Mirabilissemper's Blog

La moment festiv, într-un spațiu larg, cu vedere la un substitut de mare, pe fundalul unui soare care murea, și care oferea un spectacol tăcut al frumuseții, s-au întâlnit niște promisiuni, cu trecutul și cei care se pregăteau să facă parte din istorie. Barierele dintre generații s-au estompat până când soarele s-a tot oglindit în ape și în fotografiile tuturor. Niște scări au oferit decorul pentru defilarea ținutelor și a trupurilor ravisante. Culori, texturi, picioare, brațe se aflau într-un areal romantic și mii de ochi priveau infatuarea tinereții, aducătoare de multe emoții. Apoi a început descătușarea dionisiacă. Muzici, lumini, șampanii, brățări aninate de încheieturi fremătătoare care se doreau mai puternice ca oricând. Și a fost bine. S-au prins hore ale sorții, s-a mâncat, s-au executat multe vicii, pentru că trebuia cheltuit stocul de energie. Aici și acum au fost și ei tineri, plini de iubire, zănatici, visători, având iluzia nemuririi. Mulți se vor fi gândit sigur și la secvența din celebrul film în care personajul matur le repeta celor tineri: „Carpe diem!”. Dar acum nu mai e loc și timp decât de zâmbete, îmbrățișări și gânduri bune.

P.S. A nu se uita și „O quam cito transit gloria mundi” („O, ce repede trece gloria lumii”).

Au fost întâlniri admirabile, urmează niște întâlniri emoționante. Oamenii sunt, de fapt, suma acestor intersectări existențiale. Îți schimbă viața sau nu, sunt providențiale sau simple rătăciri ale traiectoriilor personale, toate fac parte din tine. Primește-le în viața ta, privește-le cu discernământ și acordă-le importanța cuvenită! Bucură-te de ele sau aruncă-le între rebuturi!

Trec prin tine atâtea gânduri contradictorii, precum anotimpurile diferite care se perindă zilele acestea prin viețile noastre. E bucurie că s-a dus o experiență istovitoare, e împlinire că s-a întâmplat o vacanță frumoasă, e tristețe că vei juca din nou rolul sisific, e nostalgie după verde crud, e soare arzător prin care ai zărit palate somptuoase, e ploaie în care ai călătorit spre casa în care s-a născut Mozart, tânjind după acea muzică pe care ai găsit-o într-o încăpere cu podea vintage și ai putut alege instrumentul care să producă „sonuri” artistice, prin atingerea piciorului. La ceasul în care scrii năzbâtii de care ești tot mai conștient că nu interesează pe nimeni, se anunță vreme mohorâtă, schimbătoare, așa, ca o femeie care dimineața a râs, s-a bucurat de tot ce o înconjoară și la amiază a apucat-o depresia, fiind la un pas de distrugerea propriilor creații. E multă viață dincolo de text și în text. Păcat că nimeni nu a scris și nu a citit textul tău, nici măcar tu.

Suntem făcuți din frici, pe lângă apă și sânge: frica de a nu ajunge la timp într-un loc important, frica de a nu ieși totul cum vrei doar tu, frica de a nu se întâmpla ceva rău… În realitate, lucrurile ies așa cum trebuie să iasă și oricât te-ai da peste cap, totul se întâmplă cu un rost, le așază Cineva, conform unei logici subtile sau nu. Normal că și tu ești parte din arhitectura asta, dar touchul final e mai presus de tine. Atunci, parafrazându-l pe Nichita, te apropii de pietre și taci și apoi îți zici că ai făcut ce depindea de tine și întâmplă-se ce s-o întâmpla. Succes la toate meciurile!

Există oameni care mângâie cărțile cu o voluptate pe care nu o are nimeni altcineva decât pictorul Murivale. În fiecare zi după ce își udă florile, își povestește visele, vorbește cu ciorile pe care le cheamă, invariabil, Marinica, după numele prietenului mort, și își ceartă câinii, trece în bibliotecă unde citește versuri, răsfoiește albume de artă sau doar mângâie cărțile. Atât. Un om mângâie cărțile ca pe niște ființe dragi. Alți oameni fac din cărți niște trofee pe care le poartă pentru luarea aminte a celorlalți. Le cară prin genți, le așază pe bănci, în așteptarea momentului prielnic lecturii. Dă bine să fii cititor șef. Ești și ciudat, dar ești cool, în bula ta inteligentă. Alții nu vor cărți, își vâră căștile în urechi, butonează telefonul și capătă privirea abulică. Din când în când capul cade pe unde e loc și la cerere spun niște cuvinte, mormăie interjecții și privesc atunci când trebuie în altă direcție decât a ecranului gadgetului prea deștept. Toți încap în această lume. Maturi și tineri, prăpăstii din ce în ce mai adânci între aceste lumi. Punțile se trec greu.

Astăzi metaforele au fost la putere. S-a filosofat de la prima oră în fața unui public format și din domnițe cu ruj de culoarea vișinei putrede, umeri dezgoliți, cercei precum cercurile desenate în povestea lui Sorescu, dar și din domni volubili, șarmanți, cu umorul acasă. S-a trecut apoi la nostalgiile unui tânăr cuceritor care vorbea despre numărătoarea inversă, despre începutul sfârșitului vieții de licean. Nu s-a uitat nici ședința foto promisă într-un mediu acvatic precum cel din teatrul sorescian. S-a încheiat întâlnirea cu veteranii, discutându-se și despre expresia „lupta cu destinul” care e prea categorică pentru cineva, personajul nu luptă, caută destinul potrivit pentru el, cam așa ceva,.. Alți curajoși au cerut ieșirea din incintă și nu au primit un feedback pozitiv, așa că au privit o bucată dintr-un film cu un om care trăiește niște ”perfect days”. S-a propus ca realismul să fie tratat în relație cu filmul sau amânat până la noi ordine. Au mai existat discuții despre neica Stavrache care înnebunește pentru că iubirea de avere e mai presus de orice sentiment. Apoi a intrat în scenă Maiorescu și al său misoginism combătut de Sofia Nădejde. Apogeul zilei a fost reprezentat de băiatul frumos, cu breton revoluționar, care la ora unu p.m. visa la un weekend de colecție. Se cuvine a consacra această expresie și a ne dori un „weekend de colecție”, vorba juniorului mai sus amintit!