Mirabilissemper's Blog

Pe măsură ce mă cufundam în lectura romanului „Oamenii de pe peronul 5” (propus de membrii Cercului de Lectură „Animus”) mă gândeam că autoarea, Clare Pooley, ar putea fi o tânără ce cunoaște toată problematica generației young adult și că a scris această carte pentru a dezvolta politically correct aspecte de interes pentru societatea contemporană: diversitate etnică, culturală, de gen; cancel culture și libertatea de expresie; solidaritate și activism; conflictul între generații, dezvoltat prin divergența de valori, priorități și perspective asupra vieții, sănătatea mintală etc. Dar, parcurgând biografia autoarei, ușor de scrollat în online, citind Nota autorului de la sfârșitul romanului „Oamenii de pe peronul 5” am aflat că aceasta și-a publicat primul roman, Proiectul Autenticității, la 50 de ani, că se recomandă drept Bestselling Author, Blogger, Speaker, că a lucrat două decenii în publicitate și a folosit scrisul ca psihoterapie. Vorbind despre soțul ei și cei trei copii, mi-a plăcut felul jucăuș în care a legat condiția de mamă cu cea de scriitoare, încercând și prin intermediul Mulțumirilor de la sfârșitul romanului să pledeze în favoarea lecturii: „Această carte e dedicată celui mai mare, Eliza, dar vă rog să nu înțelegeți de aici că asta înseamnă că e copilul meu preferat. Bineînțeles că îi iubesc pe toți la nebunie și absolut egal. Însă aș dori ca Charlie să rețină că nu se va alege niciodată cu o dedicație pe o carte până nu face un efort să citească măcar una dintre ele!”

De asemenea, se pot identifica în roman și argumente în favoarea apartenenței autoarei la generația matură, etapă care pentru femei înseamnă „vârsta răzbunării”, a egoismului, a șansei unui „act doi victorios”. Iona, unul dintre personajele centrale ale cărții găsește drumul către acest act al vieții, „soprana” având astfel ocazia să cânte aria finală (formulă cu care își îmbărbăta „învățăceii” să lupte pentru drepturile lor), iar Clare Pooley identifică această „răzbunare” cu scrisul: „Mă înfurie la culme că, pe măsură ce îmbătrânesc, bărbații capătă distincție. Devin bărbați bine. În schimb, femeile devin invizibile. Dragile mele prietene, nu putem permite așa ceva. Trebuie să fim toate mai ca Iona. Ca și Iona, toate merităm un Act Doi Victorios. Al meu e scrisul. Am publicat primul meu roman la vârsta de 50 de ani și sunt recunoscătoare în fiecare zi tuturor cititorilor din întreaga lume care mi-au cumpărat și recomandat cărțile. Voi mi-ați îndeplinit, efectiv. toate visurile. Vă mulțumesc!”

Cartea este bine scrisă, prevalând mesajul moral, în sprijinul diversității umane, al toleranței, al încrederii în natura umană. Deși personajele trec prin experiențe care le schimbă radical viața, nu avem de-a face cu o carte a frământărilor sufletești, a dramaticelor conflicte interioare, ci cu una care se rezumă la călătoriile exterioare ale eroilor ficționali, la căutările exprimate prin dialoguri antrenante, descrieri lipsite de detalii plictisitoare. Nu este o carte doar despre iubire, ci este o carte a tuturor vârstelor, încercându-se realizarea unor tablouri ale diferitelor etape existențiale, cu vulnerabilități și câștiguri, grație personajelor care populează peisajul ficțional.

Tema călătoriei atât de exploatată în literatură, presupunând o căutare a sinelui, este reinterpretată, fiind transpusă în contemporaneitate, rescrisă ca un mijloc de aducere împreună, de celebrare a sociabilității individului.

Inspirându-se din propria viață, scriitoarea alege compartimentul 3 al unui metrou londonez și peronul 5, drept toposuri citadine ale intersectării unor existențe aflate în momente importante. Iona este personajul în jurul căruia gravitează acțiunea întregului roman. Este o femeie trecută de 50 de ani, fostă dansatoare de cabaret, la Paris, și care de 30 de ani este terapeutul unei reviste „Femeia modernă”. Pregătită de viață să răspundă întrebărilor privitoare la existențele altora, nonconformistă, protestatară de serviciu pentru drepturile minorităților sexuale și nu numai, fiind căsătorită cu o femeie care în prezent trăiește într-un azil din pricina bolii de care suferă, Iona a ajuns într-un punct al carierei în care este contestată din cauza vârstei, intrând în conflict cu generația tânără care domină redacția revistei respective. Atitudinea ei autoritară, dezinhibată, inițial, fără nicio grijă, trăind din inerția reputației din tinerețe o face să iasă în evidență și să fie o persoană dificil de abordat.

În vestitul compartiment 3, unde Iona are un spațiu pe care și-l „rezervă” cu nonsalanță, alături de câinele ei, Lulu, pe care îl poartă peste tot, stabilește relații, cunoaște, apoi se împrietenește cu oameni de vârste, personalități, statuturi diferite: Piers, Emmie, Sanjay, Martha. Fiecare capitol este construit în maniera cărților contemporane să reprezinte perspectiva unui personaj, purtând numele acestuia. Fiecare personaj se confruntă cu probleme existențiale, nimeni nu e pe deplin fericit, în ciuda imaginii pe care o afișează fiecare. Piers este tânărul din clasa de mijloc, finanțistul capabil să investească venituri considerabile în beneficiul clienților săi, dar nu e în stare să-și gestioneze propria viață, relația dificilă cu propria soție și nu poate opri panta descendentă pe care se află, fiind concediat, pierzându-și mare parte din avere, fiind la un pas de sinucidere. Emmie este tânăra care lucrează în publicitate, se confruntă cu lipsa de încredere în sine, este captivă într-o poveste de iubire cu un bărbat dominator, care nu îi lasă libertate de mișcare, fiind la un pas de căsătorie, neputând distinge între autoritate și afecțiune. Sanjay este un asistent medical care lucrează în secția de oncologie, este născut în Anglia, de origine indiană, și se confruntă cu atacuri de panică și anxietate. Este salvatorul lui Piers care la începutul cărții se îneacă cu un bob de strugure, eveniment care declanșează începutul acțiunii romanului. Martha este o elevă de clasa a IX-a, care este victima bullyingului, fiind lipsită de susținere maternă și obligată să se maturizeze înainte de vreme.

Până la jumătatea cărții, Iona pare că are soluții pentru toate, deși este somată de șeful ei tânăr să găsească strategii de a revitaliza rubrica ei, Întreab-o pe Iona, apoi este nevoită să-și dea demisia, episod reconstituit din perspectiva unui personaj secundar, influencera Fizz, cu care lucrase terapeuta, în încercarea de a-și adapta stilul de lucru vremurilor contemporane. Momentul culminant este reprezentat de dispariția Ionei, care generează neliniște în rândul prietenilor ei, care au dezvoltat cumva o dependență de soluțiile femeii. Ultima parte a romanului este dedicată prieteniei, iubirii și solidarității, personajele găsind soluții salvatoare pentru a ieși din încercările chinuitoare ale vieții. Povestea de dragoste dintre Sanjay și Emmie asigură componenta romantică a cărții, care exemplifică împlinirea prin iubire. Martha își convertește umilințele în artă, descoperindu-și talentul actoricesc, Piers își redescoperă pasiunea pentru cifre, îmbrățișând cariera de profesor, Iona se lansează în online, creând podcasturi, tratând cu dezinvoltură în convorbiri cu invitați importanți problemele generației sale.

Iona și prietenii săi formează o „castă” inseparabilă, în care rolul ei este de lider, demonstrând că toate vârstele își au frumusețea lor, dacă știi să trăiești în armonie cu tine, neabdicând de la principiile tale, ajutând și permițând să fii ajutat.

Citind cartea cu ochii celui care are niște lecturi la activ, nu am putut să nu mă gândesc în legătură cu numele Iona, la explicațiile Ioanei Pârvulescu legate de apropierea sa în cartea „Prevestirea” de mitul profetului cu același nume: „De când am început să am corespondență electronică în engleză, mi s-a
spus adeseori Iona. Programul Spelling&Grammar corectează automat, în engleză, oa din Ioana, pe care nu-l recunoaște, în o, care i se pare mai plauzibil (și, într-adevăr, Iona există ca prenume feminin, dacă e să mă gândesc doar la violonista și dirijoarea Iona Brown).” Numele acesta este complet golit de această semnificație, explicația ne-o oferă autoarea în finalul romanului „Oamenii de pe peronul 5” care mărturisește că a îndeplinit o datorie morală față de două ființe dragi: fina sa, Iona, fiica unui bun prieten, folosindu-le drept modele în realizarea eroinei sale ficționale.

Toate aspectele cărții acestei autoare britanice sunt în acord cu ritmurile vieții contemporane. La Cercul de lectură îmi declaram uimirea față de termenul „etic” alăturat unui capucino sau unui inel cu diamant pe care îl cumpără Toby pentru a o cere în căsătorie pe Emmie („a ieșit din cafenea cu două cappuccino etice și o felie de chec cu banane cu certificat Fairtrade”). Astfel, eticul este strâns legat de sustenabilitate, într-un cadru mai larg al responsabilității sociale și al comportamentului corporativ responsabil. Noua limbă de lemn, noul jargon corporatist.

Alte uimiri exprimate în același cadru livresc sunt legate de modul în care Sanjay își potolește atacurile de panică, recitând tabelul periodic al elementelor, „stiință” pe care o stăpânește și Emmie, cei doi având în comun și pasiunea pentru scriitoarea Daphne du Maurier, autoarea volumului „Rebeca”. Stiința și literatura se împletesc pasager, drept exemplu pentru generația tânără, în acest roman al diversității.

Ca procedeu modern de caracterizare este cunoscut încă din perioada interbelică relativizarea personajului care se realizează prin însumarea unor perspective diferite. Adolescenții de azi pot identifica această tehnică și în „Oamenii de pe peronul 5” , în caracterizarea Ionei (așa cum se întâmpla cu Otilia, personajul lui G. Călinescu), într-o manieră simplistă, dar inedită: Sanjay îi spusese „Doamna Curcubeu”, Piers o definea drept „Nebuna cu Câinele”, Martha o numea „Doamna cu Poșeta Magică”. De altfel, secvența în care în trenul cu care fac naveta acești londonezi încearcă să o găsească pe Iona, aflând informații care să-i ajute să ia legătura cu ea este descrisă într-o manieră ca se pretează la transpunerea în film, ca și multe alte scene care vor fi probabil ecranizate în viitor.

Romanul acestei scriitoare britanice este tradus în limba română de Camelia Ghioc, care asigură și explicarea notelor de subsol ale cărții, ocazie de a-i familiariza mai ales pe liceeni cu acest instrument folosit de obicei în redactarea academică, care include informații sau comentarii suplimentare, elemente necesare pentru ca cititorii să verifice sursele citate.

Așadar, „Oamenii de pe peronul 5” de Clare Pooley nu este o capodoperă, dar îi inspiră pe cititori să înfrunte viața cu încredere, să îmbrățișeze diversitatea, să cultive compasiunea și înțelegerea față de ceilalți.

prof. Loredana Stan

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023

Repetiție pentru o lume mai bună de Mihai Radu este un roman al unei familii disfuncționale, al cinismului și umorului negru, ca soluții de supraviețuire, al ratării și al despărțirilor de tot felul. Cel mai recent roman al scriitorului și jurnalistului Mihai Radu a apărut la editura Polirom în 2022, devenind foarte cunoscut și datorită piesei de teatru omonime, puse în scenă de regizorul Radu Afrim. Piesa de teatru este jucată și în prezent pe scena TNB, dramatizarea fiind realizată de autor și de Ionuț Sociu.

Mihai Radu este absolvent al Facultății de Filosofie din Iași, a fost profesor timp de un semestru la Fetești, apoi a evadat în activitatea jurnalistică, scriind la început la revistele „Aspirina săracului” și „Plai cu boi”. A scris pentru emisiunea de televiziune „Starea Nației”, este jurnalist la săptămânalul „Cațavencii” și realizează de la începutul anului 2024 emisiunea „Ce ne enervează” în cadrul publicației online „Recorder”. A debutat cu volumul de proză scurtă, „Hobby și alte povestiri”, în 2009. A mai scris romanele „Sebastian, ceilalți și-un câine” (2014), „Extraconjugal” (2017) și „Contaminare” (2019). Autorul Mihai Radu consideră că literatura este o formă de evadare din activitatea sa cotidiană care presupune cufundarea în zonele cele mai abjecte ale României actuale, jurnalismul, în egală măsură, ajutându-l să se vindece de iluzii, deși este trist să nu mai găsești speranțe legate de țara ta. Scrisul în activitatea de jurnalism este o formă de răzbunare, meseria acesta, deși tot mai greu de făcut, rămâne o defulare, fiecare găsindu-și salvări personale, iar solidaritatea fiind tot mai rar întâlnită.

Scriitorul Mihai Radu nu a fost un cititor înrăit, și-a dorit mult timp să ajungă fotbalist. A fost mișcat de „Spuma zilelor”, cartea spectaculoasă lui Boris Vian, care i-a arătat cât de frumoasă e literatura. Citește literatură română contemporană. I-au plăcut romanele „Abraxas” de Bogdan-Alexandru Stănescu, „Cât de aproape sunt ploile reci” de Bogdan Coșa, „Bureți de fag” de Mihai Duțescu. Participând la FILIT- 2024, Mihai Radu povestea într-un interviu că s-a întâlnit în cadrul acestui festival cu liceeni care s-au arătat interesați de începuturile meseriei de scriitor, dar și de menirea literaturii astăzi, fiind destul de dificil de realizat pentru adolescenți o comparație între literatura română dinainte de 1989 și cea din prezent.

Despre procesul realizării ficțiunilor sale, cel care „reușește să facă din dezastru o descriere plăcută” (după cum îl caracteriza Răzvan Exarhu) devoala într-un interviu faptul că scrie pe fragmente, nu înaintează pagină cu pagină, tradițional, și abia când are viziunea de ansamblu, unește secvențele, inițial, disparate. S-a întâmplat ca uneori să scrie întâi finalul și apoi să înainteze spre început, „luminând” diferite zone ale prozei sale. Finalul cărții Repetiție pentru o lume mai bună l-a scris mai spre sfârșitul realizării acesteia, în 2021. Această tehnică de compoziție (colajul), alăturarea unor secvențe din etape diferite ale vieții eroului ficțional, este vizibilă în reconstituirea planurilor narative ale romanului, în stabilirea cronologiei evenimentelor, narațiunea curgând fluent, grație utilizării procedeului literar al fluxului conștiinței, al povestirii subiective, stilului alert și dezinvolt, al oralității și limbajului licențios, colocvial. Astfel, cele 200 de pagini ale cărții sunt împărțite în 16 capitole, acțiunea urmărind destinul individual al personajului principal, Paul Negrescu, imaginea familiei sale, în interiorul căreia există o ruptură profundă, gestionarea bolii tatălui (prezentul narațiunii). Fundalul pe care este proiectată acțiunea romanului este reprezentat de imaginea societății românești contemporane, personajele fiind angrenate în lupta pentru supraviețuire, specifică acestor meleaguri. Viziunea scriitorului este sarcastică, nemiloasă, descrierea diferitelor medii sociale realizându-se „fără anestezie”, ca în urma unei operații în carne vie.(„Țara asta defectă ar trebui să uite totul despre ea însăși, cum s-a întâmplat cu tata.”)

Problematica vulnerabilității umane, a eșecului existențial, a părinților care devin ei înșiși copiii propriilor odrasle este prezentă în literatura scrisă în ultimii ani, autori precum Veronica D. Niculescu, Tatiana Țîbuleac, Horia Corcheș, Cezar Paul-Bădescu, Bogdan Crețu fiind doar câteva exemple de observatori ai umanității în criză, în declin. De asemenea, relația dintre un fiu matur și un tată bolnav de demență am întâlnit-o și în romanul „Totul va fi perfect” de Lorenzo Marone, dar viziunea celor doi scriitori este complet diferită, individualizată și de contextul național specific acestora, mesajul optimist, mitul dragostei salvatoare, neregăsindu-se în cartea autorului român, Mihai Radu descriind, ironizând, cu ochiul unui jurnalist profesionist, aspecte ale societății românești actuale, lipsa de speranță fiind sugerată în fiecare rând al cărții sale.

Confesiunea lui Paul Negrescu, bărbatul cinic, de 55 de ani, care trăiește dureros conștiința eșecului personal, începe în momentul în care acesta este nevoit să-și aducă acasă tatăl muribund, internat în azilul „Conacul speranței”.(Scandalul azilelor avea să izbucnească în presa națională în 2023, în carte fiind anticipat acest subiect, făcând parte din radiografia societății noastre, aspect subsecvent problematicii dominante pe care o tratează Repetiție pentru o lume mai bună.) Bărbatul întârzie să ia decizia externării tatălui din azil, de fapt, în toate acțiunile pe care le întreprinde el nu își duce până la cap demersurile, nu își asumă nimic, are fobie de a lua hotărâri și se lasă purtat de evenimente. Vede în liberul-arbitru un instrument prin care omul poate fi învinovățit, iar libertatea, un ambalaj frumos pentru vinderea celor mai mari condamnări. Paul se trezește cu un tată muribund pe cap, ajutat de două infirmiere, plătite bine pentru serviciile prestate, transformându-se în martorul hiperlucid, disperat, ironic al exitusului părintelui, diagnosticat cu demență cu corpi Lewy.

Există multă suferință în acest roman, eroul ficțional parcă antrenându-se în fiecare zi pentru un maraton al durerii și despărțirilor, repetând la nesfârșit chinuri sufletești, încercând să facă pace cu trecutul său, cu vinile celor care se înrolaseră „în armata inimoasă a celor care […] acuzau” sau cu propriile condamnări. Personajul principal este un erou tragic modern, experimentând propria filosofie de viață care îl va doborî. Scriitorul face din declinul omenesc o poezie a organicului, a anatomiei devastate: „Se întâmplă cândva, la anumite vârste, când imaginea corpului nu mai amintește de viață, ci începe să prevestească ceva rău.[…] mă simțeam brusc conectat de tata cu forța, eram bateria lui externă, eram un organ exterior corpului său, mă prăbușeam odată cu el.[…] Ne despărțim de corpurile noastre și corpurile se despart de noi și de celelalte corpuri, amintirile se despart unele de altele cum s-au despărțit odată continentele, se topesc și în tot acest timp, ca un motor, vibrează sub tine o teamă fără niciun înțeles.”

Divorțat de Mădălina, dar întreținând cumva masochist o relație cu aceasta, încercând să se elibereze de sub vraja concupiscentei Patricia, cu o fiică, Lavinia, care trăiește în Danemarca, Paul muncește în diferite domenii, în încercarea de a avea un câștig mulțumitor. Revoluția din ’89 îl prinde lucrând la Monetăria statului, apoi, ca mulți români, merge în Turcia pentru a aduce aur și a-l vinde în țară. Încă un eșec personal este faptul că amicul cu care se ocupa de comerț i-a „tras țeapă, a plecat cu banii în lumea largă”. La finele anilor ’90 este ajutor de bucătar pe un vas de croazieră. Se vindecă „de treaba cu «făcutul de bani», cu crescătorii de vipere și alte prostii”, căutând prilejuri de a călători, cum au fost și cursurile de la Bruxelles. În prezentul narațiunii (cap. 3, 4), Paul este implicat într-un proiect ecologic, finanțat de o companie multinațională. În căutarea a doi copii care să apară într-un spot TV, personajul-narator ajunge în județul Giurgiu, în comuna Gostinu. Primarul acestei localități, în spirit românesc, caută metode pentru a-l convinge pe Paul că Gostinu merită onoarea de a face parte din proiect. Primarul are chiar doi nepoți, Carmenuța și Bogdănel, care par potriviți pentru clipul „de conștientizare” a importanței ecologiei. Încă un subiect jurnalistic este ficționalizat excelent, dureros de veridic.

Moartea tatălui eroului cărții se produce în toiul unei petreceri/pomeni scăldate în vin și carne, (alimente trimise de către primarul „atent”), ca într-o lume carnavalescă, „întoarsă pe dos”: „I-am chemat pe băieți pe la mine, să facem o pomană. O pomană ca un foc de tabără.[…]băieții făcuseră focul și se puseseră pe băut. Costi mă tot îndemna să plâng, dacă vreau, pentru că el a plâns mult când a murit taică-su, i-am spus că nu e cazul.[…]Gelu tot împungea cu un lemn în foc, avea fața portocalie și aducea laude morții. Vorbea despre ea în sensul că tot așteaptă să se întâmple doar și din simplul motiv că s-a săturat să tot audă discuții despre bătrânețe și boli. […] I-am spus că hotărârea mea e luată în ce privește copiii din reclamă, că vreau să mergem pe mâna – scuze, mânuțele – copiilor Carmenuța și Bogdănel. I-am prezentat sacii de carne urcați pe o masă de lângă zidul casei, cârnații, cele două capete de porc pe care Gelu le pusese bot în bot cu câte o țigară în gură. Slavic a râs înfundat, complice. Exact atunci, Dana a ieșit din casă și a zis:

-A murit domnul Negrescu.

Iar eu am spus:

-Nu se poate.

Deși nu asta voiam să spun.

-A fost foarte rapid, a completat ea, parcă impresionată de ultimul sprint al bătrânului.

Lui Slavic i-a împietrit fața, lacrimile de râs care-i curgeau pe obraji își schimbaseră destinația. Se întâmplase oarecum rapid, tata a profitat de minutele în care Dana s-a dus la toaletă și a spus «Pa!».”

Înduioșătoare și tragică este privirea autorului asupra vârstelor omului: adultul este o „fantomă plină de frică”, „un căcăcios care se împachetează în tot soiul de minciuni”, un om ajuns la mijlocul vieții, care poartă în spate un copil care, dacă ar înțelege „lipsa de sens a vieții adulților”, nu s-ar mai opri din plâns, și are în față un bătrân și moartea: „Mă întrebam uneori dacă nu cumva groaza cea mai mare a vieții mele a plecat din asta: am intrat în cuibul adulților, iar acolo erau numai jucării stricate, mame deprimate doritoare de alte vieți și bărbați beți speriați de moarte.”

Imaginea din capitolul întâi al romanului lui Mihai Radu, despre muribunzii planetei care noaptea ar putea căpăta un soi de luciditate și ar spune ceva despre viață se umple de sens în finalul volumului când Paul Negrescu devoalează secretul familiei sale, explicându-se și tratamentul inuman al fiului față de tată, răceala dintre cei doi. În timp ce infirmierele spală mortul, pregătindu-l pentru marea călătorie, Paul deconspiră abuzul comis de tată asupra fiicei sale vitrege, se opune ca decedatul să fie așezat pe masă pentru că nu e de mâncare, apoi are un apel video cu sora sa, arătându-i cadoul său de Sărbători, într-o scenă care subliniază relațiile sinuoase din familia lor. Finalul deschis prezintă fuga eroului cărții și mesajul lăsat fostei soții de a-l înmormânta pe bătrân, neoferind răspunsuri definitive, lăsând loc reflecțiilor cinice despre sensul vieții.

Sunt scrise liric și percutant paginile în care Mihai Radu definește consumerismul, „magia Sărbătorilor”:„ […] beteala ca o infinită bală întinsă prin oraș, ocolea atât de studiat ofertele magazinelor. Simțeam electricitatea momentului, panica aia care pișca limba ca un aliment alterat și pornirea isterică de a vinde tot, de a vinde lumea cu totul, de a vinde vânzarea lumii și vânzarea vânzării la infinit. De sărbători, oamenii au o vibrație stranie, ca și cum o voință de care sunt străini îi face să se lovească unii de alții, să se înghesuie, să-și amestece trupurile, ai zice spre slava unui trup mai mare și-a uitării de sine.”

Titlul și coperta cărții (desenul unui copil care înfățișează o familie deasupra căreia se află un soare negru) deși, aparent, trimit către un mesaj pozitiv, completează mesajul dur al cărții, evidențiind ironia amară și antifraza metaforică a existenței rutiniere, fără de speranță. „Repetiție pentru o lume mai bună” subliniază discrepanța dintre idealurile sau speranțele oamenilor și realitatea dură, dezamăgitoare a lumii în care trăiesc.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2024