perspectivă, volumul a apărut la momentul potrivit, dedicat fiind mai ales celor care nu au trăit în comunism, celor tineri, care nu conștientizează că libertatea nu a fost, cum este astăzi, un drept natural. Pentru acești cititori, cartea realizată și ca un „portret al epocii” iese din determinările unui jurnal riguros (așa cum precizează autoarea în „Cuvânt înainte-cuvânt după”) și se transformă într-o literatură fantastică, a absurdului. Scena comunicării interdicției de a mai publica, în baie, de către Zigu Ornea, pe fundalul sonor al apei curgând în chiuvetă, de teama microfoanelor care ar fi putut capta discuția periculoasă, pare desprinsă „din cele mai proaste filme cu ilegaliști”, după cum suprarealiste, de neînțeles pentru secolul al XXI-lea pot fi scrisul și cititul la lumânare, relațiile sociale cultivate „pentru obținerea unui nivel de trai puțin peste media mizeră”, demolările, mutarea foștilor țărani în blocurile de la marginea Bucureștiului sau interpretarea unei cărți pentru copii, cu motanul Arpagic, drept literatură subversivă, motivul real al suprimării, vreme de opt luni, a activității literare a Anei Blandiana. Toate aceste evenimente descrise în jurnal, cu exactitate, din perspectiva scriitoarei, omului, femeii și soției Ana Blandiana, nu mai aparțin în prezent vieții, ci istoriei, relația individului cu timpul, fiind o temă dominantă a acestui volum, ce explică și semnificația titlului. Trecutul acesta care este readus la viață are ecouri și în prezent, răul metamorfozându-se sub atâtea chipuri, nemaiavând granițe: „După 30 de ani în care totul s-a schimbat – și chiar și Răul care a reușit să se transbordeze în întregime dintr-o epocă în alta pare nou și aproape de nerecunoscut -, cantitatea de absurditate și de umilință cuprinsă în aceste pagini nu mai aparține vieții, fără să fie în stare să aparțină istoriei, este un no man’s land nerevendicat de memorie, o diateză neacceptată de gramatica eternității: mai-mult-ca-trecutul.”
Volumul are și o funcție cathartică, terapeutică, fiind un loc în care autoarea să-și poată elibera revoltele, care să nu transpară în literatura sa adevărată. El va suplini nu doar literatura, ci și publicistica pe care scriitoarea o practicase în „România literară” vreme de douăzeci de ani, înregistrând minuțios „tabloul degradării fizice și spirituale”, ca mărturie pentru timpurile viitoare. Mai-mult-ca-trecutul are și o valoare documentară, înfățișând o condiție colectivă, înregistrând ca un proces-verbal „umilințe colective, naționale, adesea atât de profunde și de subtile, de absurde și de sofisticate ”.
Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 are atât o dimensiune etică, dar și estetică, dezvăluind și în aceste pagini memorialistice o scriitoare profundă, sensibilă și angajată în explorarea continuă a condiției umane. Ana Blandiana își exprimă gândurile și trăirile cu sinceritate și vulnerabilitate, având curajul de a arăta cititorilor dimensiunea sa umană netrucată, neînfrumusețată, făcând din fiecare pagină o poezie valoroasă a cotidianului, înnobilată de o estetică a urâtului „devenit obișnuință”.
Stările depresive, „depresiunea sufletească”, anxietățile generate altădată de disperări de natură estetică sunt în aceste pagini greu de depășit din cauza conștientizării inutilității efortului său de a-și „economisi viața” pentru scris. Există un conflict interior permanent între vocația artistică și responsabilitatea socială. Autoarea consideră că, pentru ea, singura formă de umilință este imposibilitatea de a scrie, scrisul fiind unica modalitate de rezistență împotriva dificultăților. Obsesia lipsei de solidaritate a breslei scriitorilor, a intelectualității, a societății românești în general, absența gesturilor curajoase în fața unui regim opresiv, din cauza fricii, învinovățirea că nu a făcut destul pentru a triumfa adevărul și libertatea, judecarea sa de către posteritate, sunt teme de reflecție ale acestui jurnal. Admiră gesturile de disidență ale lui Mircea Dinescu, îi apreciază pe cei făcuți „din același aluat”, în stare să înțeleagă neacceptarea compromisului moral, expediază autorităților o scrisoare de protest împotriva condiției sale de scriitor interzis și se condamnă pentru faptul că nu a făcut destul pentru demnitatea umană: „Conștiința mea e că n-am făcut destul, că n-am făcut tot ce ar fi trebuit (și poate chiar aș fi putut) să fac, chiar dacă alții au făcut mult mai puțin decât mine, va accepta fără împotrivire judecata viitorului, oricât de nedreaptă va părea, pentru că nimeni nu-mi va putea cere vreodată mai mult decât mi-am cerut (fără să fi dat) eu însămi.”
Jurnalul poate fi citit și ca un roman al iubirii, în multiplele sale fațete (iubirea dintre soți, afecțiunea față de mamă, comunicarea caldă cu Geta, sora sa). Întrebată dacă există în carte vreun personaj față de care autoarea a fost nedreaptă, aceasta a răspuns că soțul său, ființa cea mai apropiată, a suferit alături de ea, i-a temperat entuziasmul și acțiunile care le-ar fi putut pune amândurora în pericol libertatea: „ceea ce constituie esența legăturii și chiar a dragostei noastre este că el se zbate în permanență să mă oprească, iar eu mă zbat în permanență să îl pun în mișcare. Cel mai simplu și poate cel mai înțelept ar fi să conchidem că ne completăm reciproc, că astfel între elanul meu sinucigaș, și prudența lui, tinzând să atingă cota zero a rezistenței, se realizează un compromis supraviețuitor.” Permanenta preocupare a soților este scrisul, dedicându-și o mare parte din timp acestei activități: „viața noastră se deosebește esențial […], nu numai pentru că nu aveam de povestit nașteri și morți, ci pentru că singurele noastre cifre erau ale cărților scrise, tot ce conta, tot ce rămânea în afara vieții și a morții.”
Neplăcerile vieții cotidiene (statul la coadă la benzină, la alte produse necesare subzistenței, repararea mașinii, culesul fructelor de la Comana, făcutul țuicii, vizitele la Gogu Rădulescu, un om politic al epocii comuniste, diverse comisioane făcute lui Gellu Naum, Geo Bogza etc.) nu reprezintă decât un timp pierdut pentru scris, Ana Blandiana se simte vinovată atunci când soțul său nu scrie, considerând că Romi (Romulus Rusan) e nevoit să plătească pentru întâmplările vieții acesteia. Într-o consemnare din 13 octombrie 1998, diarista prezintă imaginea fericită a celor doi soți, o plimbare prin pădure exprimând măsura armoniei depline, în acorduri lirice: „Ne întoarcem ținându-ne de mână pe sub luna subțire pe cerul subțire pe cerul limpede, cântând cântece pe versuri de Eminescu („Somnoroase păsărele”, „Mai am un singur dor”). Pare incredibil și exagerat, dar, imediat ce rămânem absolut singuri, suntem fericiți. Dacă am putea să nu ne mai amintim niciodată că există și alți oameni pe lume, că lumea însăși există numai în geografie, nu în istorie.”
Emoționante sunt paginile în care este portretizată mama Anei Blandiana, în încercarea de a-i înţelege evoluţia acesteia, scriitoarea mărturisind că s-a folosit de proza lui Marin Preda, după cum drumul de la ficțiune la realitate s-a produs și în sens invers, imaginea mamei fiind cea care a ajutat-o să îl accepte și să nu îl judece aspru pe prozator. Iată cum încă o dată se dovedește că granița dintre literatură și viață este atât de fragilă, Mai-mult-ca-trecutul putând fi citit și ca un roman, în care persoanele numeroase care populează acest univers se transformă în personaje despre care povestește o instanță subiectivă, dar dintr-o perspectivă sinceră, netrunchiată, stăpână pe adevărul său.
Dacă poeziile (spre exemplu, cunoscute creații, „Ar trebui”, „Descântec de ploaie”) Anei Blandiana înfățișaseră cititorilor profunzime, sensibilitate, o explorare complexă a temelor existențiale, confesiuni tulburătoare, intime, prezente în jurnal oferă acces la universul interior al omului. Astfel, volumul memorialistic valorifică din plin dimensiunea umană a unei artiste remarcabile. Condiția de femeie care se îngrijește de universul casnic, având preocupări asemănătoare atâtor ființe umane o anonimizează, coborând-o de pe un piedestal iluzoriu, aspect pentru care se revoltă în unele pagini, regretând că toate activitățile din afara scrisului nu-i pot da plăcerea pe care i-o oferă scrisul: „Cele două ore le-am petrecut aproape fără să-mi dau seama cum trec în bucătărie, făcând o tartă cu căpșuni, fără de care aș fi putut trăi foarte bine […]. Mă apucă însă din când în când un fel de regret că nu fac nimic pentru a mă bucura de ceea ce se numește viață. Că nu fac nimic cu frumusețea mea, de exemplu, sau că nu mănânc, sau că nu mă plimb.[…]. Fiecare dintre aceste ocupații m-ar plictisi și obosi în scurtă vreme, niciuna dintre ele nu se compară nici pe departe în ceea ce privește plăcerea pe care e în stare să mi-o ofere scrisul, dar faptul că pentru ele nu-mi rămâne niciodată timp, faptul că ele îmi sunt în permanență interzise de mine însămi sau făcute în grabă, pe furate, le mărește în mod artificial savoarea bănuită și le transformă într-un fel de fructe visate tocmai pentru că sunt interzise.[…] Am stat deci două ore în bucătărie (nici măcar muzică nu mi-am pus) ca o proastă[…]”
Ritualul autumnal de a face conserve, de a pune murături devine o necesitate, în condițiile în care mijloacele financiare ale familiei sunt amenințate de interdicția de a mai scrie și devine umilitor timpul pierdut cu activitățile gospodărești. O seară în care cârpește o haină veche a soțului, cu pisicul Blondel în poală, nu are nimic romantic, ci presupune o voluptate a acceptării unor vremuri dificile, a iminenței sărăciei. Scriitoarei i se pare ciudat că Virginia Woolf a prăjit un pește, înaintea sinuciderii, iar în 22 august 1988 notează: „[…] e ora 1 și încă nu m-am apucat de scris, în schimb sunt deja obosită de munca fizică, de treburile mărunte: am udat grădina cu găleata, am făcut mâncare, veșnicul pește prăjit al Virginiei Woolf…”
Diarista are nostalgia unei familii mari doar în preajma Crăciunului, fiind singurul prilej din an în care și-ar fi dorit să aibă copii. Sunt câteva adnotări în care autoarea se observă prin prisma feminității sale, a frumuseții, considerând că aceasta este una din una dintre sursele naturii sale iradiante, în zilele când „e aprinsă lumina” în sine. Afirmația colegelor, la întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, „că dintre toate fetele eu sunt cea mai tânără și cea mai frumoasă” o bucură nespus, deși e conștientă „de emoția de natură politică”. Firea ei liberă, exuberantă, este revelată de mărturisirea plăcerii de a dansa: „Îmi place să dansez, cred că, dintre toate distracțiile imaginabile, cel mai mult îmi place să dansez. Este o plăcere a mea, absolut fără legătură cu partenerul, și dacă regret ceva din viața mea este că nu am dansat mai mult, că am dansat de fapt atât de puțin, că m-am dedat atât de rar acestei atât de nevinovate dezlănțuiri.”
Cel mai recent volum memorialistic al Anei Blandiana își întregește valoarea de mărturie a ultimului an de dictatură și prin prisma portretelor unor personalități mai mult sau mai puțin importante ale acelor vremuri. Astfel, Blandiana împărtășește amintiri din viața sa personală și profesională, dezvăluind momente semnificative care au influențat evoluția sa. Portretele lui Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Augustin Buzura, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Geo Bogza, Gellu Naum, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Ion Dodu Bălan, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Doina Uricariu etc. sunt realizate în tușe mai groase, în lumini și umbre, reflectând experiențele de viață ale autoarei. Imaginea lui Mircea Dinescu este a unui poet curajos, care face acte de disidență și este urmărit de Securitate. De altfel, Securitatea este în carte un personaj în sine, omniprezent, instituind teroarea, urmărindu-i cu mijloacele specifice de intimidare și amenințare și pe Ana Blandiana și Romulus Rusan. Criticul literar Nicolae Manolescu este caracterizat și prin perspectiva duplicității din viața privată, dar și a oscilării între a o susține pe scriitoarea interzisă și a evita semnarea unei scrisori de solidarizare. Gellu Naum este înfățișat și în viața reală în cheia unui scriitor suprarealist, autoarea „pedepsindu-l” pentru ironia cu care vorbește de Mihai Eminescu. Despre Ion Dodu Bălan și Fănuș Neagu diarista precizează că atingerea lor te maculează, povestind despre un concediu la mare alături de alți scriitori. Scrie și despre disidența lui Dan Deșliu, despre arestarea ziaristului Petre Mihai Băcanu, despre interzicerea poetei Angela Marinescu și firea ei atipică, despre frica față de sistem a unui om al sistemului, Gogu Rădulescu.
De asemenea, sunt multe pagini relatate cu umor, în tonuri senine, care echilibrează reflecțiile grave, morale, cu momente de optimism. Dialogul din spital, dintre Geo Bogza și vecinul de cameră, amândoi având o vârstă venerabilă, urându-și sănătate și fericire până la adânci bătrâneți îi stârnește râsul autoarei. Scena înmormântării pădurarului „cel gras și afacerist”, descrisă în tonuri tragicomice înfățișează o lume a satului în care tradițiile s-au pervertit. Vizita actorului Victor Rebengiuc și a fiului său la Comana, plecați „să facă cumpărături de fructe și legume pe șosea” evidențiază capacitatea autoarei de a găsi frumusețe în situațiile complicate ale vieții cotidiene. Descrierea orașului Fetești redă cu umor și ironie o experiență cotidiană, în care căutarea banalului se transformă într-o aventură plină de detalii absurde și neașteptate. Ana Blandiana reușește să capteze esența vieții cotidiene din provincie, oferind totodată o critică subtilă a realităților economice și sociale: „Am oprit la Fetești, unde Daniela Crăsnaru ne spusese că se găsesc chiloți (!), dar bineînțeles n-am găsit, ne-am ales doar cu o oră pierdută într-un oraș canicular de câmpie, format dintr-o singură stradă lungă și prăfoasă de blocuri, în care am reușit să mâncăm câte un ștrudel cu marmeladă, să cumpărăm câte o pungă de detergent plină cu biscuiți (vreau să spun că biscuiții se vindeau în pungi imprimate cu nume și reclame de detergent) și să bem câte un suc care la București costă 2 lei, iar acolo se vindea cu 5,50.”
Ana Blandiana chiar și în literatura memorialistică rămâne o poetă profundă, viziunea lirică regăsindu-se în fiecare pagină a jurnalului său, fraza care condensează mesajul cărții fiind: „Viața mea, ca o haină uitată pe malul cărților.” Afirmația este o metaforă a vieții și a literaturii, surprinzând complexitatea interacțiunii dintre viața personală și angajamentul intelectual.
prof. Loredana Stan
Cuvântul academic este omniprezent. Mulți îl folosesc drept un sinonim pentru educațional, educativ, dar în DEX are sensul 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.
Având în vedere că suntem o țară de academicieni, se explică folosirea lui.
Așa că mai ușor cu parcursul academic !!!
Astăzi a murit Ismail Kadaré, cel mai mare scriitor albanez și autorul care ar fi meritat premiul Nobel. E lăudabil că rețelele sociale s-au umplut de copertele cărților sale și de informații despre opera sa, apărând și clișeele inevitabile cu „suntem mai săraci”, „cu profundă durere” etc. Uneori nici oamenii literelor nu sunt foarte inspirați.
În altă ordine de idei, azi a fost proba de română, la bacalaureat. Subiectele au fost ușoare, nu ar fi trebuit să ridice probleme elevilor care au învățat. Textul memorialistic de la subiectul I A i-a aparținut lui Gabriel Dimisianu, criticul literar, directorul adjunct al revistei „România literară” despre care citesc zilele astea în jurnalul Anei Blandiana, „Mai-mult-ca-trecutul”. Intersecții literare drăguțe despre care nu poate vorbi multă lume în era superficialității, a grabei și a imposturii. Bineînțeles că subiectele de la bac au apărut imediat fotografiate pe internet, iar emisiunile matinale de radio citeau, comentau, satirizau perlele de la evaluarea națională. Se așteaptă cu interes și perlele de la bac. „O, ţară tristă, plină de humor.” (George Bacovia, Cu voi)
Cumpărasem bilet pentru această piesă în urmă cu o lună și eram curioasă cum va arăta noua adaptare regizorală, după interpretarea clasicizată a celor trei „monștri sacri”, Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică. Puțin a lipsit să nu uit de acest spectacol, dar m-am mobilizat adecvat și am ajuns la locul faptei, beneficiind și de o discuție drăguță cu un șofer de taxi care și-ar fi dorit să vadă și el piesa de teatru. Mi-a spus că mai dusese pe cineva la sala unde avea loc evenimentul și că a fost un noroc faptul că nu a coincis data reprezentației cu meciul de fotbal în care joacă echipa națională. L-am asigurat că s-ar fi găsit public pentru teatru, că meciul poate fi văzut în reluare, dar acest eveniment artistic ar putea fi reprodus cu greu, la Slobozia. Contextul acestui eveniment cultural poate fi complet dacă precizez că evenimentul nu a fost anunțat pe rețelele sociale, sala era plină, foarte răcoroasă, doamnele erau elegante, unele, în posesia unor evantaie cu pene, mirosea frumos, lumea era politicoasă, un domn îmbrăcat în straie bisericești a așteptat cinci minute până să ceară voie să intre la locul său, se verificau telefoanele, se poza decorul. Piesa a început direct, (fără anunțul privitor la închiderea telefoanelor și la interdicția de a face fotografii), cu o melodie care crea sugestia melancolică a imersiunii într-o epocă veche. Jocul actoricesc s-a legat mai greu la început, nu se auzeau bine replicile actorilor, sala trimitea un feedback greoi sau nepotrivit (inadecvarea aceasta a publicului este prezentă mereu, fie se fac poze în timpul reprezentației sau sună niște telefoane, se aplaudă și se râde naiv, se comentează ca la cinema), dar momentul de grație s-a produs, Horațiu Mălăele, Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu au jucat magistral, respectând spiritul piesei de teatru, grație montării lui Horațiu Mălăele. Am remarcat cu încântare prezența în distribuție a lui Matei Constantin, fiul celui mai sus menționat, zâmbetul său, scenele în care se adresa afectuos tatălui din teatru și viață au cucerit publicul.
Piesa își păstrează actualitatea prin replici care se încarcă de noi semnificații în prezent. Regizorul a știut să valorifice contextul social, istoric, recent, generând noi teme de reflecție sau surse ale comicului, astfel că granița dintre grav și comic este adesea volatilă. În condițiile eforturilor actuale pentru toleranță interumană, interetnică, piesa scrisă în 1932 este o pledoarie pentru iubire, inteligență și libertate de gândire.
Mi-a plăcut acest „Take, Ianke şi Cadâr”, pentru că aduce pe scenă spiritul epocii interbelice, frumusețea unei lumii în care oamenii aveau timp să se bucure de valorile adevărate ale vieții, pentru firescul și naturalețea jocului actoricesc. Aplauzele de la sfârșitul spectacolului au confirmat calitatea reprezentației teatrale, momentul sărbătoresc al deschiderii șampaniei fiind prelungit în fața publicului care a fost „botezat” original, Horațiu Mălăele arătându-și respectul pentru spectatori prin aruncarea propriei pălării în sală, într-un gest care are semnificația unui „Chapeau!”. Au fost nouăzeci de minute petrecute agreabil, care au zburat într-o clipă.
La doi ani după romanul „Repetiţie pentru o lume mai bună” (2022), scriitorul Mihai Radu revine în peisajul cultural cu Respiră!, operă apărută la editura „Polirom”, în colecția „Ego. Proză”. Cel mai recent roman al scriitorului Mihai Radu a stârnit controverse în breasla literară, dar a fost foarte bine primit de public la Salonul Internațional de Carte Bookfest, fiind pe locul al doilea în topul vânzărilor editurii „Polirom”, în prezent, cartea beneficiind de un nou tiraj, aflându-se în topul vânzărilor volumelor de ficțiune.
Despre jurnalistul și scriitorul Mihai Radu am scris în cronica romanului anterior, analizând, de asemenea, imaginea tragică asupra vârstelor omului, tonalitățile diferite sub care este înfățișat spectacolul existenței umane.
Respiră!, este considerat de Cristian Fulaș o nuvelă care l-a lăsat cu „gustul amar al lipsei de semnificație, al murăturilor îndesate într-un borcan, al unei dulceți de gutui prea fierte”, iar Dan-Liviu Boeriu consideră volumul un microroman, apreciind abilitatea acestui scriitor, singulară printre creatorii contemporani, de a surprinde psihologia ratatului. („Respiră! e încă o dovadă – dacă mai era nevoie – că Mihai poate face literatură din absolut orice subiect.”)
Mihai Radu, grație și profesiei de jurnalist, și-a păstrat „simțul enorm” și „viziunea monstruoasă” cu care vede lumea. Titlul cărții (îndemnul rostit ultimativ) atrage atenția asupra declinului societății contemporane, omenirea părând că își găsește cu greu o gură de aer cu care să se salveze, lumea nefiind un loc mai bun, indivizii, așa cum sunt descriși, părând că nu merită să supraviețuiască (parafrazându-i opinia lui Eugène Ionesco despre eroii lui Caragiale). Ilustrația și poza copertei romanului, aparținându-le Crinei Prida și lui Ingrid Maria, înfățișează un peisaj urban crepuscular, peste care se preling urmele unei explozii universale, cerul părând a se răsturna pe pământ. De altfel, imaginea cerului este des întâlnită în carte, ca și solitudinea bacoviană, (într-un oraș descris aproape expresionist) prezentă în momentele tensionate ale existenței. De pildă, Geo, unul dintre personajele principale ale cărții, este lovit de o mașină, pe o trecere de pietoni, într-un decor citadin pustiu, într-o „toamnă târzie, ploioasă” cu „un cer așezat cu curul pe oraș”. Privirea lui Geo „în sus la cerul înstelat” declanșează în Adina, celălalt personaj important al romanului, dorința de a părăsi „accidentul întâlnirii” cu bărbatul, fost coleg de școală, o posibilă situație-intrigă a operei. Astfel, vibrația bolnavă, distructivă a lumii, pe care a vrut să o surprindă scriitorul, după cum preciza acesta într-un interviu, este miezul narativ al romanului, iar căutarea identității, una dintre temele sale principale.
Viziunea unei schimbări iminente, a unui rupturi, a unei falii care urmează să separe universurile în care viețuiește omul sunt punctele generatoare de substanță narativă, Mihai Radu aducând în fața cititorilor oameni care își construiesc identități în afara lor, cu care nu rezonează deloc, în care nu se regăsesc, complet străine și abrutizate. („E ireal, spusese Adina, și uneori irealitatea e ca o igrasie, ca o ciupercă, alteori ca un puf de păpădie. Geo a simțit că va începe ceva care o să-i schimbe viața. Ceva radical, cum e moartea.”)
Respiră! are 155 de pagini, prima sa versiune fiind realizată în 5-6 zile, după cum a mărturisit autorul. Romanul are o structură simetrică, deschizându-se cu un reportaj TV care transmite repetitiv o scenă inspirată din realitate, cu un tânăr care se autoincendiază după ce ieșise dintr-o casă de pariuri. Secvența va fi recurentă și în carte ca o replică la felul în care tragediile umane se transformă în evenimente banale sau ca un avertisment la adresa consumerismului care devorează esența umanității. Ultimul capitol al cărții încheie rotund opera, cu fragmente din reportajul realizat de Adina, în note senzaționale, îngroșând latura emoțională, despre tragedia pe care a trăit-o ea însăși. Sunt fragmente din „minciuni” sau adevăruri trucate pe care le livrează media, în epoca în care imaginea este suverană, iar senzaționalul produce audiență și bani. Astfel, narațiunea principală este încadrată de formatul mediatic, romanul acesta păstrându-și, ca toată proza lui Mihai Radu, aspectul de critică socială, mass-media având un rol crucial în formarea opiniei publice și în modelarea percepției realității. Finalul se armonizează cu tema căutării identității, a identităților ascunse, explorând ideea că pericolul și răul pot fi invizibile și infiltrate în cotidian: „câți monștri sunt printre noi chiar acum? Cătă suferință aduc ei celor din jur, câți ochi pândesc în noapte, câte brațe așteaptă să ucidă?”
Căutarea identității este atât o căutare a adevărului despre ceilalți, cât și o introspecție asupra propriei capacități de recunoaște a răului și de apărare împotriva lui. Există o disonanță între aparență și realitate, între ceea ce se vede și ceea ce este/există cu adevărat. Monștrii nu sunt vizibili și recunoscuți în mod clar, ci se ascund în umbre, sub masca unei normalități aparente.
Atât Geo, cât și Adina, își construiesc o imagine falsă despre sine, aparent, „ambii erau doi mari producători de viață și bucurii”, el joacă rolul bărbatului împlinit, cu familie fericită, care călătorește prin toată lumea, în realitate, trăiește cu mama bolnavă, din pensia ei, într-o casă care ascunde mizeria, impostura și boala, ea vinde povestea vedetei de televiziune de succes, „o pasăre mare, cu aripi imense, care-și survola maiestuoasă viața”, opulența camuflând micimea caracterului unui om care nu crede în idealurile profesiei sale, care-și desconsideră publicul căruia i se adresează și nu are împliniri nici ca mamă sau soție: „Astfel, Adina l-a privit pe Geo și a văzut […] un om urât, un prost, a trăit groaznica senzație că acel bărbat e consecința logică a băiatului cu care copilărise până la 14 ani, după cum ea era urmarea logică a fetei de atunci, care voia atât de multe tâmpenii și care nu făcea altceva decât să se gândească la sine ca și cum ar fi trebuit să fie ceva prețios: ea, viața ei, un tablou agățat în mijlocul lumii, bretonul pe care și-l aranja în fiecare clipă, […] părinții și bunicii care îi tot garantau că e frumoasă și deșteaptă, însă ea, seara, la culcare, se gândea la sine ca la o cutie cu viermi și nu știa de ce îi e rău, ce se ascunde înăuntrul său, ce e acel abur, ce e acel întuneric pe care îl simte în interior și care nu poate fi numit sub nicio formă suflet.”
Deznodământul romanului care aduce o rezolvare a ambelor tipuri de conflicte în capitolul 18, e prezentat cinematografic, cu imaginea aurorală a eroinei care simte nevoia unui „zbor dumnezeiesc”. Pășește pe stradă, purtând urmele confruntărilor prin care a trecut. Privită de ochi străini, afișând imaginea unei femei nonșalante, pe care nimeni nu o întreabă nimic, vede un teren viran în care un bărbat cu echipament de tenismen lovește cu mingea într-un zid și alege să preia modelul bărbatului, să joace tenis, într-o confruntare cu viața, cu propriul eu, secvența legându-se de interogațiile personajului din finalul romanului, despre identitatea celorlalți, dar, mai ales, a sa.
Deși Mihai Radu folosește în Respiră! schema unui thriller, din care nu lipsesc suspansul, ritmul narativ alert, existența unor conflicte care escaladează, romanul este, în esență, construit minuțios, în spatele replicilor cinice, secvențelor încărcate de agresivitate, a confruntărilor pe viață și pe moarte, se ascund parabole ale existenței, simboluri ale condiției umane, avertismente asupra problematicilor actuale. Discursul fragmentat, care amintește de teatrul absurdului, absența incursiunii în trecutul personajelor, dar și a unei construcții psihologizante a personajelor, fac parte din stilul unei scriitor matur care nu dorește să epateze, ci să spună lucrurilor pe nume, analizând minuțios fenomene sociale. Fiecare personaj, fiecare situație, reflectă fragilitatea vieții, oferind cititorului nu doar o poveste captivantă, ci și o meditație profundă asupra naturii umane, transformând romanul într-o oglindă a societății contemporane și a provocărilor ei.
prof. Loredana Stan
Mirabilissemper's Blog 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.